THEODOR HAIDĂUTU, PRETOR ÎN TRANSNISTRIA (în perioada 1 octombrie 1941- 13 martie 1944) PRETOR ÎN OLTENIŢA, în perioada 1 noiembrie 1944- 15 iunie 1949. Date inedite. Născut 5 mai 1910 – decedat la 3 octombrie 1982
Theodor Haidăuţu fiul lui Ioan şi Sofia, s-a născut la 5 mai 1910 în comuna Coţuşca judeţul Botoşani. A
rămas orfan de mamă la numai câteva luni de la naştere. Şi-a petrecut copilăria în condiţii vitrege în comuna
Mileana din judeţul Botoşani. După ce a urmat cursurile şcolii primare din comuna Mileana, a absolvit cu calificativul
“foarte bine” liceul pentru copii de ţărani “Emil Başotă” din comuna Pomârla judeţul Botoşani. Deşi
copil păşind spre adolescenţă, totuşi a simţit consecinţele rămase după încleştarea luptelor şi ororilor primului
război mondial 1916-1918, atât de mult resimţit în Moldova.
După satisfacerea stagiului militar, în urma examenului susţinut, reuşeşte şi este admis la Facultatea de
Medicină din cadrul Unversităţii Mihăilene Iaşi.
Aici la cursuri, deşi avea note foarte bune şi era cotat printre studenţii cei mai sârguincioşi, totuşi, în
cadrul unor lucrări practice, având ca obiect disecţii şi autopsii, nu poate să suporte, dă semne de intoleranţă
şi incompatibilitate, şi cu toate cunoştinţele lui solide din punct de vedere teoretic, profesorii sesizează că e
necorespunzător acestui domeniu, astfel că după doi ani, este nevoit să abandoneze medicina şi se înscrie la
facultatea de drept din cadrul aceleiaşi universităţi pe care o absolvă, cu calificativul “foarte bine” în anul 1936.
(diploma de licenţă nr. 3589/21.XII.1936).
O perioadă scurtă de timp a fost avocat stagiar, după care a fost numit notar în oraşul Târgu-Frumos. În
urma unor cursuri de specializare susţine un examen de testare a cunoştinţelor de profil în domeniul dreptului
administrativ la care obţine calificativul maxim, prilej cu care se face remarcat, fiind trecut în administraţia de
stat a prefecturii judeţului Iaşi.
Din acel moment prefectura judeţului îl scoate din categoria stagiarilor, funcţiile ulterioare fiindu-i atribuite
numai ca titular astfel:
– notar la primăria comunei Lungani judeţul Iaşi de la 1 martie la 20 noiembrie 1937,
– secretar la pretura plăşii Ungheni judeţul Iaşi de la 20 noiembrie 1937 a 1 decembrie 1938.
– notar la primăria comunei Ungheni judeţul Iaşi de la 1 decembrie 1938 la 22 iunie 1940. Avea doar 28
de ani.
Era arhicunoscută importanţa strategică pe care a avut-o şi o are localitatea Ungheni, prin poziţia sa geografică
şi a reliefului, situată pe malul drept al Prutului, hotar natural între România şi aşa zisa Republică
Moldova în anul 2002, în fapt Basarabia, acest vechi şi veritabil ţinut românesc rupt pe nedrept din trupul ţării
mamă.
Ei bine, regretatul Theodor Haidăuţu la doar 28 de ani a fost notar al acestei localităţi aflată într-o zonă
de frontieră – limitrofă cu defuncta Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice – U.R.S.S. – un vecin, pe cât de
perfid pe atât de imprevizibil şi periculos, punct de trecere peste Prut, post întărit de jandarmi, nod de cale
ferată, trafic intens, lume dubioasă cu probleme sociale, persoane infiltrate cu misiuni diversioniste, rusofone,
cetăţeni, deşi autohtoni, totuşi duplicitari, unităţi militare staţionate în cazărmi improvizate, ofiţeri în cantonamente
la casele oamenilor veniţi acasă odată cu căderea nopţii, garnizoană militară.
Theodor Haidăuţu în perspectiva evenimentelor ce aveau să urmeze, cu data de 22 iunie 1940, a fost
transferat de la Ungheni în cadrul prefecturii Iaşi, tot ca notar, până la 1 octombrie 1941, timp în care a fost instruit
cu privire la noua funcţie de mare importanţă pe care urma să o primească. În cercurile restrânse, se
cunoşteau deja intenţile conducerii statului român cu privire la Basarabia şi implicit la marea noastră vecină
de la răsărit.
Situaţia se precipitase evoluând rapid, mai cu seamă că după cumpăna nopţii dintre 21 şi 22 iunie 1941,
generalul Ion Antonescu, avea să rostească acele memorabile şi înălţătoare cuvinte de îmbărbătare, îndemn
moral şi ordin, care, pentru totdeauna au intrat şi vor rămâne definitiv în istoria noastră, indiferent dacă acestea
convin unora sau îi deranjează pe alţii, pentru că generalul Ion Antonescu a fost o realitate inconfundabilă:
OSTAŞI ROMÂNI !
Cu faţa spre răsărit, cu gândul la Dumnezeu şi sufletul spre osemintele moşilor şi strămoşilor noştri :
VĂ ORDON : TRECEŢI PRUTUL !
Dezrobiţi fraţii şi părinţii noştrii de sub sălbatica ocupaţie rusească. A scos pistolul din tocul de piele de
108
la centură, şi cu mâna dreaptă, în sus, după ce mai întâi s-a închinat, a tras toate cartuşele din încărcător spre
Prut, în direcţia Basarabiei. Din mii de piepturi ale militarilor români a răsunat, un puternic, înfiorător şi hotărât
îndemn :
Înainte, înainte, înainte, urmat apoi de uralele : ura!, ura!, ura!. Acesta a fost semnalul şi aşa a început
pentru români cel de-al doilea război care avea să devină mondial.
La puţin timp după aceea, acestui important şi măreţ eveniment istoric, avea să-i fie dedicat primul cântec
cu ritm de marş, pe următoarele versuri:
Azi noapte la Prut, războiul a-nceput,
Românii trec dincolo, iară,
Să ia înapoi, prin arme şi scut,
Moşia pierdută astă vară
Mergem în câmpia Basarabilor,
Plină de grâne, plină de dor
Şi-n Bucovina cu mânăstiri şi brazi,
Mergem la luptă dragi camarazi
Ne-aşteaptă pământul ce ne-a fost furat,
De hoarde cu suflet de hidră
Azi Iancu şi Horea tresar în mormânt,
Căci simt iarăşi tropot la pustă
(ca refren se repeta strofa a doua). Acest cântec era unul dintre cele mai fredonate în şcoli la vremea respectivă,
şi cântându-l parcă ne inocula în suflet şi în sânge, o notă de îmbărbătare, mândrie şi înălţătoare sentimente
de patriotism.
Până la venirea la putere a regimului comunist în România, impus cu forţa de sovietici, memoria ostaşilor
români căzuţi la datorie, a fost respectată cum se cuvine. De exemplu, după decesul primilor militari din
Olteniţa, morţi pe câmpul de luptă, numele acestora a fost făcut public. Pe atunci minciuna era de neconceput.
În toate şcolile din oraş şi în fiecare clasă, s-a afişat în ramă, sub forma unui tablou, pe peretele dinspre răsărit,
lângă icoană (pe atunci în fiecare clasă exista icoană), numele şi prenumele fiecărui erou. În fiecare dimineaţă,
la prima oră, în fiecare clasă, un elev citea numele şi prenumele militarului căzut la datorie, iar un alt elev,
imediat, după fiecare spune: “mort pentru patrie”. Pe parcursul cititului, toţi elevii stăteau în picioare în semn
de respect.
Ne intrase în reflex, în sânge şi-n obişnuinţă acest ritual, pentru că eram convinşi că aceşti eroi trebuie
să-i păstrăm în minte, şi mai mult decât atât, trebuia să avem respect faţă de memoria lor.
Din nefericire însă, după vnirea la putere a regimului comunist în România, adus, impus, protejat şi stimulat
de tancurile sovietice, eroii noştri morţi pe frontul de răsărit, datorită faptului că au luptat împotriva ruşilor,
voit şi intenţionat, au fost daţi uitării.
Ce este mai trist este faptul că şi după evenimentele din decembrie 1989 care au culminat cu răsturnarea
de la putere a regimului dictatorial comunist din România, veteranilor de război adică celor care au luptat pe
front dar aflaţi în viaţă, li s-au stabilit unele drepturi şi privilegii modice, care pe parcurs au fost îmbunătăţite.
Peste cei decedaţi însă, rămaşi pentru totdeauna în stepele ruseşti, s-a aşternut veşnicia uitării. Păcat!
Ba mai mult, bustul mareşalului Ion Antonescu a fost luat marţi 26 martie 2002 din piaţa din faţa gării
Piatra Neamţ, autorităţile locale susţinând că statuia va fi reabilitată şi apoi ar putea fi expusă în Muzeul de Istorie
din Piatra Neamţ. (Adevărul nr.3663/sâmbătă 30 martie 2002). Ştirea din jurnalul de mai sus spune că
bustul mareşalului Ion Antonescu fusese ridicat pe locul de unde rostise memorabilele cuvinte de îndemn şi
bărbăţie.
După o asemenea digresiune, reiau firul unei zbuciumate vieţi cum a fost cea a regretatului Theodor
Haidăuţu.
De la 1 octombrie 1941 – deci după recucerirea Basarabiei de către armata română – noile autorităţi române
ale Basarabiei – l-au numit pe Theodor Haidăuţu în funcţia de pretor la pretura plăşii CRIJOPOL-IMPOLTRANSNISTRIA.
Avea numai 31 de ani. A funcţionat pe acest post până la 14 martie 1944. Pe parcursul celor
doi ani şi jumătate, cât a îndeplinit funcţia de pretor în Transnistria, cu ocazia inspecţiei făcute, prima dată
când Ion Antonescu era general şi ulterior când acesta a devenit mareşal, în ambele cazuri însă în aceeaşi
109
calitate de şef al statului, îl felicită pe pretorul Theodor Haidăuţu pentru destoinicie şi autoritate şi pentru modul
de organizare şi disciplină impus în administraţie, lucru nici simplu nici uşor în împrejurările date. Pe timp de
război, într-o zonă în care se aflau deja infiltrate elemente rusofobe, să menţii situaţia sub control, era o misiune
excepţional de grea, ca să nu zic imposibilă.
Pe timpul ocupaţiei sovietice, Stalin, cu metodele lui diabolice, avusese grije, în primul rând, ca din
Basarabia, sub raport etnic, să reducă simţitor, şi dacă e posibil să dispară complet, elementul preponderent
autohton român, prin transhumanţă. Subordonat acestui scop, a dislocat zeci şi chiar sute de mii de români
basarabeni, pe care – sub diverse învinuiri născocite şi pretexte, acestea cu caracter punitiv, pentru ca groaza
şi teroarea să fie mai desăvârşită, i-a îmbarcat în vagoane de vite, în care şi pe timpul zilei era întuneric, şi i-a
dus în Siberia, de unde nu se vor mai întoarce niciodată până la moarte, aducând în locul lor ruşi. Aceştia veniţi
cu misiuni speciale şi precise, au creeat tot felul de diversiuni de care au fost apoi făcuţi răspunzători tot românii
din Basarabia. Acestea erau practici care făceau parte din arsenalul metodelor comuniste sovietice, dar prin
intermediul cărora s-a menţinut la putere, prin forţă, teroare şi dictatură de la 7 noiembrie 1917, până la 25 decembrie
1991, adică timp de 74 de ani, când Mihail Gorbaciov, primul şi ultimul preşedinte a Uniunii Republicilor
Socialiste Sovietice, şi-a dat demisia din această funcţie, care, practic, la 31 decembrie 1991, a marcat
prăbuşirea imperiului sovietic.
Deci 74 de ani, istoria U.R.S.S. a fost denaturată şi a influenţat şi istoria altor ţări aflată sub influenţa
regimului comunist şi a ideologiei sovietice, bazată în exclusivitate pe abuz, ipocrizie şi minciună.
După 1990 şi 1991, s-a aflat adevărul adevărat (nu este un pleonasm ci o cruntă realitate), privind scopurile
mârşave ale comunismului sovietic în general, cum şi metodele prin care a ajuns şi s-a menţinut la putere
timp de 74 de ani.
Rusia, un conglomerat de naţiuni, cu cea mai mare suprafaţă, populaţie, putere economică şi militară din
cadrul defnctei U.R.S.S., a căutat totuşi pe cât posibil să menţină acest colos, pentru că numai că nu i-a convenit,
dar nici nu i-a fost uşor să piardă supremaţia ca superputere în lume, urmărind ca statele care au format-o, să
continue să existe şi aparent să se regăsească, cel puţin teoretic, unite sub o altă formă. Astfel s-a recurs la formula
prefrată, în primul rând de Moscova şi anume la denumirea improprie de “Comunitatea Statelor Independente”-
CSI-care, oricum, nu mai este ce a fost U.R.S.S., cu toate că, pentru nostalgicii fostului Partid
Comunist – bolşevic – al Uniunii Sovietice P.C.(b)U.S., s-a dorit a fi, aşa cum spune un proverb românesc “altă
Mărie cu aceeaşi pălărie” sau ceva gen Caragiale, “să se modifice ceva, dar să nu se schimbe nimic”.
Această dorinţă, mai pregnant, se menţine în Rusia, fostă Republică Federativă Sovietică Socialistă
R.F.S.S.R.- până la 31.XII.1991, care a fost şi a rămas fanionul fostei U.R.S.S.
Dar, aşa după cum campania din Rusia a lui Napoleon Bonaparte, împăratul Franţei avea să fie zădărnicită
de gerurile năprasnice şi de iernile cumplite ale Rusiei, aceeaşi soartă avea să o aibă şi Wermachtul – armata
germană – a lui Hitler şi implicit armata română dusă de împrejurări, care deja ajunsese la porţile Moscovei.
Iată cum, ciclic, istoria – cu alte personaje -se repetă, iar marii comandanţi de oşti – deşi istoria le-a oferit
exemple concrete – acestea nu-au ţinut seama de ele, greşeli care le-au fost fatale, astfel că de pe culmile unor
ascensiuni vremelnice de glorie, s-au prăvălit în prăpăstii abisale din care nu şi-au mai revenit niciodată, tocmai
datorită propriilor capricii şi dorinţelor de mărire şi sete de putere, fiind condamnate de istorie. Numai că pentru
ambiţiile lor de grandoare, au fost obligate la suferinţe şi privaţiuni popoarele pe care le-au reprezentat şi leau
condus.
Datorită iernilor grele şi a altor cauze şi factori de influenţă, schimbându-se situaţia pe frontul sovietic şi
a războiului general prin evoluţia lui, iar iniţiativa trecând de partea ruşilor, dată fiind superioritatea nume-rică
covârşitoare a puhoiului de efective deprins cu o climă aspră, fiind eminentă recucerirea teritoriilor pierdute,
autorităţile românede pe teritoriul Basarabiei, au fost nevoite să se retragă din faţa armatei sovie-tice, începând
cu instituţiile şi reprezentanţii organelor şi structurilor administraţiei de stat.
Aceasta fiind situaţia, la 14 martie 1944, Theodor Haidăuţu a primit ordin să părăsească teritoriul şi implicit
postul de pretor al Transnistriei, cu aceeaşi dată fiind numit pretor la circumscripţia Administraţiei Bucureşti,
unde a funcţionat până la 15 septembrie 1944.
Între timp, aşa după cum se cunoaşte de către cei mai mulţi, a intervenit înrobitorul, înjositorul şi controversatul
act, impropriu denumit “Armistiţiu” de la 23 august 1944, mareşalul Antonescu cu o zi înainte fu-sese
arestat chiar în incinta Palatului Regal de Regele Mihai I, şi-a făcut aparţia armata roşie, cu statut declarat de
armată eliberatoare “chipurile de către trupele germane şi regimul fascist”, dar în realitate cu un comportament
pronunţat şi clar de trupe cotropitoare de ocupaţie, iar lumea în general – cu excepţia unor intelectuali de vârf
110
care prevedeau ce va urma – trăia iluzia unei speranţe că, – aşa după cum se întâmplă după fiecare război – întro
anumită perioadă de timp, lucrurile vor intra pe făgaşul lor normal, obişnuit.
Doamne, câte iluzii deşarte ne-am făcut şi câte avea de tras poporul român, timp de aproape o jumătate
de secol de pe urma regimului comunist sovietic, ale căror consecinţe nu au dispărut nici după 17 ani de la
Revoluţia din decembrie 1989 şi cine ştie de câţi ani va mai fi nevoie până când vor dispare mentalităţile celor
care tânjesc după privilegiile avute.
Efectele influenţelor expansiunii consecinţelor regimului comunist sovietic, cu caracterul lor nefast şi
devastator, aveau să fie simţite nu numai de România dar şi de o serie întreagă de alte ţări: Polonia, Ungaria,
Bulgaria, Cehoslovacia, Germania, Albania, Yugoslavia pentru o vreme, până când au cunoscut advăratele intenţii
ale U.R.S.S., influenţând şi schimbând configuraţia unor ţări, nu numai pe continentul nostru, dar şi pe
altele.
Pentru că răul se propagă mai repede decât binele, şi pentru că ideologia teoretică sovietică comunistă,
ridicată la rang de ştiinţă Marxist-Leninistă, ca ţel suprem al omenirii – silită de bunăvoie – lumea a fost manipulată
şi indusă în eroare, caracterul său utopic, nu semăna nici pe departe cu ce s-a impus forţat, obligatoriu
şi ce s-a aplicat în practică, deşi târziu după ce lumea s-a convins de această imensă demagogie generalizată,
a renunţat la ea.
Era o ideologie, mai bine zis, un fel de dogmă a nonvalorilor, a tarelor sociale, a rebuturilor morale, a elementelor
declasate, a prostiei, inoculată proletariatului, un fel de turmă umană de mari proporţii, dezumanizată,
condusă prin promisiuni irealizabile, ceva indescifrabil, nedefinit, dirijată spre o direcţie similară cu orizontul,
la care nu se poate ajunge niciodată, totul având un caracter abstract, eminamente utopic.
De aceea sfera de influenţă sovietică impusă în ţările în care a fost mai întâi infiltrată şi apoi impusă ideologia
comunistă, mulţi ani s-a numit “LAGĂRUL SOCIALIST”.
Revenind la momentul 15 septembrie 1944, de la această dată, Theodor Haidăuţu a fost transferat pretor
la prefectura judeţului Ilfov, doar pentru o lună şi jumătate, întrucât la 1 noiembrie al aceluiaşi an zbuciumat
1944, a fost numit pretor la Plasa Olteniţa.
Avea numai 34 de ani. Nu avea de unde să ştie atunci că venind în Olteniţa avea să rămână aici pentru
totdeauna.
A OCUPAT POSTUL DE PRETOR AL PLĂŞII OLTENIŢA TIMP DE 4 ANI ŞI 5 LUNI.
În dicţionarul explicativ al limbii române editat în 1975, deci ultimul valabil până la răsturnarea regimului
comunist, cuvântul “PRETOR” avea următoarea explicaţie : “Magistrat roman cu înalte atribuţii judiciare (şi
care adesea guverna o provincie romană)”.
Iată în ce hal regimul comunist din România căuta să-şi prostească la scară naţională propriul popor, săşi
uite sistemul de organizare – funcţional, să-şi uite propria istorie şi aceasta bineînţeles cu sprijinul unor intelectuali
de marcă, oameni lipsiţi de demnitate şi personalitate. Păcat! Şi aceasta în condiţiile în care chiar la
noi în ţară şi chiar sub regimul comunist, funcţia de pretor a existat până la 1 iunie 1949, deci în perioada în
care exponenţii comuniştilor erau în plină acţiune de ascensiune şi consolidare.
Menţionez că şi după1 iunie 1949, ca organizare şi împărţire administrativ teritorială – deci chiar sub
regimul comunist – s-a menţinut plasa, însă s-a schimbat doar denumirea de pretor, fiind înlocuită cu cea de
preşedinte al comitetului provizoriu al plăşii. Diferenţa dintre pretor şi preşedinte de plasă, consta în faptul că
pretorul era cu studii superioare, provenea din regimul trecut cu altă orânduire socială, considerat fără origine
socială sănătoasă, în timp ce preşedintele comitetului provizoriu, trebuia să nu aibă studii superioare, nu era
niciun inconvenient dacă nu avea nici studii medii, era chiar indicat să aibă numai patru clase primare, să provină
din muncitor şi să fie ataşat trup şi suflet regimului comunist.
Cum spuneam, la 1 noiembrie 1944, Theodor Haidăuţu a fost numit pretor al plăşii Olteniţa. Perioada
cuprinsă între 1 noiembrie 1944 şi 1 iunie 1949 a fost extrem de grea,dificilă şi se complica de la o zi la alta,
din toate punctele de vedere, datorită mai multor cauze şi anume:
În urma “Armistiţiului” de la 23 august 1944, deşi formal, existau legi, în realitate însă, a existat un vid
juridic, nereglementat de nimic, o mare perioadă de timp, în care DREPTUL, era reprezentat de voinţa armatei
sovietice şi a comandanţilor săi, voinţă ridicată la rangul de lege. Aşa zisul “Armistiţiu” în fapt pentru România
a însemnat ca şi pentru Germania, o capitulare necondiţionată. Spun aceasta pentru că “armistiţiu” înseamnă
suspendarea temporară a acţiunilor militare în urma unui acord încheiat între părţile beligerante, ori, în fapt,
un acord prealabil nu a existat, acesta fiind încheiat ulterior, având un caracter formal, înrobitor, deoarece a
conţinut numai condiţii impuse obligatoriu. Şi termenul de “acord” în cazul nostru a fost impropriu pentru că
111
acord înseamnă în primul rând înţelegere, ori despre aşa ceva nici nu putea fi vorba.
Prin urmare, toate aceste acte şi documente, au fost încheiate şi semnate la Moscova, într-o atmosferă de
umilinţă şi înjosire, purtând girul abuzului brutal al Kremlinului dictat de Stalin, cu concursul dezinteresat al
aliaţilor săi (Marea Britanie şi S.U.A.).
Aceste documente au fost formale şi niciodată, în niciun fel, regimul sovietic nu a ţinut seama de prevederile
lor. În lucrare apare sursa pe baza căreia fac aceste afirmaţii.
Cel puţin Hitler era mai sincer când spunea că “tratatele sunt simple petice de hârtie”. A dovedit-o printre
altele cu pactul Ribbentrop-Molotov.
* * *
Mandatul său de pretor al plăşii Olteniţa a corespuns cu o serie întreagă de greutăţi şi dificultăţi din perioada
1944-1949, când ruşii făceau tot felul de urgii prin oraş, în stare de ebrietate, aproape permanentă, umblând
după femei, ceasuri şi băuturi, rechiziţionau atelaje, animale, pentru tracţiune sau pentru sacrificare,
pentru a-şi asigura hrana, colectarea şi predarea de către ruşi a despăgubirilor de război formate din tot felul
de alimente în primul rând, şi bunuri, toate acestea pe fondul unei secete excesive din anul 1947, prelungită în
1948, când a apărut fenomenul foametei generalizate a populaţiei, stare de spirit greu de descris în cuvinte.
A colaborat în mod corespunzător cu primarul de atunci, avocatul Ionel Marinescu din perioada 1943-
1946, însă problemele au început să se complice între anii 1946-1949, când a fost primar al oraşului primul intelectual
comunist în persoana avocatului Gherghe Ştefan care,din invidie, pentru că Haidăuţu era străin de
oraş şi tot jurist, însă ocupa o funcţie mai mare, iar Ştefan Gherghe îi era subordonat, acesta a început să-l “lucreze”
şi nu s-a lăsat până nu l-a văzut retrogradat, din pretor, pe funcţia de şef secţie secretariat al comitetului
provizoriu al plăşii Olteniţa, în locul său, fiind numit un muncitor, aproape neştiutor de carte.
Îndârjirea lui Gherghe Ştefan împotriva lui Haidăuţu a fost mai mare când a văzut că acesta s-a împrietenit
cu scriitorul Mihail Sadoveanu – amândoi moldoveni – cu care mergea la vânătoare la pădurea Ciornoleasa,
în zonele inundabile de atunci din Lunca Dunării, spre lacul Greaca şi spre Prundu.
De asemeni, invidia a fost mai mare când Ştefan Gherghe l-a văzut pe Haidăuţu în compania lui George
Enescu care a fost adus la Olteniţa în vreo două rânduri susţinând concerte în sala teatrului comunal.
Nu l-a privit cu ochi buni şi pentru că s-a împrietenit cu doctorul Lucian Popescu mai cu seamă când a
aflat că şi Haidăuţu a făcut doi ani de medicină, iar la rândul său Haidăuţu a aflat că doctorul Lucian Popescu
a absolvit şi Facultatea de Drept.
În calitatea sa de pretor, a ajutat spitalul din Olteniţa cu fonduri pentru extinderea capacităţii şi procurarea
unor instrumente medicale, gest pe care avocatul-primar-comunist Ştefan Gherghe l-a interpretat ca fiind ajutor
acordat, pe bază de prietenie, doctorului Lucian Popescu.
A urmat apoi o perioadă când exponenţii locali ai regimului comunist, deabia înfiripaţi, s-au ţinut în mod
permanent de capul său. Astfel că Mielu Găină pe atunci şeful secţiei cadre al plăşii Olteniţa de meserie tâmplar,
la un an de zile l-a scos complet pe Theodor Haidăuţu din schema plăşii Olteniţa, aceasta la 15 octombrie 1950
– când deşi nu practicase contabilitatea în viaţa lui, pentru a-l compromite, în chip de bătaie de joc, l-a transferat
contabil la Intreprinderea Economică Raională Olteniţa, unde nu a putut să reziste decât două luni şi jumătate.
La 1 oct.1951 a fost numit inspector de state de funcţiuni la secţia financiară a raionului Olteniţa, unde a
funcţionat până la 1 octombrie 1959, când, desfiinţându-se compartimentul Venituri de Stat, a fost transfe-rat,
tot ca inspector la Banca de Stat, de unde s-a pensionat pe caz de boală la 31.VIII. 1969, deci cu câteva luni
înainte de a împlini vârsta de pensionare.
Datele de mai sus corespund cu cartea sa de muncă seria C.D. nr. 376632 emisă la 1 noiembrie 1960 de
Banca de Stat a R.P.R. filiala raională Olteniţa, fiind completată de Nicolau Nicolae pe atunci contabil şef la
bancă şi semnată de directorul băncii, Gh. I. Stoian.
Theodor Haidăuţu a venit transferat în interes de serviciu, la Banca de Stat, cu data de 1 octombrie 1959
când Resortul de Venituri de Stat din cadrul Secţiei Financiare a Raionului Olteniţa a trecut la bancă.
Odată cu el au mai fost transferaţi la bancă : Aurel Popa – care la scurt timp a fost numit contabil şef la
Şantierul Naval Olteniţa, funcţie pe care a deţinut-o până la ieşirea la pensie, director fiind Cristea V. Ion; Jean
Obilişteanu, Ilie Ciocardel şi Marin Cănea, toţi fiind încadraţi la bancă inspector de credite şi venituri de stat.
Theodor Haidăuţu a făcut parte din intelectualitatea de elită a oraşului din perioada imediat de după al
doilea război mondial. A fost prieten cu doctorul Constantin Deculescu, cu dr. Lucian Popescu, cu părintele
Gheorghe Sachelarie, cu profesorul Marin Cernea, cu fratele său dr. Ilie Cernea, cu profesorul Traian Păun, a
112
cunoscut şi s-a avut bine cu toţi avocaţii baroului din Olteniţa (Deculescu, Ionel Vereşteanu, Vizu Vornicu,
Ionel Marinescu, Zorzor, Păsculescu, Velicu de la Spanţov, Stoienescu) şi cu o serie de negustori de caracter
ai acelor vremuri.
Până la naţionalizare a cunoscut patronii restaurantelor care aveau grădini de vară şi unde, câteodată, îşi
petrecea seara, la un şpriţ de vin alb de Greaca, în compania a doi-trei prieteni. Pe atunci aveau frumoase
grădini de vară arhicunoscutul şi renumitul Vornicu, Mihai Coman şi fratele său, Văcică, Petrică Penu, Olteanu,
Buciumeneanu, Gheorghe Popa şi alţii. În mod deosebit îi plăcea la Mituş Mirescu. Acesta, separat de un anumit
fel de a servi ireproşabil – iar pe prieteni îi servea el personal, nelăsându-i această onoare chelnerului –
Mituş, îi ademenea plăcut încheind seara cu o romanţă executată la chitară cu paharul.
Am avut ocazia să-i cunosc un coleg de facultate, pe nume Uhrinowski Wilhelm consilier juridic, cu
domiciliul în Bucureşti, dar care era încadrat jurisconsul la Gospodăria Agricolă de Stat Olteniţa, unde făcea
naveta cu trenul, aproape zilnic. Pe atunci, G.A.S. Olteniţa îşi avea sediul administrativ în partea de sud a
oraşului, în zona cunoscută de oleniţeni sub numele de “La regiment”. Pe atunci, pe linie de bancă, aveam în
control această unitate. Din cei care mai sunt în viaţă şi care l-au cunoscut pe acest jurisconsult menţionez pe
Nicu Cristea trecut de 70 de ani, Nicu Mihălcescu trecut de 80 de ani şi alţii. Acest Wilhelm Uhrinowski – care
absolvise facultatea de drept tot la Iaşi, era un om de o cultură vastă, foarte manierat şi de o fineţe rar întâlnită.
Îi plăcea să cânte la vioară muzică clasică. L-am ascultat şi eu de vreo trei ori. Acest Uhrinowski, după ce s-a
convins de încrederea pe care i-am inspirat-o şi de care l-am asigurat, mi-a vorbit deschis despre Tudorică (aşa
îi punea el colegului său Haidăuţu), numai la superlativ.
Theodor Haidăuţu era un om integru, corect şi cinstit. Deşi a avut numai funcţii mari în administraţie,
chiar cele mai mari din zonă – pretorul era cel mai mare din cadrul unei plăşi – totuşi până în momentul decesului,
a locuit numai cu chirie.
Am fost colegi de serviciu la bancă – ambii inspectori principali – timp de 10 ani, dar Theodor Haidăuţu,
de teama regimului comunist şi a funcţiilor importante avute, cum şi de hărţuiala securităţii de care nu a fost
scutit, era foarte reţinut la vorbă, dacă îl întrebai ceva răspundea scurt, cu da sau nu, iar noi colegii nu-i
cunoşteam datele cu privire la activitatea desfăşurată, locurile şi funcţiile avute.
Aceste date aveam să le aflu după mai bine de trei decenii de la ieşirea la pensie şi după mai bine de
două decenii de la decesul său de la fiul său. Datele cu privire la funcţii şi încadrări rezultă în mod oficial, din
cartea sa de muncă.
Theodor Haidăuţu s-a căsătorit la 18 ianuarie 1948 cu domnişoara Belecki Ladislau Maria, născută la 1
ianuarie 1918 în comuna Rohozana-Sadagura U.R.S.S. (act nr. 3/18.01.1948, căsătoria având loc în comuna
Mânăstirea judeţul Ilfov (acum Călăraşi), fără fast, deşi era pretor, însă departe de ochii atenţi ai securităţii
locale – atunci de-abia înfiinţată – îndreptaţi permanent asupra sa.
Din căsnicia lor a rezultat un singur copil, Haidăuţu T. Adrian, născut în Olteniţa la 2 sept.1952. Şi soţia
şi copilul său sunt în viaţă. Fiul este căsătorit, a fost funcţionar la poştă în Olteniţa, unde face serviciu şi soţia
sa, având la rândul lor doi copii.
Mulţi – aşa după cum este firesc – poate l-au uitat pe regretatul nostru Theodor Haidăuţu, însă, sunt convins
că văzând fotografia – unde este alături de prietenul său Munteanu Ion fost contabil şef la Şcoala de mecanici
agricoli (tractorişti) azi Grupul şcolar de meserii de vizavi de poştă, şi-l vor aminti.
Spre deosebire de situaţia din vremurile noastre, când sunt destui cetăţeni care până la piaţă, de acasă, se
deplasează cu maşina, în acele vremuri pretorul, deşi era o somitate, de acasă la serviciu mergea pe jos, iar deplasarea
la comunele din cadrul plăşii o efectua cu trăsura preturii, cu doi cai. De abia avea maşină prefectul
judeţului.
Theodor Haidăuţu nu a avut antecedente penale şi nici nu a fost membru al Partidului Comunist Român. AUTOR-PAUL AMU !