Monografia Municipiului Oltenita-DIGUL ORAŞULUI
DIGUL ORASULUI OLTENITA-istorie si realitate ! După cum spun bătrânii şi după cum s-a transmis în timp prin viu grai, din generaţie în generaţie, digul care
înconjoară oraşul nostru, şi-l apără de revărsările dezlănţuite ale Dunării şi Argeşului, a fost construit la cererea
oamenilor din ordinul Regelui Carol I.
Comunitatea greacă, destul de numeroasă în acele vremuri, aflând de venirea princepelui la Olteniţa şi pentru
a-i câştiga bunăvoinţa, fără ştirea primarului Dimitrie Tretinescu de atunci, a aranjat o masă acasă la un grec înstărit
pe nume Tudorachi Pantazopol, care avea casele pe strada Monumentului. Mai târziu, pe la 1930, casele lui Pantazopol
au fost cumpărate de doctorul Albert Vortman, medicul oraşului. Odată cu domnitorul a venit şi renumitul
doctor Carol Davila, iar înaintea lor au ieşit toţi locuitorii în frunte cu primarul şi cu preotul Costache Mirodot care
le-a oferit, după vechea datină strămoşească ca semn de ,,bun venit“, pâine cu sare.
Oaspeţii şi-au manifestat dorinţa şi intenţia de a vizita autorităţile şi împrejurimile oraşului, timp în care,
unul din greci, după o plecăciune reverenţioasă, l-au anunţat pe principe că, comunitatea greacă i-au pregătit o
masă şi ar dori să fie invitatul lor.
Carol, deşi era foarte tânăr, totuşi era destul de sobru şi cumpătat, a chibzuit preţ de câteva secunde, şi considerând
că ar fi o insultă la adresa românilor, a mulţumit respectos bunei intenţii a grecilor, moment în care întorcându-
se către primar, i-a zis: „Domnule primar, eu vreau mânci la tumneata astăzi“. Se ştie că la început, cu greu
vorbea româneşte însă, se putea totuşi înţelege ce spune.
La aflarea acestei intenţii primarul a rămas perlex pentru că el nu fusese pregătit în nici-un fel în această
privinţă. Totuşi, a găsit imediat un moment şi a trimis un om acasă să-i spună soţiei lui să prepare ceva de mâncare
pentru domnitor şi pentru doctorul Carol Davila.
Soţia primarului a tăiat repede doi pui din care a făcut două feluri de mâncare. O ciorbă acră bătută cu ou, un
ostropel şi o fripturică cu castraveţi.
Distinşii musafiri au fost foarte mulţumiţi de masa care le-a fost servită făcând elogioase aprecieri la adresa
doamnei Tretinescu, şi deşi a fost o problemă minoră, totuşi, despre ea se pomeneşte în memoriile sale.
După servirea mesei, primarul Dimitrie Tretinescu a luat o trăsură şi alături de rege şi de doctorul Carol
Davila, au dat o roată oraşului. Drept urmare Carol a dat ordin să se facă dig care să-i apere pe locuitori de furia
apelor.
Au fost nişte vremuri de mult apuse şi nişte conducători, când între vorbe, promisiuni şi fapte nu erau
diferenţe.
Drept urmare, lucrările cu trasarea şi construirea digului au început chiar din acel an 1868. Este de menţionat
că datorită amploarei inundaţiilor din anul 1866, o bună parte din populaţia oraşului cunoscut şi aflată în zona de
vest a oraşului sub denumirea de „Luiceni“ din apropierea Argeşului, a fost silită să-şi părăsească pentru totdeauna
casele şi să ceară de la familia Ghica, 20 de pogoane – 10 hectare – pentru locuri de casă, prin reprezentantul lor
Nicolae Daniilos, dând astfel naştere cartierului „Atârnaţi“, fiind cunoscut sub acest nume şi în zilele noastre.
În Olteniţa, se pomenea că, dat fiind numărul mare de greci, a funcţionat cândva chiar o şcoală grecească.
De altfel, la noi, cu mulţi ani în urmă au existat numeroase familii de greci, lucru dovedit de rezistenţele şi impunătoarele
cruci din piatră, de marmură, pe care există fotografii încrustate, adevărate şi veritabile monumente,
care parcă sfidând vicistitudinile naturii şi trecerea timpului, îşi menţin măreţia de altă dată. Majoritatea acestor
morminte, se află în cimitir, – se văd de la distanţă – în dreptul bisericii,cam 10-12 metri lateral, partea dreaptă. Fotografiile
de pe aceste cruci, ne arată portul acestor oameni, ţinuta lor demnă, de istorie, oameni identici cu ţinuta
tipică de altă dată a vechilor boieri.
În cimitir, mormintele şi crucile grecilor decedaţi şi înmormântaţi aici,cu multă vreme în urmă, sunt oarecum
grupate, astfel că îndemn cititorul să meargă să le vadă,cât încă nu e prea târziu, pentru că din acest punct de
vedere, noi olteniţenii avem o zestre istorică demnă de invidiat.
Tocmai din această cauză am făcut demersuri la ambasada Greciei din România, pentru a-mi trimite un translator
traducător pentru că sunt convins că aş afla lucruri interesante.
L-am dus în cimitir pe domnul profesor doctor Done Şerbănescu prietenul meu, directorul Muzeului de arheologie
Cultura Gumelniţa din Olteniţa şi a rămas impresionat plăcut de tot ce a văzut.
Unul din descendenţii descedenţilor acestei etnii, după cunoştinţa mea, care mai există în Olteniţa, este onorabila
familie a lui Nicu Zois, de profesie ceasornicar, în vârstă de 85 de ani, pe ai cărui părinţi i-am cunoscut.Tatăl
lui Nicu a fost brutar.
In lucrarea de faţă pomenesc despre aceste familii de greci şi îndeletnicirile lor din vremurile în care au
trăit.În general erau oameni cu stare. Cred că este imposibil ca aceştea să nu aibă legătură cu cei înmormântaţi la
cimitir însă necunoscând limba, deocamdată nu pot să mă pronunţ.
341
* * *
Revenind la descrierea digului, acesta a apărat şi apără în continuare oraşul de toate încercările de inundaţii
ale Argeşului şi Dunării. Pentru a avea o rezistenţă şi mai mare şi pentru a-l feri de eroziune şi în general de acţiunea
destructivă a podurilor de gheaţă, în apropiere şi paralel cu digul, pe toată lungimea lui, în partea dinspre Argeş,
deci spre vest, la vremea respectivă, după terminarea lucrării, au fost plantate sălcii. Antreprenorul acestor lucrări
de plantare a sălciilor, care a avut o prindere de aproape 100%, a fost G. I. Colonel.
La 10 ani de la plantarea acestor sălcii, digul a început să slăbească, pământul, din lipsă de utilaje specifice,
terasiere care nu se inventaseră încă la noi, nu era suficient de consolidat, astfel că oamenilor a început să le fie
frică, de capriciile Argeşului, mereu imprevizibile, nefiind exclus pericolul inundaţiilor.
Printr-o adresă din 5/17 februarie 1889 primarul oraşului C. N. Danielescu, sesizează situaţia alarmantă care
ameninţa din nou revărsarea Argeşului şi Dunării, starea de teamă şi nelinişte a populaţiei şi cere Preşedintelui
Comitetului Permanent al Judeţului Ilfov, respectiv Prefecturii, fonduri pentru consolidarea digului întrucât în 1889,
Ministrul Lucrărilor Publice, nu a mai prevăzut sumele necesare în bugetul Portului pentru asemenea lucrări.
Prin adresa mai sus menţionată, primarul arăta Prefecturii că interesele de a întări şi consolida digul, nu
priveşte exclusiv oraşul ci şi statul deoarece apără şoseaua şi portul, iar acestea nu trebuie lăsate în sarcina comunei
care şi aşa are destule greutăţi.
Probabil că rezultatul acestui raport a fost negativ, sau sumele prevăzute ori alocate au fost insuficiente, întrucât
peste 8 ani, adică în 1897, Dunărea şi Argeşul vin furioase în primăvară şi ameninţă cu revărsarea, inundarea
oraşului.
Pe atunci era primar N. Athanasiu care a cerut prefecturii ajutor financiar. Au început imediat lucrările de
consolidare, care au fost conduse şi supravegheate de inginerul S. Predescu. Pe lângă locuitorii oraşului care au
ieşit spontan la muncă, a sosit la Olteniţa şi un regiment de militari din Bucureşti, şi cu toţi într-un spirit de solidaritate,
au cărat pământ, gunoi, nisip, tot felul de materiale, oriunde apele încercau să-şi facă loc, fie să străpungă
digul, fie să treacă pe deasupra, deoarece nivelul apei era cât digul, aşa cum de altfel a fost la 19 martie 1942 când
a fost inundat oraşul în jurul prânzului. Atunci, cu tot necazul, tot a fost bine că acel nedorit eveniment, s-a întâmplat
ziua.
Îşi imaginează oare cineva ce panică ar fi fost dacă lumea s-ar fi trezit cu apa în casă ?…
Cheltuielile făcute pentru lucrările de apărare, refacerea şi înălţarea digului în anul 1897 s-au ridicat la suma
de 10.322,46 lei la 31 martie şi la 18.563,36 lei la 15 iunie. Autorităţile apreciau că nu s-ar fi ajuns la o sumă aşa
de mare dacă digul, respectiv cheltuielile s-ar fi făcut cu un an înainte.
In zilele noastre, aceste sume par derizorii însă, cu peste 100 de ani în urmă, când subdiviziunea leului erau
banii, iar a banilor, paralele, este uşor de imaginat că suma de 18.563,36 lei era colosală.
In şedinţa Consiliului comunal din 20 iunie 1897, iată cum au înţeles edilii noştri să-şi manifeste mulţumirea
şi recunoştinţa faţă de regele Carol I.:
„Calamitatea care, după cum cunoaşteţi a bântuit întreaga ţară, n-a cruţat şi micul nostru oraş, inundaţiile
provenite din debordarea apelor Dunării şi Argeşului, distrugând rodurile muncii noastre, venea cu furie a ne
ameninţa şi vetrele noastre prin poziţiunea lor, orăşelul nostru era mai supus ca oricând şi ca oricare altul şi desigur
căminele noastre ar fi fost pradă furiei valurilor dacă n-am fi avut fericirea ca Augustul nostru rege să treacă prin
orăşelul nostru în anul 1868 şi să înţeleagă cu mintea-i ageră pericolul, şi cu marea-i înţelepciune să consilieze
construcţia digului ce înconjoară oraşul şi care la vremi de restrişte şi grea cumpănă ca în anul acesta a fost scutul
avutului şi vieţii noastre. Amintirea aceluia care în marea lui prevedere a fost promotoarele acestei fapte bine făcătoare,
va rămâne mereu veşnic neştearsă în inimile noastre şi copii din copiii noştrii, numele lui Carol, primul Rege
al României, va fi întotdeauna pronunţat cu drag şi recunoştinţă şi cum drumul ce a condus pe moşii noştrii aici îl
cheamă şi astăzi „Vadul lui Traian“ astfel şi ei vor zice DIGUL LUI CAROL I.
Inima omului şi iubirea poporului va păstra amintirea binefăcătorului nostru, dar drept că şi noi reprezentanţii
oraşului datori suntem ca în numele lui să aducem slabele noastre mulţumiri marelui şi înţeleptului nostru binefăcător
şi în neputinţă de a ne arăta recunoştinţa noastră într-un chip demn de el, am crezut că ar fi nimerit ca în
mod oficial, să botezăm digul din jurul oraşului pavăză neclintită în contra apelor cu numele creatorului său adică:
DIGUL CAROL I.
Consiliul în unanimitate aprobând în total propunerea domnului primar, hotărăşte;
ca prezenta încheiere să se recomande în copie domnului prefect cu rugăciunea de a interveni la locul competent
pentru realizarea acestui scop măreţ.
PRIMAR, N. ATHANASIU.
O ultimă consolidare a acestui dig s-a făcut în anul 1926, pe timpul primariatului lui Hristache Daniilescu,
342
dar numai în partea de vest a oraşului, pe o lungime de 4 km.Atunci cheltuielile s-au ridicat la 3.240,000 lei şi au
fost suportate de Serviciul îmbunătăţirilor din Ministerul Domeniilor.
Cititorul cred că a observat că de fiecare dată, în lucrarea de faţă, când pomenesc de un eveniment cu caracter
edilitar-gospodăresc, aduc în discuţie şi numele celui care, la vremea respectivă era primar, pentru că aceste lucruri
se leagă, întru-cât proverbul românesc că : “Omul sfinţeşte locul” în permanenţă îşi dovedeşte confirmarea.
* * *
Iată că de la o venirea în Olteniţa în anul 1868 a lui Carol I, însoţit de arhicunoscutul doctor Carol Davila, în
acest an 2010- se împlinesc 142 de ani şi tot atâţi ani de când, din îndemnul şi ordinul lui s -a făcut digul care înconjoară
oraşul nostru, protejându-l împotriva inundaţiilor când se revărsau apele capriciosului râu Argeş şi imprevizibilului
fluviu Dunărea.
Nimeni din Oltenţa nu mai ştie şi nici nu cunoaşte împrejurările în care s-au construit digul şi nici că în
şedinţa sa din 20 iunie 1897, Consiliul comunal al primăriei oraşului Olteniţa, drept mulţumire şi recunoştinţă,
digului i-a atribuit numele de „REGELE CAROL I”.
Acestea sunt fapte reale, întâmplate, iar construirea acestui dig a fost premieră a timpului şi şi-a dovedit importanţa
covârşitoare pentru că în foarte mulţi ani, Olteniţa, prin poziţia ei şi prin diferenţa de nivel faţă de Argeş
– mai puţin- dar mai ales faţă de Dunăre, în permanenţă a fost ameninţată, în special în perioada de timp cuprinsă
între sfârşitul iernii şi începutul primăverii, de regulă când începe topirea zăpezilor şi se formează poduri mari de
gheaţă.
Iniţiatorul, împrejurările şi anul când a început şi apoi cât a continuat construirea digului, cu mijloace rudimentare,
nu mecanizate ca acum, această lucrare de o asemenea anvergură, constituie un eveniment peste care
nu-i este permis nimănui să treacă cu uşurinţă şi cu atât mai mult, nu merită să fie dat uitării. Cu riscul că mă repet,
insist să arăt că lucrările au fost executate cu mijloacele rudimentare existente în acele timpuri, în exclusivitate
manual, săpăturile au fost făcute cu casmale şi târnăcoape, încărcarea pământului s-a făcut cu lopeţi, iar transportul
din gropile de împrumut pe dig, în pantă, s-a făcut cu roabe, tărgi şi căruţe. Acum 140 de ani nu se inventase încă
excavatoarele pentru săpat- cel puţin nu ajunsese încă în România-, benzi transportoare, tractoare cu remorci basculante
şi nici alte lucrări sau utilaje pentru manipularea pământ, care era o muncă brută.
DIGUL S-A EXECUTAT CU OAMENI PLĂTIŢI PENTRU MUNCA LOR
Fac această precizare nu întâmplător întru-cât pe timpul regimului comunist, asemenea lucrări de anvergură,
care presupun un volum exagerat de muncă şi eforturi fizice animalice, supraomeneşti, s-au executat gratis cu
puşcăriaşi şi cu deţinuţi politici – neagreeaţi de regimul comunist – obligaţi să lucreze până la epuizare, de fapt asta
se şi urmărea, pentru mulţi din aceştea familiile celor oropsiţi, nu au ştiut de loc, sau au aflat cu mare întârziere de
la alţi supravieţuitori, unde, cum, când şi în ce împrejurări au murit şi cum au fost înmormântaţi, dacă nu au rămas
pentru totdeauna pradă surpărilor sau îngropaţi de vii în pământ, întrucât aceste evenimente, nici atunci, nici ulterior,
deloc sau niciodată, nu au mai fost consemnate în actele de stare civilă.
Exponenţilor regimului comunist nu le era frică de nimeni pentru că nu dădeau socoteală nimănui şi nici nu
erau traşi la răspundere de cineva.
Din păcate, nici după revoluţia din decembrie 1989, din acest punct de vedere, nimeni nu a fost tras la răspundere
pentru miile de cazuri, poate şi mai mult, pentru gravele fapte inumane, nici până în ziua de azi, spre deosebire
de alte state- cum e cazul Lituaniei – în care procesul a fost intentat chiar împotriva regimului.
Cazurile sunt reflectate pe larg într-o sumedenie de cărţi , s-a creat o literatură întreagă, apărută după revoluţie
în presa cotidiană şi într-o serie de publicaţii periodice. Aş exemplifica aici Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului
din cadrul Academiei Române.În plus, în cadrul emisiunii „Memorialul Durerii“ milioane de oameni,
din ţară şi străinătate, au văzut la televizor începând din anul 1990, episoade nenumărate cu orori incredibile.
Este de neconceput, de ce au fost în stare exponenţii regimului comunist care, timp de peste patru decenii, în
mod voit, conştienţi, şi-au exterminat în chip bestial, proprii semeni, pentru motive imaginare, niciodată dovedite
concret.
Culmea cinismului era că toate aceste fărdelegi, pe care le ridicau la rang de “politică de stat”, le făcea în numele
poporului.
Olteniţenii noştrii, pentru că s-au deprins cu existenţa acestui dig, nu şi-au mai pus întrebarea, cam la ce ar
fi fost expus oraşul nostru – şi ei ca locuitori – fără acest dig şi nici nu şi-au pus problema cam cât timp ar dura în
zilele noastre, construirea unui asemenea dig şi nici cât ar costa.
Digul care are baza lată de circa 20 metri şi o înălţime de 12-15 metri pe alocuri, porneşte ca un cerc de la
343
podul de peste Argeş, se continuă în partea de vest a oraşului, este secţionat de calea ferată, apoi intră în port unde
slujeşte şi ca şosea de comunicaţie, se continuă tot în cerc şi se închidea în partea de est a oraşului, prin faţa gării.
Aşa era în urmă cu patru-cinci decenii.
In concluzia celor de mai sus, asupra cărora nu întâmplător am insistat, rog cititorii şi semenii mei să ia act
şi să ţină minte că un asemenea eveniment care a fost construirea digului, din iniţiativa, ordinul şi cu sprijinul majestăţii
sale Regele Carol I al României, face parte din patrimoniul nostru material şispiritual, din istoria şi viaţa
oraşului nostru şi că la realizarea lui au contribuit străbunii noştrii, alături de autorităţile de atunci.
DIGUL REGELE CAROL I, această zestre funciară şi mai ales de protecţie a oraşului nostru, de o valoare
inestimabilă în care se află încorporate milioane de metri cubi de pământ, pe anumite porţiuni a fost distrus de lucrările
începute în timpul regimului comunist ocazionate de construcţia Canalului Dunăre Bucureşti.
După revoluţia din decembrie 1989, lucrările privind Canalul Dunăre Bucureşti, aflate de altfel într-un stadiu
– fizic şi financiar- destul de avansate, din motive controversate, au fost abandonate, tonul fiind dat de Ion Iliescu,
cu ocazia primei cuvântări post revoluţionare, rostite ca mesaj de Anul Nou 1989-1990.
În lucrarea de faţă prezint situaţia de ansamblu a Canalului Dunăre Bucureşti, lăsând la aprecierea cititorului
concluziile care se impun spre a nu fi acuzat de subiectivism.
Este regretabil însă că după revoluţia din decembrie 1989, în condiţiile sistării abandonării şi în final renunţării,
de două decenii la aceste lucrări de anvengură la Canalul Dunărea Bucureşti, deteriorările cauzate digului
au rămas în stare deplorabilă în care se găsesc de atâta amar de vreme, fără a se întrezări vreo perspectivă mai
apropiată.
Nu doresc să fiu un prooroc rău, dar autorităţile locale şi centrale, nu aş vrea niciodată să fie puse în situaţia
de aş da seama ce înseamnă delăsarea şi cu ce se poate solda neluarea de măsuri în condiţiile în care, apele Argeşului
şi Dunării ne-ar juca festa.
Având în vedere realitatea de necontestat în calitatea mea de simplu cetăţean, dar şi ca martor – şi ca mine
sunt mii de olteniţeni, voi avea prilejul să arăt cum Argeşul şi Dunărea, atunci când se supără, nu mai poate nimeni
să le stea în cale, încât pot să ajungă chiar în centrul oraşului până la scările primărie aşa cum s-a întâmplat la 19
martie 1942.
Digul a mai fost consolodat în anii 1907 şi în 1925 adică exact în anii în care ameninţările Argeşului şi
Dunării, ne aminteau de existenţa lor, de multe ori ignorată de unii dintre noi.
De obicei oamenii îşi aduc aminte de necazuri, abia atunci când dau peste ele şi când – prea multe – nu mai
sunt de făcut . Un proverb românesc spune: „Cine se aseamănă se adună.”
Aşa se explică faptul că în anul 1868, Regele Carol I a venit la Olteniţa însoţit de doctorul Carol Davila, oameni
deosebiţi care se potriveau la caracter. Tocmai de aceea Regele Carol cu cea mai lungă domnie de 48 de ani,
a intrat în istoria României pentru totdeauna, iar doctorul Carol Davila a intrat în istoria medicinei rămânând nemuritor.
Subordonat acestui motiv, doctorului Carol Davila, în lucrare i-am consacrat un capitol separat.
Nu ştiu ce au avut în vedere autorităţile noastre când străzii principale, care înainte de venirea la putere a
regimului comunist, se numea Carol I, acum se numeşte Argeş, care poate are “meritul” că ne-a inundat şi nu a
revenit la numele iniţial de Carol I care ne-a făcut un dig să ne apere împotriva Argeşului.
De asemeni, spre deosebire de mai toate oraşele, Olteniţa, în mod inexplicabil, nu are nici-o stradă care să-i
poarte numele primului suveran al României, Regele Carol I şi nici pe cea a doctorului Carol Davila.
De aceea sunt convins că problema denumirii străzilor trebuie regândită – acţiune în care să fie consultată şi
populaţia vârstnică – spre a se ajunge la recuperarea memoriei unor oameni de seamă ai naţiunii române şi ai oraşului
nostru.
Tocmai datorită celor de mai sus, în lucrare apare un capitol distinct destinat doctorului Carol Davila, insuficient,
cunoscut de noi.
