Stop radio-ptr. a viziona materialele video!

Social

 

 

Polițiștii din Călărași, sub coordonarea procurorilor D.I.I.C.O.T., în colaborare cu polițiștii spanioli, au destructurat o grupare infracțională specializată în trafic de persoane. Au fost puse în executare 10 mandate europene de arestare şi a fost recuperat un prejudiciu de 20.000 de euro.

 

1 2 4La data de 24 august a.c., ca urmare a unei cereri de asistenţă juridică internaţională emisă de autorităţile spaniole, a fost desfășurată o operațiune comună de către polițiștii români și de cei spanioli, simultan în Budeşti, judeţul Călăraşi, precum şi pe teritoriul Spaniei.

 

Astfel, au fost efectuate două percheziţii domiciliare la membrii unei grupări infracționale specializate în trafic de persoane.

 

La percheziţii au participat polițiști din cadrul Inspectoratului de Poliție Județean Călărași, precum şi 6 poliţişti din cadrul Poliţiei Naţionale Spaniole, fiind puse în executare două mandate europene de arestare emise de autorităţile spaniole, pe numele a doi bărbaţi din Budeşti.

 

Din cercetări, a reieșit că membrii grupării infracționale, cetăţeni români, ar fi recrutat, transportat şi adăpostit mai multe tinere din România, în scopul exploatării sexuale a acestora pe teritoriul Spaniei.

 

În urma percheziţiilor, au fost ridicate înscrisuri referitoare la transferuri bancare din Spania către România.

 

Cei doi bărbaţi au fost prezentaţi Parchetului de pe lângă Curtea de Apel Bucureşti, care a confirmat mandatele de arestare, fiind bănuiţi de săvârşirea infracţiunilor de ameninţare, trafic de persoane, spălare de bani şi loviri sau alte violenţe.

 

 

 

 

 

Concomitent, pe teritoriul Spaniei au fost puse în executare și confirmate 8 mandate de arestare emise pentru aceleaşi infracţiuni, faţă de cetăţeni români, tot membri ai grupării.

 

Au fost identificate 10 victime şi a fost recuperat un prejudiciu de peste 20.000 de euro.

pensiiSenatorii s-au intalnit astazi in plen si au adoptat propunerea legislativa a Cristianei Anghel prin care se elimina impozitul pe pentru pensiile mai mari de 1.050 de lei, astfel incat nicio pensie din Romania nu va ma fi supusa taxarii.

Potrivit actualei legislatii, orice pensie care depasea acest prag se taxa cu 16%. „Batranii nostrui nu sunt o masa amorfa, fara identitate. Batranii nostri au nume si prenume. Sunt parintii, bunicii sau strabunicii nostri. Batranii nostri au construit o tara. Dupa munca de o viata, parintii, bunicii, stramosii nostri au ajuns bataia de joc a guvernantilor.”, a explicat Cristiana Anghel, cea care a propus aceasta initiativa.

Legea a fost adoptata cu 66 de voturi „pentru”, 5 „abtineri” si 18 „impotriva”.  Legea a fost contrasemnata de mai multi alti parlamentari PSD, ALDE si din fostul grup parlamentar UNPR.mai multe-http://www.stirilekanald.ro/senatorii-au-decis-eliminarea-impozitului-pe-venit-pentru-toate-pensiile–indiferent-de-cuantumul-lor_68517.html

Capitol din MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA de PAUL AMU                                                                                                                                                                                                                                                                                                                  S3100001GHEORGHE ENE FILIPESCU
Un olteniţean necunoscut de olteniţeni
Un caz unic, cu totul deosebit faţă de celelalte,
Gheorghe Ene Filipescu s-a născut în Olteniţa la 23 aprilie 1884. Aceste date le-am luat din sentinţa de
condamnare despre care o să vorbesc la timpul potrivit. De mic copil a rămas orfan, sărac, s-a confruntat cu
o serie întreagă de greutăţi şi neajunsuri, fără sprijin şi căldură sufletească atât de necesară copiilor, mai cu
seamă la o vârstă fragedă, flămând, a crescut cu greu aciuindu-se pe la casele rudelor mai avute şi ale meşterilor
cismari la care îşi începuse, foarte de timpuriu, ucenicia.
Gheorghe Ene Filipescu nu aparţine familiilor istorice ale acestor locuri străbătute de Argeş, ci caselor
umile, fără identitate şi drumurilor prăfuite pe timpul secetei sau înămolite pe timp de ploaie, aceasta şi pentru
că s-a născut la 31 de ani de la fondarea oraşului’
Înainte de al doilea război mondial, obiceiul era ca ucenicii, timp de peste o jumătate de an, în perspectiva
învăţării meseriei respective şi devenirii lucrător calificat – calfă cum i se spunea – lucra efectiv la diverse
munci şi corvoade de tot felul în gospodăria meşterului, care nu avea nici-o legătură cu meseria pe care urma
să o înveţe. După expirarea acelei perioade de timp, în funcţie de pricepere, deprindere şi îndemânare, calităţi
care rămâneau la aprecierea meşterului, era luat în atelier pe lângă meşter şi abia după trei, patru ani devenea
lucrător. Din acel moment lucra pe bani.
Printre marile inconvenienţe cu care s-a confruntat Gheorghe Ene Filipescu a fost şi acela că, din lipsă de
posibilităţi a rămas neştiutor de carte până la vârsta de 16 ani.
Timpul trecea greu şi fiindcă nu avea de ales, în acea stare de disperare şi fără o altă cale de ieşire, îşi ia
inima-n dinţi şi împreună cu un văr de al său aflat într-o situaţie similară, se hotărăsc să plece împreună, pe jos
la Bucureşti. În acele vremuri îndepărtate, nu exista calea ferată Olteniţa-Bucureşti şi deci nici trenuri. La Ol-
13
teniţa, nu exista nici-un fel de maşină. Singurul mijloc de deplasare era căruţa, însă şi acestea, circulau în grup.
Un drum la Bucureşti în acele timpuri era similar cu o aventură imprevizibilă, plină de riscuri, îndrăzneaţă
şi aceasta – în primul rând, pentru că existau bande de hoţi care ieşeau la drumul mare. În plus, un om – cât de
cât învăţat cu mersul pe jos – încălţat cu opinci, care constituiau încălţămintea cea mai ideală, pentru că erau
cele mai ieftine, mai comode, mai uşoare şi mai rezistente – făcea cel puţin o zi plină, adică 11 – 12 ore, iar
când ajungea era mort de oboseală.
Singur că în zilele noastre ne este greu să ne imaginăm cam cum arăta şoseaua Olteniţa – Bucureşti în
urmă cu un secol şi că, pentru oricine era nu numai un risc asumat, aproape inconştient, ca cineva să se încumete
să plece pe jos la Bucureşti, numai doi inşi şi nu un grup mai mare, aşa cum a fost vorba de cei doi copii,
Gheorghe Ene Filipescu şi vărul său.
Cei doi drumeţi îşi luaseră în traistă două pâini şi o mămăligă rece, din care mâncau în timp ce se mai
odihneau pe la marginea pădurilor, şi-şi răcoreau picioarele desculţe, zdrevelite de noroiul uscat din ochiurile
bălţilor care se aflau chiar pe şosea, sau în apele pârâurilor.
Cum era de aşteptat, bruma de merinde pe care au luat-o la ei, la scurt timp s-a terminat pentru că drumul
era lung şi obositor, astfel că, la prima comună în care intra, a trebuit să ceară de mâncare pe la porţile oamenilor.
Este uşor de înţeles că aceşti doi copii, plecând de la Olteniţa, nu au putut ajunge într-o singură zi, iar a
doua zi, lucrurile se complicau pentru că-i ajungea febra musculară, astfel că mersul pe jos devenea din ce în
ce mai greu.
În drumul său de vagabond spre Bucureşti, Gheorghe Ene Filipescu, când începea să se lase întunericul,
îşi făcea loc pe la vreo şură de fân sau paie spre a se odihni. Răpus de oboseală se trezea în zori, se scutura de
paiele căpiţei unde îşi înfundase culcuşul peste noapte şi îşi continua drumul.
Dar oricât ar fi fost de oboist şi de frământat de îndoieli, cale de întoarcere nu mai exista pentru că la Olteniţa
– ca şi la Bucureşti – nu-l aştepta nimeni. Disperarea sărăciei şi puternica lui ambiţie îl determinau să-şi
continue drumul.
Pe vremea uceniciei, la Olteniţa, îi auzea pe lucrători vorbind între ei, despre mulţimea de ateliere de cismărie
şi de prăvălii de care era plină capitala.
Cu mare greutate începea să se apropie de destinaţie.
Intrarea în Bucureşti nu l-a surprins pentru că oraşul avea la periferie aspectul unui sat evoluat. A mers
îndelung pe uliţele mărginite de case mici, văruite, acoperite cu şindrilă, înconjurate de grădini şi straturi de
legume şi flori, cu salcâmi şi corcoduşi, cu nelipsiţi butuci de vie şi coardele încolăcite pe stâlpii cerdacului
sau întinse pe bolţi din sârmă groasă.
Dar în seara aceea de demult, Gheorghe Ene Filipescu, a străbătut locurile miraculoase printre copacii
umbroşi şi a ajuns în cele din urmă – împleticindu-se de oboseală şi ameţit de foame, pe strada Olimpului, la
poalele dealului împădurit pe care se ridica biserica Patriarhiei, maestoasă ctitorie a voevodului Radu Şerban,
care domina întinderea de acoperişuri a caselor joase, întrerupte de turle de biserici care atunci erau cele mai
înalte clădiri.
Acolo locuia un văr de al său, om avut, negustor de fierărie cu prăvălie, pe strada Carol , în apropiere de
Piaţa Mare. A intrat în curtea largă cu un corp de case principal şi dependinţele construite separate, cum se alcătuiau
atunci gospodăriile mai înstărite şi a cerut cu sfială şi emoţie să fie recunoscut de ruda sa mai vârstnică.
Acolo, atunci, l-a primit, i s-a dat de mâncare şi un culcuş, astfel că a dormit în acea noapte ca un marinar
ajuns la ţărm după un naufragiu.
I s-a încredinţat îndeletnicirea ca, dimineaţa să deschidă prăvălia, să o măture, să stropească trotuarul din
faţa ei şi să încarce mărfurile în căruţele cumpărătorului.
Distanţa, nu prea mare – dintre casă şi prăvălie – o străbătea zilnic, cu aceeaşi curiozitate şi încân tare, căci
avea de trecut forfota centrului comercial al oraşului. In răcoarea dimineţii, mergea de-a lungul Podului Beilicului
cum îi spunea atunci, – Calea Şerban Vodă din zilele noastre – trecând peste Dâmboviţa ce stagna între
maluri, căci deabia începuse canalizarea, şi ajungea în Piaţa Bibescu Vodă, în faţa vastelor Hale, atunci abia
construite, înconjurate de gheretele şi tejghelele de zarzavaturi.
În zilele libere – deşi acestea erau rare – rătăcea pe străzi. În fiecare zi descoperea altă şi altă stradă, însă
în mod deosebit îl atrăgea Calea Victoriei.
În casa pictorului Theodor Aman, construită după planul acestuia, pe o stradă paralelă cu Ateneul – se afla
un mic tablou representând o femeie stând în făţă unei ferestre deschise. Fereastra aparţinea casei lui Teodor
14
Aman, iar femeia, soţia lui, contempla liniştită priveliştea patriarhală desupra acoperişurilor din ţiglă şi a grădinilor
presărate cu copaci.
Monumentalele clădiri ale Teatrului Naţional, Palatul Fundaţiei Carol I şi a Ateneului, construite în a doua
jumătate a secolului XIX, răsăreau falnic printre fâşiile oraşului, încă, patriarhal.
Într-una din zile Filipescu a coborât pe cealaltă parte a Dâmboviţei, spre Sfinţii Apostoli şi a intrat întrun
atelier de cizmărie, care avea expuse pe o policioară la fereastră, câteva perechi de pantofi.
Patronul era un saş venit din Braşov, pe nume Traian Ellzer, ca atâţi alţi meşteri străini sosiţi de pretutinderi,
necesari atunci dezvoltării meşteşugăreşti din regatul care se înfiripa.
A fost angajat şi a învăţat meseria de pantofar, astfel încât la numai câţiva ani şi-a deschis propriul său
atelier pe strada Cazărmii.
În casa noului său patron, a fost tratat civilizat. Domnişoara Ella Ellzer, fiica patronului , mai toată ziua,
cânta la pian. Mulţi ani după ce Traian Ellzer se lăsase de meserie, înfiinţase un restaurant cu grădină, a dat faliment
şi a murit de supărare, iar Filipescu, le-a adăpostit în casa lui pe Ella şi pe mama ei, până ce tot el, Filipescu,
le-a ajutat şi le-a făcut rost să-şi deschidă o măcelărie.
Gheorghe Ene Filipescu la 16 ani încă nu ştia să scrie şi să citească. Acestea sunt mărturiile fiicei sale –
Cornelia Pillat – de mai târziu.
El a descoperit însă curând cât de accesibil îi era Teatrul Naţional. Îşi cumpăra în fiecare săptămână bilet
la galerie, de unde urmărea un repertoriu interpretat nu numai de actori români dar şi străini, ceea ce i-a modelat
gustul şi i-a bucurat mintea lui nesăţioasă şi veşnic plină de întrebări la care aştepta răspunsuri.
Asculta recitindu-se în cenacluri poeme cu caracter social; „Împărat şi proletar“ de Mihai Eminescu,
„Decebal către popor“, „Noi vrem Pământ“ de George Coşbuc şi „Minciuna stă cu regale la masă“ de Alex.
Vlahuţă.
I s-a părut mai pasionat şi mai plăcut să înveţe să citească silabisind poemele lui Mihai Eminescu şi „Baladele
şi Idilele“ lui George Coşbuc, decât să tocească abecedarul.
Ucenicul vagabond venit din Olteniţa, a ocolit viile şi livezile dintre case, s-a răcorit şi a băut apă dintr-o
fântână cu cumpănă aflată la răscrucea uliţelor şi a coborât Dealul Filaret traversând Câmpia Libertăţii unde
manifestaseră la 1848 revoluţionarii bucureşteni.Era o întindere acoperită cu iarbă, presărată cu copaci falnici,
loc de petreceri şi odihnă pentru orăşenii care veneau în timp de vară să mănânce la iarbă verde.In mijlocul
câmpiei se afla o baltă mare în care se scăldau bivolii.
Câţiva ani mai târziu Filipescu avea să asiste la asanarea acelui lac mocirlos şi la creerea romanticului
parc, care avea să-i poarte numele suveranului nostru, şi a pavilioanelor elegante, care să arate realizările ţării
în cei 40 de ani de domnie ai Regelui Carol I.
Şi autorităţile olteniţene ale acelor ani, au participat la acea expoziţie jubiliară cu câteva fotografii care
au fost apreciate şi care apar în lucrarea de faţă, fiind donate de doctorul Ilie Cernea muzeului de arheologie
Olteniţa, domnului profesor Done Şerbănescu, în prezenţa profesorului Mihai Grigorescu. Şi acest act de donaţie
apare în lucrare la locul potrivit.
Peste ani, în zilele de sărbătoare sau când avea loc vreo expoziţie meşteşugărească, avea să participle aici
cu exponate din domeniul cismăriei şi Gheorghe Ene Filipescu.
Intrarea principală, era atunci formată dintr-o arcadă flancată cu turnuri cu foişoare şi încununată cu stema
ţării şi vulturul cu aripile întinse, ţinând în ghiare sabia şi drapelul.
Aleile principale încadrau gazonul mărginit de straturi de flori scunde, formând un imens covor aşternut
până la marginea lacului. Ele erau umbrite de şiruri de castani, iar aleile care se răsfirau lateral erau boltite cu
coronele înalte ale bătrânilor copaci.
Poteci tăinuite şi umbroase duceau spre marginea unde se mai aflau încă cuşti de fier, rămase pustii unde
odinioară fuseseră expuse sălbăticiunile aduse din pădurile bogatei noastre ţări. În toamnele cu castanele de
un maron strălucitor, împrăştiate pe jos şi frunzele de aur foşnind pe alei, nu puteai să rămâi indiferent faţă de
acest peisaj fermecător, magnific.
Alei cu două braţe, parcă încolăceau lacul şi suiau la esplanada pe care se ridica impunătorul Muzeu
Militar, ce-şi reverbera în lac arcadele celor două etaje flancate de două aripi de clădire, în formă de turnuri
prismatice, încununate fiecare cu câte un vultur uriaş din bronz cu aripile deschise.
Pe terasa din faţa muzeului, flacăra care ardea necontenit pe lespedea mormântului eroului necunoscut,
te înfiora.
Citirea istoriei ţării începea cu metopole monumentale de la Adamclissi, sprijinite de parapetul terasei
15
sau aşezate pe alee înconjurând muzeul pe la spate.
Atunci încă se desluşeau din piatra roasă de vreme, oile păstorilor daci şi luptele dintre daci şi romani.
Turnuri încadrau scara largă pe care urcau spre scările mari şi răcoroase unde erau expuse machete de cetăţi
din epoca daco-romană şi din Evul Mediu, portretele voievozilor şi regelui Carol I şi Ferdinand, stindardele
zdrenţuite, sau câştigate în lupte, arme, costume, stampe şi picturile lui Nicolae Grigorescu reprezentând luptele
de la Grivţa şi Plevna, dând celor ce le priveau sentimental de pietate pentru trecut şi încredere în viitor.
Complexul întreg era o sinteză a istoriei noastre şi o exaltare biruinţei Războiului de Independenţă din
1877 şi de întregire din 1916-1918.
O poveste romantică era închipuită în grota barocă alcătuită din diferite roci aflate în ţara noastră. Ea
fusese săpată anume în grosimea dealului unde se strânseseră izvoarele subterane ale lacului. În faţa grotei se
ajungea coborând scările terasei muzeului.
Pe adâncimea ei întunecoasă şi răcoroasă se profilau, ridicându-se de o parte şi de alta, uriaşi sculptaţi în
piatră de Dimitrie Paciurea şi Fritz Stork. Cu mâinile legate la spate şi torsurile răsucite, ei priveau fecioara
ucisă plutind pe apele tremurânde şi negre, atât de neted desprinsă din marmura albă. Privirea plimbată, atent
şi selectiv, asupra acestor privelişti mute, niciodată nu da semen de oboseală sau plictiseală.
Prin anul 1940, muzeul care punea în valoare istoria unui neam obidid de veacuri, a ars şi nu a mai fost
restaurant.
În perioada communistă ce a urmat, el nu-şi mai avea rostul căci istoria trebuia prezentată din punct de
vedere al luptei de clasă şi al concepţiilor marxist-leniste, care treceau cu tăvălugul peste demnitatea şi mândria
naţională a popoarelor sub dominaţiă sovietică.
Şi sunt tentat să cred că, şi în situaţia în care muzeul nu ar fi ars, el tot ar fi fost distrus de regimul comunist.
Golul produs din cauza clădirii distruse a dus la ştirbirea acestei extraordinare armonii dintre peisaj şi
arhitectură. Compoziţia romanticei grote a fost desfiinţată iar înălţimea dealului redusă.
În final am vrut să arăt că în acea spărtură de peisaj a fost ridicat un mausoleum, în exclusivitate, pentru
conducătorii comunişti. Mult trâmbiţata egalitate, se oprea la intrarea în mausoleum, unde se făcea în mod categoric
diferenţa între lideri şi restul gloatei de manevră. Cuvântul tovarăş era fals ca însăşi doctrina şi ideologia
communistă în sine. În ce priveşte noţiunea de libertate de care se făcea atâta paradă în timpul regimului communist,
trebuie să arăt categoric şi clar că libertatea era doar în vorbe şi că în fapt nu avea numic în comun cu
comunismul.
* * *
O fotografie mai veche, îngălbenită de vreme, făcută în Bucureşti la Leon Weismann care în 1910 îşi avea
studioul pe Calea Rahovei, peste drum de Palatul Justiţiei, ni-l înfăţişează pe Gheorghe Ene Filipescu în anul
1910, la vârsta de 26 de ani – deci la 10 ani după plecarea disperată din Olteniţa – când devenise lucrător
calificat cismar.
Este surprins de fotograf – deşi în picioare – pe trei sferturi, cu bustul îmbrăcat în vestă şi sacou din postav
negru.Cămaşă albă, cu guler înalt, scrobit, cu colţurile îndoite, iar dedesubtul lor, iese nodul lat al cravatei
negre, ceea ce îi conferă o notă elegantă ţinutei.
Privind fotografiei, observăm şi moda a celor îndepărtate vremuri. Părul este pieptănat cu cărare într-o
parte. Nasul lung şi subţire, cu nările arcuite, înobilează figura. Deasupra buzelor sinuase purta o mustaţă
scurtă, care îi dădea o vârstă mai mare decât avea în realitate. Din toată făptura lui ieşea în evidenţă în mod
deosebit, privirea sa directă, dreaptă şi pătrunzătoare – ca de uliu – care exprimă neîndoielnic, conştiinţa de
sine.
Fiind o fire întreprinzătoare – obligat şi de postura sa în care îi fusese dat să trăiască – cu spirit comercial,
îndrăzneţ dar nu tupeist, însă hotărât, foarte curând, din lucrător avea să devină patron.
Şi-a deschis un magazin de încălţăminte elegant, pe Calea Victoriei – locul mult visat de el – şi un atelier
de cizmărie, unde vindea încălţăminte fină, ambalată în cutii special de carton care avea scris pe ele numele
său. Chiar el era cel care lua măsura clienţilor pentru încălţăminte şi croia feţele pantofilor din piele fină adusă
de la Viena şi Paris.
Printre clientele de seamă care îşi comandau sau îşi cumpărau încălţăminte de la Filipescu; Lili Caradino,
Nelly Cutara, Lucia Sturdza Bulandra şi multe altele. Deasemeni o pleiadă întreagă de profesori, scriitori, pictori,
etc., oameni culţi cunoscuţi de societatea acelor vremuri, cum erau; Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu,
16
Maria Filotti, George Vraca şi mulţi alţii, constituia clientela selectă, prove nită din marea galerie a oamenilor
de marcă ai capitalei, care în mod concret şi convingător făceau o reclamă generalizată magazinului lui
Filipescu.
În timpul primului război mondial, Filipescu, ca simplu soldat, a însoţit armata română, a fost însărcinat
cu efectuarea reparaţiei încălţămintei jerpelite a soldaţilor.
Întors acasă în 1918, la sfârşitul războiului, când avea vârsta de 34 de ani, avea să constate că nu mai
avea decât haina de soldat de pe el. Toate celelate îI fusseră vândute de prima sa soţie, care gândind că el va
muri pe front, şi-a găsit alt bărbat.
În tunica militară, l-a văzut pentru prima oară, femeia care avea să-i fie soţie pentru tot restul vieţii, întrând
în prăvălia de încălţăminte de pe Calea Victoriei, ţinută de viitorul său cumnat Dumitru Raftopol, personaj
pomenit în cartea „Bucureştii de altădată“ de Grigore Potra, printre meseriaşii de seamă de la începutul secolului
XX. Era grec de origine şi se pricepea foarte bine la potrivitul calapoadelor. Acesta dorea să-şi lichideze
întreprinderea deoarece nu avea talentul să creeze modele de pantofi pe gustul noii societăţii de după război.
Avea nevoie de un cumpărător, sau, în cel mai rău caz de un asociat cu capital.
Pe Filipescu i l-a prezentat o cunoştinţă. În timp ce Raftopol – pomenit mai sus – îl studia şi cântărea cu
privirea, Filipescu i-a demonstrat că el are nevoie de un meseriaş care să-i lucreze încălţămintea modernă şi
pe lângă aceasta avea să o vândă şi pe cea demodată. Filipescu a reuşit să-l convingă, a fost angajat imediat,
a devenit asociat fără să aducă niciun capital, decât îndemânarea lui şi, în scurt timp i-a cumpărat magazinul.
Dumitru Raftopol şi-a ridicat o fabricuţă, controla liniştit calapoadele şi în timpul liber citea Shakespeare.
Deasupra elegantului său magazin, Filipescu a pus să se scrie o firmă din cristal albastru, pe care era caligrafiat
cu aur numele său „Gheorghe Ene Filipescu“.
În 1927, după ce Charles Lindbergh a reuşit să traverseze Oceanul Atlantic, el – Filipescu – a simţit nevoia
să-şi materializeze entuziasmul trimiţând celebrului aviator, în semn de omagiu, o pereche de pantofi de damă
confecţionaţi dintr-o piele azurie. Căputa reprezenta în partea din faţă, stilizarea capului şi pieptului unui porumbel,
ale cărui aripi desfăcute, din piele argintie, formau părţile laterale ale pantofilor. Penajul fusese sugerat
prin solzi desfăcuţi fin din piele.
Pantofii erau de o eleganţă desăvârşită. Îndemânarea manuală şi simţul proporţiilor au creat un obiect
perfect funcţional dar care reprezintă în acelaşi timp o ideie.
La expoziţia de la Barcelona din 1929, pantofii expuşi de Filipescu au obţinut medalia de aur.
Pe căputa decoltată a unui pantof din lac negru, se întindea graţios o tulpină subţire, de un verde aprins,
cu câteva frunzuliţe ascuţite şi care se termina cu corola creaţă a unei garoafe de un roşu închis. Pantofii se
numeau „Romanţa“ sau „Carmen“.
Pe partea din faţă a unui pantof argintiu se rotunjeau stilizate pe un fir de crenguţă cafenie, câteva corole
rotunde în tonuri trandafirii. Armonia diafană a culorilor sugerau „primăvara“. Pe căputa înaltă, cât risul piciorului,
a unui pantof verde intens, fâşii subţiri din piele albă, desenau elegant o „liră“.
Cel mai simplu pantof numit „opinca“, era din piele de un auriu închis, cu marginea căputelor întregi
tivită cu împletitura strânsă a tricolorului. Dacă pantofii şi împodobirea lor ar fi fost executate neîndemânatic,
prozaismul lor ar fi fost amplificat iar ornamentica un fitsch vulgar. Dar meşteşugul înaripat de un motiv de
inspiraţie transforma şi pantoful într-un obiect de artă, după cum de-a lungul istoriei meşteşugarii desăvârşiţi
au preschimbat în comori de artă obiectele necesare.
În anul 1946 magazinul a luat foc în mod misterios şi odată cu el a ars şi o bună parte din încălţăminte,
dispărând aproape toate modelele de pantofi datorită cărora i se decernase cele mai mari premii, nu numai la
expoziţia din Barcelona, dar şi la cele din Paris şi Bucureşti. Totuşi câteva dintre perechile de pantofi care au
supravieţuit incendiului le-a dăruit Muzeului oraşului Bucureşti. Nu peste mult timp avea să-şi dea seama că
acel incendiu – aşa-zis misterios – a fost pus, pentru că începuse să fie identificat ca element politic, neconvenit
timpului în evoluţie.
Dar şi din ce mai rămăsese din magazine în urma incendiului, avea să fie impozitat considerabil. Impozitele
insurmontabile şi datoriile amplificate peste măsură, în fapt, urmărea şi trebuiau să distrugă orice avânt
al iniţiativei particulare. Filipescu reuşise să-şi înjghebeze totuşi – ca la începuturile sale – un mic atelier de
cismărie în pasajul apropiat.
Dar, spre consternarea lui, la alegerile din 1946, când a fost identificat ca social-democrat, la centrul de
votare, necunoscuţi, l-au lovit fără milă.
Revenind puţin în urmă, la distanţă de două decenii, graţie firii şi caracterului integru, concretizat şi prin
17
punctualitate şi respectarea cuvântului dat şi promisiunilor faţă de clienţi, ordinii sale pe care avea în cap, cum
şi vederile sale sociale, devine cunoscut la nivelul capitalei, astfel că, în anul 1930 – adică la vârsta de 46 de
ani – este ales şi devine preşedintele breslei cizmarilor.
Contactul permanent cu o lume pretenţioasă şi selectă, avea să-i lărgească continuu orizontul cunoaşterii
şi să-i dea posibilitatea unei mai bune înţelegeri a fenomenelor sociale pe care le trăia.
Prezint o fotografie din anul 1930 a lui Filipescu, care ne înfăţişează un om robust – şi la propriu şi la figurat
– matur, evoluat unde cravata de până atunci a fost înlocuită cu lavalieră, însă se menţine aceeaşi privire
hotărâtă şi pătrunzătoare în inima pe celui care-l privea.
* * *
La începutul lunii decembrie a anului 1945, după instalarea guvernului Petru Groza, recunoscut de Uniunea
Sovietică, socialiştii grupaţi de Lothar Rădăceanu, au trecut de partea ocârmuirii, iar ceilalţi, declaraţi independenţi
şi conduşi de Constantin Titel Petrescu – din care făcea parte şi Gheorghe Ene Filipescu, au hotărât
să meargă la alegeri pe liste separate.
Gheorghe Ene Filipescu, împreună cu vechii militanţi – a făcut parte din bătrânii socialişti democraţi –
căci se înscrisese în partid în anul 1903 la vârsta de numai 18 ani – făcea parte din Comitetul provizoriu de
conducere. După alegerile din 19 noiembrie 1946, Partidul Socialist ramura Rădăceanu – s-a unit cu Partidul
comunist, ceea ce i-a dus la disperare pe socialiştii democraţi inde pendenţi care mai credeau încă în influenţa
anglo-americană. Nu fuseseră desfiinţaţi oficial, dar dispariţia lor trebuia neapărat înfăptuită căci erau consideraţi
inamici înverşunaţi ai Partidului comunist.
Sunt foarte multe lucruri de spus şi tocmai de aceea, câteodată cronologia evenimentelor apare nesincronizată.
Este locul să amintesc aici că fiica lui Gheorghe Ene Filipescu, cu câţiva ani înainte, se căsătorise cu Dinu
Pillat, fiul marelui om de cultură arhicunoscut, Ion Pillat, devenind astfel Cornelia Pillat.
Printr-o pură coincidenţă – adică ceva cu caracter întâmplător – în toamna anului 1946, Cornelia cu soţul
ei Dinu Pillat, au asistat la reuniunea câtorva militanţi ai Partidului Social în casa tatălui ei Gheorghe Ene
Filipescu. Îşi aminteşte că erau aşezaţi, liniştiţi şi încrezători, în jurul unei mese încărcate cu gustări pregătite
de mama sa. Îşi aminteşte de ochii mari intens albaştri, zâmbetul liniştit şi vorba tărăgănată a lui Ion Fluieraş
şi figura de patriarh cu venerabila lui barbă albă a lui Grigore Grigorovici. Amândoi făcuseră şi ei parte dintre
socialiştii democraţi din Transilvania şi Bucovina, realizatori în 1918, alătururi de Iuliu Maniu, Ionel Brătianu
şi Regel Ferdinand I ai actului Unirii Transilvaniei cu vechiul regat. Constantin Motoş îl asculta amuzat pe
profesorul Ion Claudian care avea mare chef de vorbă, iar tânărul Adrian Dumitru, secretarul partidului , nu
se mai îndura să plece pentru îndeplinirea unor întâlniri cu caracter politic la care îl îndemna, amintindu-i din
când în când de Titel Petrescu.
* * *
După o îndelungată periodă de timp de anchete şi interogatorii istovitoare, mai mult pe timp de noapte,
Gheorghe Ene Filipescu – împreună cu un lot de alţi învinuiţi politici – la începutul anului 1952 a fost condamnat
de Tribunalul Militar Bucureşti, potrivit sentinţei penale nr. 49 din 16 ianuarie 1952 la:
– 15 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru crimă de înaltă trădare;
– 10 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru crimă de surparea ordinei constituţionale;
– 20.000 lei amendă pentru delictul de uneltire contra orânduirii sociale;
– 10 ani temniţă grea şi 5 ani degradare civică pentru unirea de complot în scop de trădare de surparea ordinii
constituţionale şi de răzvrătire.
Tribunalul a hotărât ca să execute pedeapsa cea mai grea adică 15 ani temniţă grea, cinci ani degradare
civică şi 20.000 lei amendă penală. Îl obliga să plătească 30.000 lei cheltuieli de judecată ca şi când el ar fi
fost cel care ar fi cerut să fie judecat. Sentinţa de condamnare este prezentată în anexă.
* * *
Cornelia Pillat, fiica lui Gheorghe Ene Filipescu şi soţia lui Dinu Pillat, îşi aminteşte că într-o dimineaţă
de mai a anului 1952, a venit un domn care – fără ocolişuri – a intrat direct în subiect şi i-a spus că tatăl său a
murit în august 1952. I-a mai spus că atunci când a coborât din tren mergea greu şi abia mai sufla. A rămas în
urma convoiului trăgându-şi legătura cu lucruri după el. Fiecare respiraţie devenise o suferinţă. Era iarnă,
zloată şi era frig. Respectivul domn, după epuizarea celor spuse, s-a retras brusc, tot aşa cum venise.
18
În acest fel fiica sa, Cornelia Pillat, lua cunoştinţă despre vestea cutremurătoare că tatăl său, după procesul
social-democraţilor independenţi din ianuarie 1952, nu mai trăise decât până în luna august. Alăturat prezint
în anexă, târzia înştiinţare a decesului lui Gheorghe Ene Filipescu la închisoarea din Târgu Ocna.
* * *
Peste 12 ani, deci în anul 1964, la ieşirea din închisoare a lui Dinu Pillat, soţul Corneliei şi ginerele lui
Filipescu, povestea că la Gherla – una din celulele închisorii de tristă amintire ale regimului comunist, unde
erau numai deţinuţi politici, consideraţi de regim periculoşi, a cunoscut un preot originar din Munţii Apuseni,
se numea Viorel Todea, – care – trecând prin diferite detenţii, îl întâlnise la Târgul Ocna pe Gheorghe Ene
Filipescu.
La Gherla şi-a ispăşit pedeapsa de 8 ani din 15 ani cât a fost condamnat şi legendarul nostru olteniţean
Aurelian Gulan, care apare în lucrare şi căruia i-am consacrat cel mai mare spaţiu.
Acesta, preotul, şi-l amintea pe Filipescu că riposta cu violenţă şi-i dojenea pe torţionari. Nu mai avea
nimic de pierdut, iar sfârşitul vieţii era pe aproape.
Pastorul evanghelic – Richard Wurmbandt – căci despre acesta este vorba – întemniţat timp de 14 ani, s-a
nimerit să stea cu Filipescu la închisoarea din Târgul Ocna.
În cartea sa „Cu Dumnezeu în subterană“ Editura Casa Şcoalelor Bucureşti 1993, la paginile 82- 83,
relatează că Filipescu le spunea agenţilor; „Eu am suferit pentru cauza socialismului înainte ca voi să veniţi
pe lume“. Richard Wurmbrand mai scrie: „Ca să treacă timpul bătrânul Filipescu recita adesea din Shakespeare
care îi plăcea foarte mult, sau ne povestea întâmplări din viaţa lui. Era revoluţionar de 50 de ani. Prima dintre
numeroasele sale arestări avusese loc în 1907. Soţia lui Filipescu îi povestea fiicei sale Cornelia că în anul
1920, deşi era patron, căci reuşise să aibă propriul său atelier de pantofi, a fost solidar cu grevele generale, în
urma căreia a fost arestat. Dar autorităţile l-au eliberat deoarece li s-a părut straniu ca un patron să susţină cauzele
muncitorilor.
Cu toate credinţele sale social democrate, Filipescu era iubit de tinerii legionari deţinuţi – care deşi grav
bolnavi de tuberculoză, le dădea mâncare şi în curând, după decesul lui, au murit şi ei. Filipescu le recita cu
vocea sa stinsă,dar ca un iluminat, tot ce putuse agonisi din minunatele sale lecturi, întărindu-i în speranţa că
regimul comunist se va prăbuşi şi toţi vor fi eliberaţi. Preotul Todea îl împărtăşise pe Filipescu cu câteva zile
înainte de a muri.
Ultima carte pe care o citise în anii săi liberi, fusese Biblia pe care o păstra cu versetele preferate subliniate
de el.
Peste alţi ani, prieteni de ai Corneliei Pillat, i-au trimis pe Ion Ianolide, un om care îşi petrecuse toată
tinereţea prin închisori. Acesta îl veghease pe Filipescu până la sfârşit. Povestea că respiraţia îi devenise şuierătoare
căci aerul îi intra cu greu în plămânii înţepeniţi de cicatricele tuberculozei. I se adusese mâncare iar tânărul
deţinut a venit să-l hrănească. El nu a refuzat dar i-a făcut semn să mai aştepte puţin – nu mai putea nici
să vorbească -şi în timpul acestei scurte aşteptări şi-a dat sufletul. Dorinţa lui de a trăi şi încrederea că va fi
eliberat întreceau realitatea însăşi.
Richard Wurmbrad relata o altă versiune a morţii lui Filipescu. El deosebeşte cu fineţe că socialist fiind,
Filipescu se socotea ateu. Dar – comenta Wurmbrand – spunând că îl neagă pe Dumnezeu, „el nega de fapt
numai concepţia primitivă despre El, nu şi realitatea iubirii, dreptăţii şi eternităţii Lui“. La acest mod de înţelegere
pe care i l-a sugerat pastorul, el a răspuns: „Eu cred în Iisus Christos şi-l iubesc ca pe cea mai importantă
fiinţă omenească, dar nu mă pot gândi la el ca la Dumnezeu“. Starea lui s-a înrăutăţit din ce în ce mai mult. In
două săptămâni, după o serie de hemoragii i-a venit sfârşitul. Ultimele cuvinte mi le-a spus mie – relatează Richard
Wurmbrand: „Il iubesc pe Iisus“, a murmurat Filipescu cu o voce stinsă.
În săptămâna aceea fusese mai multe decese. A fost şi el azvârlit gol, într-o groapă comună săpată de deţinuţi.
Lichelismul, metodele sadice, josnice, false şi perfide, ale instanţelor de judecată din timpul regimului
comunist, ca structuri protectoare şi stimulatori ale partidului-stat, nu pronunţau direct sentinţe capitale – adică
pedeapsa cu moartea – însă prin execuţia pedepselor date cu durată şi în condiţiile inumane existente, acestea
duceau sigur şi categoric la pedeapsa capitală. Tocmai de aceea, peste 90% dintre condamnaţii – deţinuţi, nu
au putut să-şi ispăşească pedeapsa integral, pentru că mai toţi au murit înainte de expirarea anilor de detenţie.
Apare ca o practică acest sistem criminal care, iată că nici după trecerea a 15 ani de la Revoluţie, în 2005,
19
procesul comunismului nu are semne că ar începe, iar torţionarii nu sunt traşi la răspundere.
De asemeni apare inexplicabil faptul de a nu anunţa familia la timp despre decesul celui care are loc pe
timpul executării pedepsei. Acest procedeu nu are nici-o justificare iar regimul comunist nu făcea diferenţa
între modul în care era omorât un câine sau un om.
Aceeaşi soartă au avut-o zeci, sute şi chiar mii de semeni de ai noştri.
După revoluţia din decembrie 1989, când au fost arestaţi câţiva lideri ai Partidului Comunist Român,
aceştia au avut tupeul să ceară eliberarea din închisori pe motivul că nu suportă detenţia, cereri care, în majoritatea
cazurilor justiţia post revoluţionară le-au fost aprobate.
Toate aceste lucruri s-au întâmplat doar pentru singurul motiv şi anume că, noile autorităţi emanate după
revoluţie nu au ţinut seama de prevederile punctului 8 din „Proclamaţia de la Timişoara din 16 Decembrie
1989“, pentru că, ar fi însemnat să se excludă singuri. Acesta este unul din principalele motive pentru care, de
15 ani, ţara noastră se confruntă în permanenţă cu o stare de lucruri căreia nu-i poate face faţă. Una din acestea
fiind corupţia generalizată.
* * *
Prin urmare cititorul va lua cunoştinţă de faptul că olteniţeanul Gheorghe Ene Filipescu, constituie încă
o victimă – separat de altele – ale regimului comunist din România, care şi-a bătut joc în modul cel mai crunt
de proprii semeni.
Este de reţinut că, în timp ce Gheorghe Ene Filipescu până la vârsta de 16 ani nu a ştiut să scrie şi să citească,
Ion Pillat, cuscrul său a fost un mare poet şi literat al ţării noastre. Deasemeni, în timp ce părinţii lui
Gheorghe ene Filipescu au fost săraci, Ion Pillat provine dintr-o familie de oameni bogaţi, fiind suficient să
arăt că mama să provine din marea familie a Brătienilor. Şi fiul său Dinu Pillat a fost un mare filolog.
Cunoaşterea olteniţeanului nostru Gheorghe Ene Filipescu mi-a fost facilitată de scrierea cărţii intitulată
„Eterna Întoarcere“ de fiica acestuia Cornelia Pillat, la Editura DU Style Bucureşti 1996, care ne-a părăsit în
anul 2005 la vârsta de 83 de ani şi care a fost prietenă de condei cu distinsa doamnă Annie Bentoiu (născută
Deculescu) olteniţeancă, prin amabilitatea căreia am avut acces la această frumoasă şi interesantă carte, căreia,
şi pe această cale îi aduc cele mai respectoase mulţumiri.
N. Steinhardt, în cartea sa intitulată „JURNALUL FERICIRII“ Editura Dacia Cluj-Napoca 1991, vorbeşte
despre detenţia lui Gheorghe Ene Filipescu şi despre chinurile în care a murit.
Gheorghe Ene Filipescu, lucrător cizmar Gheorghe Ene Filipescu, preşedintele breslei
în București – 1910 cizmarilor în 1930
20
TRIBUNALUL MILITAR BUCUREŞTI
Dosar nr. 2015 / 1950 Secţia I-a
SENTINŢA NR. 49 DIN 16.01.1952 (extras).
Făcând aplicarea art. 186, 187 pct 2 şi 3 c. pen. art. 207, c. p. art. 209 P. II-a pct. d. c. pen., art. 227 comb.
cu art. 186, 207 şi 210 c. pen. art. 101, 103, c. pen., art 25 pct. 6 şi art 193 c. pen. Art. 304 şi 463 cjm cu unanimitate
de voturi, condamnă pe GHEORGHE ENE FILIPESCU născut la 23 aprilie 1884 în comuna
Olteniţa, fiul lui Tache şi Cristina, la 15 (cinsprezece) ani temniţă grea şi 5 (cinci) ani degradare civică pentru
crimă de înaltă trădare p.p. de art. 186 al. 2 c.p. comb. cu art. 187 pct. 2 şi 3 c.p. cu acordarea de circumstanţe
atenuante conf. art. 157 c.p., la 10 ani temniţă grea şi 5 (cinci) ani degradare civică pentru crimă
de surparea ordinei constituţionale p. p. de art. 207 c.p., la 7 (şapte) ani închisoare corecţională şi 20.000
lei amendă pentru delictul de uneltire contra ordinei sociale p. p. de art. 209 P – II – a pct. 2 c.p. şi la 10
(zece) ani temniţă grea şi 5 (cinci) ani degradare civică pentru crime de complot în scop de trădare de
surparea ordinei constituţionale şi de răzvrătire p.p. de art. 227 comb. Cu art. 186, 207 şi 210 c.p.
Conf. art. 101 şi 103 c.pen., va executa pedeapsa cea mai grea adică 15 ani temniţă grea, 5 (cinci) ani
degradare civică şi 20.000 lei amendă penală.
Se confiscă averea inculpatului.
I. Se compută detenţia preventiveă de la data de 13.VI.1949
II. Obligă să plătească 30000 lei cheltuieli de judecată.
Hotărârea a rămas definitivă în baza deciziei nr. 1844 din 13.08.1952 a Curţii militare de Casaţie şi Justiţie
care a respins recursul inculpatului.
Prezentul extras a fost eliberat în baza cererii nr.1939 din 19.04.1978.
Aceasta este sentinţa de condamnare a lui Gheorghe Ene Filipescu în procesul social-democraţilor ramura
Titel Petrescu.S3100002
Recapitulând rezultă 15 ani + 10 ani = 35 de ani de temniță grea la care se adaugă 7 ani de închisoare corecțională
deci în total 42 de ani de pușcărie, iar în 1952 când s-a pronunțat sentința Gheorghe Ene Filipescu
avea deja 68 de ani.
Prin urmare, dacă ar fi executat întreaga condamnare de 42 de ani, adăugată la vârsta de 68 de ani în 1952,
rezultă că ar fi trebuit să iasă din puşcărie la 110 ani.
Chiar dacă ar fi executat integral pedeapsa cea mai grea care de fapt i s-a aplicat de 15 ani temniţă grea,
şi cum în 1952 avea 68 de ani, înseamnă că s-ar fi eliberat din puşcărie la 83 de ani.
Cine poate executa la 68 de ani o pedeapsă de temniţă grea timp de 15 ani? Numai o minte bolnavă putea
să conceapă aşa ceva!
Gheorghe Ene Filipescu a fost arestat în mai multe rânduri
însă definitiv la data de 13 iunie 1949.
De la această dată şi până la 16 ianuarie 1952 când s-a pronunţat sentinţa, deci timp de peste doi ani şi jumătate,
a fost reţinut fără a fi judecat întrucât Tribunalul Militar Bucureşti, nu a fost în măsură să ofere probe
convingătoare faţă de gravele acuze care i s-au adus şi anume: crimă de înaltă tradare, crime de surparea ordinei
constituţionale şi mai ales crimă de complot în scopul de trădare de surpare a ordinei constituţionale şi de răzvrătire.
În fapt este vorba de minciuni sfruntate, Nimic adevărat. Totul pure inventţii, mistificări ale securităţii.
De aşa ceva nici criminalii de război ai lui Hitler judecaţi de Tribunalul Militar Internaţional de la Nurenberg
nu au fost acuzaţi toţi. În fapt teroarea deslănţuită împotriva lui a fost pe considerentul că la alegerile din 12
noiembrie 1946 a votat împotriva B.P.D. (blocul partidelor democratice), sub oblăduirea căruia se ascundeau
şi comuniştii.S3100003

După revoluţia din decembrie 1989, când simbolic, au fost arestaţi câţiva nomenclaturişti, pentru perioade
scurte de timp, aceştia deşi erau trataţi omeneşte, totuşi au avut tupeul să ceară să fie eliberaţi pe motiv că nu
suportă închisoarea. Şi până la urmă au fost eliberaţi. Alţii au fost graţiaţi de Ion Iliescu.
Dar pe zecile, sutele, miile şi zecile de mii de oameni schigiuiţi şi torturaţi prin închisorile comuniste, pe
la Canal, pe la Bicaz şi în fel de fel de locuri periculoase, i-a întrebat cineva dacă pot să suporte detenţia?….
la vârsta de pensionare?
Curată bătaie de joc, iar despre procesul comunismului nu mai vorbeşte nimeni. Nu poate exista clemenţă
din partea victimelor faţă de călăi. Şi totuşi Ion Iliescu invită mereu la toleranţă.
Acest extras din sentinţa nr. 49/16.01.1952, de condamnare a lui Gheorghe Ene Filipescu, timbrat cu timbre
de 3 lei, figurează la pagina 19 din cartea întitulată „Eterna întoarcere“ scrisă de Cornelia Pillat, fiica lui
Gheorghe Ene Filipescu, soţia lui Dinu Pillat, editura DU STYLE Bucureşti 1996.
Cartea mi-a parvenit prin nețărmurita amabilitate a doamnei Annie Bentoiu (fiica doctorului Constantin
Deculescu) prietena scriitoarei Cornelia Pillat, căreia, şi pe această cale, îi mulţumesc pentru imensul sprijin
acordat.

inscriere-clasa-1-2016_6654Cu doar cateva zile inainte de debutul anului scolar 2016-2017, Ministerul Sanatatii aminteste ca adeverinta medicala de la medicul de familie si avizul epidemiologic sunt singurele documente pe care unitatile de invatamant le pot solicita parintilor pentru inscrierea copiilor in colectivitate, conform unui ordin incheiat de comun acord cu Ministerul Educatiei, inca de anul trecut.

Toti parintii trebuie sa stie ca singurele documente necesare la inscrierea copiilor la gradinita sau scoala sunt adeverinta medicala de la medicul de familie si avizul epidemiologic. Ministerul Sanatatii precizeaza de asemenea ca medicul de familie este cel care poate cere analize suplimentare in situatie in care exista simptome de boala infectioasa la copil.

Ministerul Sanatatii si Ministerul Educatiei au stabilit anul trecut printr-un ordin comun documentele medicale necesare la inscrierea, frecventarea sau terminarea unui ciclu de invatamant in Romania. Aceste documente nu prevad rubrici pentru rezultatele analizelor medicale.

Ministerul Sanatatii doreste ca publicul – in special parintii – sa fie informat asupra unor elemente esentiale pe care ar trebui sa le cunoasca pentru a lua decizii si a actiona in mod responsabil pentru sanatatea copiilor lor:

– Prezenta nazala si/sau faringiana a stafilococilor sau pneumococilor este frecventa si nu reprezinta in sine un pericol pentru sanatatea copilului. Cu alte cuvinte, nu necesita un tratament antibiotic.

– Testele/analizele medicale pentru gradinita nu sunt solicitate in mod expres prin niciun document oficial sau act normativ. Ele nu au valoare epidemiologica, adica nu pot fi interpretate asa incat sa dea indicatii asupra unui pericol real la care sunt expusi ceilalti membri ai comunitatii scolare in care intra respectivul copil.

– Efectuarea acestor teste/analize, interpretate in mod superficial, deschide posibilitatea unui abuz – administrarea de antibiotice fara ca aceasta sa fie cu adevarat necesara. Consecintele sunt nefaste: perturbarea florei microbiene normale a copilului care primeste antibiotic, respectiv selectarea de germeni rezistenti la antibiotice ce pot fi ulterior transmisi mai departe in comunitate.

Ministerul Sanatatii incurajeaza institutiile din domeniul sanitar, unitatile scolare si medicale sa informeze corect populatia despre lipsa beneficiilor unor asemenea testari. La fel de important este sa nu incurajeze folosirea antibioticelor pentru „eradicarea” unor germeni care exista in organism. SURSA-https://www.portalinvatamant.ro/articole/invatamant-primar-103/lista-documente-pentru-inscrierea-in-colectivitate-in-anul-scolar-2016-2017-6654.html?utm_source=legislatiamuncii-05092016&utm_medium=email&utm_campaign=newsletter&uid=580067


Ieri, duminica, 4 septembrie 2016, intr-o atmosfera de pace si reculegere pentru memoria celor cateva mii de ostasi morti pe campiile de la Turtucaia – mai precis pe linia fortificata Daidar, Belita, Antimova – cateva mii de oameni au fost prezenti in Tutrakan (Turtucaia), Bulgaria, pentru a comemora trecerea a o suta de ani de la marea Batalie care a avut loc in aceasta localitate in anul 1916 – informeaza in exclusivitate Agentia de stiri Lacasuri Ortodoxe, prin corespondentul propriu Ing. Ionel Aurelian Cotoban, prezent la eveniment, in randul organizatorilor.

Dupa 100 de ani, mii de oameni, romani si bulgari, in Tutrakan – 2016

La ora inceperii manifestarilor, la locul manifestarii erau deja prezente peste o suta de autoturisme, peste 50 de autocare si tot atatea microbuze, alaturi de alte autobuze de linie – ce aveau sa-i transporte pe oamenii din Turtucaia, catre Memorialul de calcar din Dobrogea, ridicat de Regina Maria a Romaniei.

„Un adevarat fluviu de oameni, in apropierea… Dunarii, stransi laolalta pentru a comemora cei o suta de ani”, ne transmitea corespondentul nostru, de la fata locului, din mijlocul celor prezenti.

„Evenimentul a fost marcat de prezenta a doi ierarhi: arhipastorul locului, Inaltpreasfintia Sa Mitropolitul Naum de Ruse (membru de onoare al Asociatiei Lacasuri Ortodoxe) si invitatul sau special, sosit din Romania,  Inaltpreasfintia Sa Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului.

Sfanta Liturghie a fost oficiata in mica biserica-paraclis cu hramul Sfantul Mare Mucenic Gheorghe, purtatorul de biruinta,  ridicata acum cativa ani, de catre un cetatean bulgar stabilit in SUA. Pomenirea tuturor celor cazuti pe campul de lupta, intru nadejdea invierii, a fost facuta de catre Inaltpreasfintia Sa Arhiepiscopul Teodosie al Tomisului, care mai apoi, insotit de un sobor de preoti romani, s-a deplasat personal, alaturi de grupurile de pelerini din Romania, sosite din intreaga tara (Chirnogi, Targoviste, Constanta, Bucuresti si alte orase) la singurul mormant indentificat si marcat individual, apartinand ofiterului Ilie Georgescu. Aici, a fost depusa o coroana de flori tricolora si s-a savarsit Slujba Parastasului”, mai relateaza corespondentul nostru, Ionel Aurelian Cotoban.

„A urmat o scurta dezbatere pe aceasta tema, Arhiepiscopul Tomisului primind in dar o icoana a Maicii Domnului – Protectoarea Sfantului Munte Athos, din partea Primarului Irinel Roman, edilul localitatii Chirnogi din judetul Calarasi, localitate infratita cu Turtucaia.

Dupa un cuvant de binecuvantare adresat primarului, ierarhul Tomisului a rostit frumoase si inaltatoare indemnuri crestine, adresandu-se celui ce se ingrijeste, in prezent, de viata locuitorilor din Chirnogi, felicitandu-l pentru activitatea pe care acesta o desfasoara”.

Batalia din Tutucaia, repusa in scena in Tutrakan, dupa 100 de ani

Evenimentele au fost urmate de Slujba Parastasului, oficiata de catre un sobor de preoti romani (staretul Manastirii Dervent, preotul sachelar Fanel Burulean din Chirnogi) si alti preoti bulgari, in frunte cu Inaltpreasfintia Sa Mitropolitul Naum de Ruse – insotiti de militari bulgari si romani si de inalte oficialitati centrale si locale din Bulgaria (Vicepresedintele Republicii Bulgaria, Ministrul Apararii, amirali si generali ai Armatei Bulgare, subprefectul judetului Silistra, primarul Turtucaiei, dl Dr Dimiter Stefanov, profesori de la Academia Militara din Sofia, istorici, oameni de cultura si jurnalisti).turtucaia tutrakan bulgaria 2016 100 ani marea batalie lo cotoban11 turtucaia tutrakan bulgaria 2016 100 ani marea batalie lo cotoban21 turtucaia tutrakan bulgaria 2016 100 ani marea batalie lo cotoban24 turtucaia tutrakan bulgaria 2016 100 ani marea batalie lo cotoban26 turtucaia tutrakan bulgaria 2016 100 ani marea batalie lo cotoban35 turtucaia tutrakan bulgaria 2016 100 ani marea batalie lo cotoban36 turtucaia tutrakan bulgaria 2016 100 ani marea batalie lo cotoban42

„S-au depus sute de coroane si de jerbe de flori, din partea a sute de localitati si organizatii din Bulgaria, cat si din Romania (Primaria Chirnogi – Calarasi, Primaria Giurgiu, Asociatia Cadrelor Militare in Rezerva si Retragere din Constanta si multi altii), apoi trecandu-se, dupa o serie de discursuri oficiale, la un exercitiu de lupta cu munitie, cu cartuse oarbe, exercitiu desfasurat intre soldati din Romania si din Bulgaria, asemanator modului de desfasurare a luptei finale de acum o suta de ani. Manevrele de lupta au inclus o actiune de atac, cu lupte la baioneta, salve de mitraliera si tun, explozii de mine, interventii ale surorilor de Cruce Rosie”, ne-a mai informat corespondentul Lacasuri Ortodoxe, de la fata locului.

Desi tragica pentru romani, aceasta lupta a facut, insa, ca evenimentul de ieri sa aiba un puternic impact romanesc, nu doar prin prezenta Bisericii Ortodoxe Romane, ci si prin multimea de civili: doamne din Romania, imbracate cu ii traditionale, oameni fluturand pretutindeni drapelul Romaniei.

„Mesajul manifestarilor de ieri a fost unul de comemorare pasnica si de iertare reciproca, crestina”, ne marturisiea, la intoarcerea sa in Romania, Ing. Ionel Aurelian Cotoban.

„Interesanta a fost, de asemenea, scurta discutie ce s-a derulat intre Primarul Chirnogiului, Irinel Toman, si Vicepresedinta Bulgariei, prin care a fost subliniat faptul ca ziua, in sine, a fost una trista, astfel de momente netrebuind sa aiba loc intre cele doua popoare prietene, reprezentand o lectie pentru noi toti.

In Tutrakan, de vorba cu Primarul localitatii Chirnogi, Irinel Roman

Dl. Primar Roman, a facut urmatoarele precizari, intr-un interviu acordat, de asemenea, in timpul desfasurarii evenimentelor, in exclusivitate Agentiei de stiri Lacasuri Ortodoxe:

„Acum o suta de ani,  Dunarea a fost de foc si sange! Astazi, prin vointa lui Dumnezeu si prin grija noastra, Dunarea este izvoaratoare de pace: este senina si albastra,  asemenea cerului unde se afla sufletele ostasilor de acum o suta de ani, privind catre noi.

Privesc catre noi si se bucura… Se bucura, pentru faptul ca astazi romanii sunt infratiti cu bulgarii, ca sunt nu doar intr-o casa comuna, Europa, ci si fiindca de acum exact un an, localitatile de pe malurile Dunarii – Tutrakan si Chirnogi – sunt infratite, Am intrat intr-o era a pacii, a reconcilierii si a iubirii fratesti! Marturie stau vizitele noastre dese, aici, la Tutrakan si Ruse si nu numai, infratirea si activitatile noastre comune pentru binele si prosperitatea comunitatilor din Tutrakan si Ruse. Invatam din greselile istoriei si alegem PACEA!”SURSA-https://lonews.ro/galerie-imagini/23121-batalia-de-la-turtucaia-repusa-in-scena-in-tutrakan-dupa-100-de-ani-exclusiv-din-bulgaria.html?template=lacasuri-ortodoxe

 

 

politia -clPoliţişti din cadrul Serviciului Rutier Călăraşi au prins în ziua de 02 septembrie a.c. pe DN 3 B, în comuna Jegălia, un tânăr de 26 ani, din localitate care conducea un autoturism deşi avea autorizaţia de circulaţie provizorie expirată.

Pe numele tânărului poliţiştii au întocmit dosar penal pentru săvârşirea de infracţiuni la regimul rutier.

 

Prins de polişişti, la volan, fără permis

 

În seara de 05 septembrie a.c., poliţiştii Biroului Rutier Călăraşi au depistat un tânăr de 19 ani, din comuna Modelu, judeţul Călăraşi în timp ce conducea un autoturism deşi nu avea permis de conducere.

Poliţiştii au întocmit în cauză dosar penal fiind cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunii de conducerea unui vehicul fără permis.

TARICEANUALDE a decis criteriile de eligibilitate pentru a ajunge pe lista partidului la parlamentare, printre care se numără pregătirea profesională şi activitatea politică în mandatul actual, dar a impus şi o serie de criterii financiare şi cere donaţii de 10.500 de lei de la filiale pentru fiecare candidat şi 63.000 de lei de la fiecare membru care vrea să fie senator sau deputat.

Deciziile au fost luate în cadrul reuniunii grupurilor parlamentare ale ALDE, care au avut loc sâmbătă, la Neptun.

Potrivit hotărârilor ALDE, contribuţia pe care fiecare organizaţie judeţeană şi fiecare parlamentar ALDE vor trebui să o asigure pentru campania electorală a fost stabilită în funcţie de salariul minim brut pe economie. ALDE a calculat însă aceste sume potrivit salariului minim în vigoare înainte de 1 mai 2016, respectiv 1.050 de lei, în condiţiile în care în primăvară acesta a crescut la 1.250 de lei.

Astfel, candidaţii vor trebui să doneze 60 de salarii minime brute pe economie, în sumă totală de 63.000 lei (14.000 euro).

Organizaţiile ALDE vor trebui să plătească 10 salarii, respectiv 10.500 lei (2.300 euro) pentru fiecare candidat la funcţia de deputat sau de senator.

MAI MULTE AMANUNTE-AICI-http://www.stirilekanald.ro/alde-le-cere-candidatilor-pentru-parlamentare-donatii-in-limita-maxima-legala–de-63-000-de-lei–pentru-a-intra-pe-liste_68388.html

Fotbalul se practica din sinceră plăcere, iar echipa nu era sponsorizată de nimeni. Rar când, vreun comerciant
sau negustor mai înstărit le oferea câte o masă la restaurant.
Jucătorii aveau condiţie fizică, lucrau sau aveau servici fiecare pe unde putea, erau familişti, onorabili,
respectaţi şi apreciaţi de localnici, iar arbitri de regulă, nu erau din Olteniţa. Pe atunci nu se pomenea de cartonaşe
galbene sau roşii, pentru că în general jucătorii aveau un comportament corespunzător. Nu s-a pomenit
ca vreun jucător să fie scos afară din teren pentru atitudinea necuviincioasă. În general, scorul se stabilea în
cadrul celor 90 de minute, de regulă ferindu-se să fie egal şi numai în foarte rare cazuri departajarea se făcea
prin lovituri de la 11 metri, iar Jean Ionescu, în multe cazuri, a apărat şi asemenea mingii.
Aşa a fost odată, de mult şi aşa nu va mai fi niciodată.
Din cei de atunci, cei mai în vârstă care au trecut de 90 de ani, au fost Gică Moise şi Jean Ionescu.
MECIUL DE FOTBAL DISPUTAT LA OLTENIŢA, DUMINICĂ 31 MARTIE 1935
între echipele “VENUS” din localitate şi “VOINŢA” BUCUREŞTI
Presa vremii consemna evenimentul sportiv şi anume că duminică 31 martie 1935, la Olteniţa s-a disputat
meciul de fotbal dintre echipele “Venus” din localitate şi “Voinţa” Bucureşti.
Se relata că noua formaţie “Venus” Olteniţa a făcut o frumoasă impresie celor 800 de spectatori, obţinând
o binemeritată victorie de 3-0 (0-0). Ambele echipe au prestat un joc foarte bun. În prima repriză au dominat
bucureştenii, iar în a doua repriză localnicii.S3090003
“Voinţa” a dominat la început dar din cauza multor combinaţii în faţa porţii pierde ocazii clare de a marca.
Spre sfârşitul reprizei “enus” atacă insistent dar nu poate marca din cauza portarului care este imbatabil.
În a doua repriză “Venus” atacă, avantajată şi de vânt şi marchează trei puncte şi anume : Vasile Hociotă
2 goluri, iar Gică Moise înscrie un gol. Echipa “Venus” a prezentat următoarea formaţie: Jean Ionescu, Petrică
Russe, Pascale, Gică Moise, Lazăr, Porojan, Iancu Vardianu şi Vasile Hociotă. Absolut pe toţi i-am cunoscut.
De precizat că în anul 2006, singurul supravieţuitor este Gică Moise care a trecut de 91 de ani, iar Jean Ionescu
a decedat în anul 2005 la azilul de bătrâni din Sibiu, la vârsta de 90 de ani.Pe jean Ionescu îl voi prezenta pe
larg cititorului la locul potrivit. Presa vremii consemna că s-au remarcat de la învingători din echipa noastră –
“Venus”: Jean Ionescu, Petrică Russe, Porojan, Gică Moise, Vasile Hociotă şi Lazăr. De asemeni se mai
menţiona că a arbitrat corect Ştefan Gheorghe. Acesta din urmă s-a născut la 5 ianuarie 1910, avea în anul
1935 vârsta de 25 de ani şi era proaspăt avocat. Era ahtiat după fotbal însă nu a jucat niciodată datorită fizicului
care nu-l ajuta. Era foarte slab. Îl voi prezenta şi pe Ştefan Gheorghe pe larg, la locul potrivit.                                                                                                                                                                                                                                               Olteniţa, Duminică 29 Aprilie 1935
Pe terenul din Olteniţa s-a disputat meciul de fotbal dintre echipele Sportul muncitoresc Bucureşti şi
Venus – Paza Dunării Olteniţa. Scorul (1-0) (0-0).
Pe verso fotografiei este aplicată ştampila dreptunghiulară pe care scrie : Foto-Karoly-Olteniţa, iar Jean
Ionescu a scris matchul de Foot-ball. sp. Muncitoresc – Venus (1-0)(0-0) – 29.IV.1935 Olteniţa.
În fotografia păstrată de Jean Ionescu, veşnicul portar al echipei, în plan îndepărtat se vede rezervorul de
apă, iar eu printre jucători am identificat :
Rândul de sus în picioare de la stânga la dreapta :
1. Marinuş Călinescu, care însoţea echipa peste tot, pe post de chibiţ, 2. Troşca, 4. Vasile Hociotă, 5.
Porojan, 7. Costică Răţoi, 10. Aurică de la Vergu, penultimul Aurel Moise şi ultimul din margine Mitran
arbitru.
Din rândul din mijloc nu am cunoscut pe nimeni.
Rândul trei de jos : Cel cu şapcă, cu prima mingie Jean Ionescu, al treilea Băţosu, al patrulea Lazăr şi ultimul
din margine Petrică Ruse.S3090004
MECI DE FOTBAL LA OLTENIŢA, Duminică 13 mai 1935.
Duminecă 13 mai 1935 a avut loc pe stadionul din Olteniţa, meciul de fotbal dintre echipa de prestigiu
bucureşteană “Sportul Studenţesc” şi echipa locală “Venus” Olteniţa.
Este de remarcat faptul că gruparea universitară a deplasat la Olteniţa prima echipă, ceea ce denotă că
acest joc a fost tratat cu seriozitate întrucât echipa noastră deja îşi făcuse un renume bun în lumea fotbalului,
dovadă fiind palmaresul său de care trebuia să se ţină seama.
Ca dovadă, în prima repriză “Sportul Studenţesc” nu a reuşit să înscrie nici cel puţin un punct.
În repriza a doua însă, situaţia s-a schimbat, în sensul că universitarii au marcat 5 goluri iar Răţio un gol
în propria-i poartă.
Acestui rezultat, coechipierul lui Jean Ionescu care – aşa cum se ştie joacă pe postul de portar, şi anume
Mielu Trifan un veritabil caricaturist, i-a dedicat lui Jean Ionescu o caricatură, în care, acesta, aflat într-o cotigă
trasă de un măgar, îl bate pe măgar să meargă, iar măgarul abia mai poate să tragă cotiga care este plină de 6
mingii care simbolizează golurile primite de Jean Ionescu în meciul de fotbal jucat cu Sportul Studenţesc din
Bucureşti.
Rezultatul meciului a fost de 6-0 (0-0).S3090005
Alăturat prezint articolul din jurnal şi caricatura făcută de Mielu Trifan, colegului său Jean Ionescu. Ca
dovadă că Jean Ionescu nu s-a supărat şi a primit această caricatură, aşa cum se cuvine, a păstrat-o mai bine de
şapte decenii.
Eu la rândul meu, îmi fac datoria şi o aduc la cunoştinţa cititorului.                                                                                                                                                                        MECIUL DE FOTBAL DIN 6 IUNIE 1935 dintre echipele “CICLOP”
Bucureşti şi “VENUS” Olteniţa, disputat la Olteniţa
În faţa a circa 1500 de spectatori, a avut loc la Olteniţa la 6 iunie 1935, un meci de fotbal între echipele
“Ciclop” din Bucureşti şi “Venus” din Olteniţa.
Deşi meciul, încă din prima repriză a fost la discreţia bucureştenilor, totuşi aceştia nu au putut înscrie datorită
ineficacităţii atacului. Spre sfârşitul reprizei însă localnicii îşi revin.
În repriza a doua ai noştri de la Venus atacă necontenit dar apărarea bucureşteană este impenetrabilă. Ciclop
îşi revine şi în minutul 30 marcă un punct prin Rosenberg.
Spre sfârşitul reprizei Băţosul de la gazde reuşeşte să egaleze. În continuare, ambele echipe au depus
eforturi căutând să se detaşeze însă rezultatul rămâne egal 1-1 (0-0).
Echipa “Venus” a evoluat în următoarea formaţie : Jean Ionescu, Aurel Popescu, Pascale, Gică Moise
(Moise I), Marinescu, Iancu Vardianu, Aurel Moise (Moise II), Trifan Mihai, Băţosu, şi nelipsitul şi eficientul
Vasile Hociotă.
De la “Venus” s-au remarcat: Pascale, Moise I şi II, Băţosu şi Vasile Hociotă.S3090006
În deschidere a avut loc meciul între rezervele (juniorii aceloraşi echipe) care s-a treminat cu scorul de
3-0 (1-0) în favoarea Ciclop-ului.

MECI DE FOTBAL LA OLTENIŢA, DUMINICĂ 26 IUNIE 1935
Duminică 26 iunie 1935, pe stadionul din Olteniţa, în cadrul campionatului de fotbal categoria III-a s-a
disputat al cincilea meci de fotbal dintre echipele “Venus” din Olteniţa şi “Biruinţa” din Bucureşti.
Împotriva tuturor aşteptărilor meciul s-a terminat printr-un draw (egalitate) adică 2-2. Autorul articolului
care a aprut în jurnal este de părere că scorul nu corespunde şi nu reprezintă fizionomia reală a jocului, întrucât
mai tot timpul “Venus” a fost superioară şi nu numai datorită fundaşului C. Pascale, care a marcat în propriai
poartă (autogol) rezultatul a fost denaturat.
Ambele echipe au făcut un joc frumos, însă e drept, prea dur, fapt ce a determinat dese întreruperi. Jocul
a fost în tot timpul, pe parcursul celor 90 de minute la discreţia negrilor. Li se spune aşa jucătorilor olteniţeni
pentru că tricourile lor erau ngre.
Localnicii au jucat foarte bine, şi nu de puţine ori au creeat panică la poarta adversă, care, în cele din
urmă, au trecut cu toţii la apărare.
În minutul 9 de joc, printr-o greşeală de neiertat, C. Pascale marchează în propria-i poartă. Şase minute
mai târziu, tot Pascale, reia o minge trimisă de Porojan şi egalează : 1-1.
Revenind în formă, cu un elan inepuizabil, echipa noastră creează multe emoţii oaspeţilor. Bucureştenii,
simt oboseala terenului şi încep să cedeze.
Au existat durităţi care sunt inerente pe parcursul unui joc, însă nu-i mai puţin adevărat că acestea au fost
şi consecinţa lipsei de fermitate şi autoritate a arbitrului.S3090007
Venus însă, continuă să atace şi după 14 minute de joc reuşeşte să conducă cu 2-1 prin punctul înscris de
Pascale.
Înaintarea “Biruinţei” a încercat în mai multe rânduri poarta lui Jean Ionescu, care apără excelent, astfel
că poarta nu-i este perforată niciodată.
Abia în minutul 87 de joc – când nimeni nu mai spera la nici-o schimbare a scorului, tot Pascale este cel
care înscrie.
Cu rezultatul de 2-2 “Venus” îşi menţine locul 5 în clasamentul categoriei a III-a.
În articolul de jurnal pe care-l redau mai jos, se arată că de la echipa adversă “Biruinţa” s-a remarcat
apărarea şi inaintarea, iar de la “Venus”, portarul Jean Ionescu, apoi Pascale, Sandy, Porojan şi inconfundabilul
şi omniprezentul Vasile Hociotă.
*) N.B. autorul articolului CN Constantinescu-Olt, când spune că jocul a fost la discreţia negrilor se referă
la jucătorii olteniţeni, întrucât echipamentul era format din tricouri negre şi chiloţi albi. Echipa “Venus” nu
avea decât un rând de echipament şi era foarte bine gândit “negru cu alb” întrucât nu s-a nimerit niciodată ca
vreo echipă să aibă un echipament similar.
MECIUL DE FOTBAL DE LA OLTENIŢA DINTRE
“VENUS” ŞI “STĂRUINŢA”
Duminică pe terenul din oraşul Olteniţa, în faţa a peste 1.000
de spectatori a avut loc meciul de fotbal dintre echipele “Venus”
Olteniţa şi “Stăriunţa” din Bucureşti, care s-a soldat cu rezultatul favorabil
pentru echipa locală cu 4-2 (1-1).
În primul sfert de oră echipa locală a dominat însă fără rezultat,
iar “Stăruinţa” a deschis scorul în urma unei frumoase combinaţii.
Echipa noastră nu reuşeşte decât cu mare greutate să egaleze prin
acelaşi salvator Vasile Hociotă, şi aceasta datorită nervozităţii întregii
echipe care nu-şi găseşte ritmul.
În a doua repriză “Venus” domină net, dar nu reuşeşte să
marcheze din cauza apărării adverse supranumerice. Tot “Stăruinţa”
avea să fie aceea care, după un frumos atac bine construit, reuşeşte,
din corner să înscrie.
Iancu Vardianu însă, printr-o acţiune pe cont propriu, reuşeşte
să egaleze la 2-2.
Venus insistă, continuă să preseze şi prin Pascale care a trecut
la înaintare, reuşeşte să puncteze de două ori. Venus a aliniat următoarea
formaţie : Jean Ionescu, Pascale, Vasile Hociotă, Dumitrescu,
Moise II, Covaci, Trifan, Moise I şi Porojan. Alăturat prezint articolul
din jurnal.
MECIUL DE FOTBAL DE LA
OLTENIŢA DIN 7 IULIE 1935.
Duminică 7 iulie 1935a avut loc la Olteniţa meciul de fotbal
dintre echipele “Venus” şi “Generala” Bucureşti, având un caracter
amical.
La apariţia pe teren a celor două formaţii, acestea au fost aplaudate
îndelung de cei circa 2000 de spectatori, favoriţi fiind bucureştenii.
Evoluţia din teren însă va dovedi contrariul.
La numai câteva minute de la debutul meciului echipa noastră
s-a instalat în careul bucureştenilor pe care nu avea să-l părăsească
până la fluierul final al arbitrului.
Echipa locală a marcat 9 goluri şi cam tot atâtea a apărat şi portarul
întrucât la un moment dat scorul putea să ia proporţii nemaiîntâlnite.
Golurile au fost marcate de Gică Moise, Vasile Hociotă, Mitrică,
Porojan şi Băţosu. Echipa locală a făcut un joc foarte frumos, combinând
tehnica de joc cu elanul pe care şi l-au menţinut până la sfârşit.
Scorul a fost de 9-1 (3-1). Cei mai buni din 22 au fost : Pascale, remarcându-
se şi Porojan, Vasile Hociotă, Moise I şi Trifan. Alăturat
anexez articolul din jurnal.
519
DUMINICA, 21 IULIE 1935, UN MECI DE FOTBAL PLĂCUT LA OLTENIŢA
Duminică 21 iulie 1935 echipa “Venus” preferata olteniţenilor a întâlnit echipa bucureşteană “Zburătorii”
pe terenul care atunci – cei mai bătrâni, ştiu – se afla la obor.
Meciul conta drept revanşă pentru olteniţenii care, la întâlnirea precedentă mâncase bătaie cu scorul de
0 -2.
După ce au dat cu banul, în faţa arbitrului, aşa cum se obişnuieşte, olteniţenii aleg terenul, mai bine zis
poarta, iar gazdele au balonul. “Zburătorii” crezând că este posibil să se reediteze ocaziile din jocul precedent,
cu o echipă considerată bună, se instalează în careul nostru, presează întrega repriză a-ntâia, dar nu reuşesc să
înscrie, neputând trece de zidul puternic format de fundaşii Răţoi şi Aurel Ionescu. Totuşi, olteniţenii, în obiectivitatea
lor au apreciat şi le-a plăcut jocul bucureştenilor, deşi ne era nefavorabil.
La reluare, spectatorii de teamă ca să nu se termine meciul fără a înscrie ai noştri, încep să-şi încurajeze
frenetic echipa.
În minutul 60 Stelică, îl deschide pe Gică Moise, care demarează pe tuşe şi face un schimb de pase cu
Porojan, reuşind să deruteze adversarul, acesta îi pasează lui Trifan, care, de la 16 metri şutează imparabil,
reuşind să înscrie. Scorul este deschis spectaculos spre mulţumirea şi în aplauzele celor 3500 de spectatori.
Aceştia, mulţumiţi de evoluţia favorabilă a situaţiei din teren îşi încurajează cu mai multă hotărâre echipa.
În minutul 80, un schimb de pase între Vasile Hociotă, Porojan şi Vodă, îl pune pe Porojan în situaţia de
a marca al doilea gol.
Dar cu tot jocul dur al bucureştenilor, aceştia nu mai reuşesc să modifice scorul care, va rămâne favorabil
cu 2-0 pentru echipa noastră.
Întreaga echipă a evoluat peste aşteptări, în următoarea formaţie : Jean Ionescu, Răţoi, Aurel Ionescu,
Stelică, Porojan, Aurel Moise, Vasile Hociotă, Mitrică, Trifan, Gică Moise şi Vodă.
În meciul de deschidere au jucat rezervele, cum le spunea atunci la juniori. Scorul a fost de 2-1 pentru
bucureşteni.
De remarcat că la acest meci, ca dealtfel
şi la celelalte care se dispută în fiecare duminică,
vin să asiste şi să-şi încurajeze
echipa circa 3000 de spectatori, număr exagerat
– însă real – ţinând seama că în 1935
Olteniţa avea o populaţie de 10.000 de
locuitori.
Aceasta dovedea că echipa, prin
prestarea ei, era simpatizată de populaţia
oraşului.
Cum clubul “Venus” nu dispunea de
fonduri domnul Zeeilic Herşcovici, un evreu
de treabă, manufactu-rist, cunoscut de
olteniţeni, unul din animatorii sportului
olteniţean, a donat echipei un rând de echipament.
Clubul “Venus” a ţinut în a-i mulţumi
domnului Zeeilic Herşcovici şi pe calea presei
pentru acest frumos gest.
Articolul respectiv este semnat de avocatul
Ştefan Gheorghe, pe atunci preşedintele
clubului.
În continuare prezint cititorului articolul
din ziar intitulat “Olteniţa sportivă” cu
subtitlul, “Venus-Zburătorii” Bucureşti 2-0
(0-0).
520
MECIUL DE FOTBAL DE MARŢI 6 AUGUST DE LA OLTENIŢA
Sub titlul “Un nou succes al echipei de fotbal “Venus” din Olteniţa, cu subtitlul : Venusiştii bat echipa de
fotbal “Grănicerul” cu 2-1, presa informa asupra faptului că nu era pentru prima dată când a semnalat şi încurajat
echipa “Venus” din Olteniţa. Dar de data asta – se relata – că a întrecut toate aşteptările. Dumineca trecută,
tânăra echipă olteniţeană s-a întâlnit cu binecunoscuta echipă performeră, care urma să plece în Cehoslovacia,
pentru a susţine o serie de meciuri. Comentatorul ziarului, nu contesta jocul echipei militare “Grănicerul”, dar
totuşi în meciul de duminica trecută, au mers la egalitate cu venusiştii olteniţeni.
S3090008

ACIDENT-TREN-AUTOIntervenție la accident feroviar cu trei victime

Accident feroviar la o trecere de nivel cu calea ferată în satul Podul Pitarului, comuna Plătărești

Paramedicii SMURD din cadrul Gărzii de intervenție Budești și două echipaje de Ambulanță au intervenit prompt pentru acordarea primului ajutor în cazul a trei persoane, care au suferit traumatisme ușoare, după ce autovehiculul în care se aflau a fost acroşat de trenul personal 15184

În data de 02.09.2016, ora 06.55, un echipaj de prim ajutor SMURD din cadrul Gărzii de intervenție Budești a fost solicitat prin intermediul 112 – număr unic pentru apeluri de urgenţă, să acționeze pe raza localității Podul Pitarului, comuna Plătărești, la o trecere la nivel cu calea ferată, pentru a acorda primul ajutor în cazul a trei persoane de sex masculin, cu vărste de 24, 26 și 46 de ani, care au suferit diverse traumatisme, după ce autovehiculul în care se aflau, fusese acroşat de trenul personal 15184 (garnitură ce se deplasează pe ruta București – Oltenița).
La sosirea paramedicilor SMURD și a echipajelor S.A.J. Călărași, cele trei persoane erau conştiente şi prezentau mai multe traumatisme ușoare la nivelul membrelor și toracelui, fiind în afara oricărui pericol.
Paramedicii SMURD au ajuns rapid la locul solicitării şi au acordat primul ajutor unei persoane de sex masculin în vârstă de 26 de ani, căreia i-au aplicat pansamen

t compresiv, au imobilizat-o pe targă, i-au aplicat guler cervical, după care au transport-o de urgenţă la spital.
Celelalte două persoane au primit îngrijiri din partea echipajelor S.A.J. și au fost transportate la cea mai apropiată unitate spitalicească.

S3080003 S3080004 S3080005Capitol extras din vol MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA de PAUL AMU                                                                                                                                                                                       ANIVERSAREA A 50 DE ANI DE LA ABSOLVIREA LICEULUI CONSTANTIN
ALIMĂNEŞTEANU DIN OLTENIŢA, A PRIMEI PROMOŢII 1927 CARE A ÎNCEPUT
ODATĂ CU ÎNFIINŢAREA LUI ÎN ANUL 1919
Olteniţa, 3 iulie 1977
Fotografie originală făcută pe scările de la intrarea principală a liceului “Constantin Alimăneşteanu” din
Olteniţa, cu prilejul a împlinirii a 50 de ani de la absolvirea liceului a promoţiei anului 1927, care a început
liceul odată cu înfiinţarea lui. Fiind prima promoţie, pe bună dreptate s-a numit “promoţia de aur”, aceasta şi
pentru că toţi absolvanţii au devenit oameni de valoare, utili societăţii.
Rândul 1 din faţă, de la stânga la dreapta : 1. 2. Florian Mandache medic primar chirurg, la
spitalele Brâncovenesc şi Colţea, profesor universitar doctor docent, academician, membru al Academiei
Române de Medicină – şi a altora din Europa, cu cel mai înalt grad şi titlu academic din Olteniţa, atât înainte
cât şi după el.
A fost prezent la această aniversare, convocat de colegii de liceu, însă el a făcut parte din promoţia 1930-
1931, fiind mai mic cu 4 ani, faţă de cei care îşi aniversau 50 de ani de la absolvire, fiind coleg de liceu, de
clasă şi de bancă cu doctorul Ilie Cernea, fratele mai mic al profesorului doctorand Marin Cernea. La început
– gimnaziul transformat ulterior în liceu – a funcţionat în clasele tatălui său Naie Mandache. Clădirea există şi
în zilele noastre, aflându-se chiar pe colţ, cu un etaj, cu un balcon din fier forjat, situându-se la intersecţia formată
de strada Nicolae Bălcescu cu strada mare- Argeşului din zilele noastre.
Rândul 2 de la mijloc, de la stânga la dreapta, îmi sunt necunoscuţi.
Rândul 3 de sus de la stânga la dreapta : 1 , 2 (cu ochelari) ,
3. Marin Cernea, profesor de limbă germană şi filozofie, doctorand, 4. 5. ,
6. Alexandru Constantinescu doctor la Sorbona, fost ministrul informaţiilor. pe verso acestei fotografii,
Alexandru Constantinescu cu cerneală albastră, care îşi menţine culoarea şi după mai bine de trei decenii, a
scris : “purtăm în noi stigmatele unei jumătăţi de veac zbuciumat” şi semnează : Alex. Constantinescu şi sub
el încă şase semnături (indescifrabile) iar ulterior a lui Marin Cernea, sub care menţionează data : 3.VII.1977
iar jos în colţul din dreapta (a verso-ul fotografiei) tot Marin Cernea scrie: Bucureşti 19.VII.1977 (probabil că
atunci a intrat în posesia fotografiei).
Precizez că semnătura lui Alexandru Constantinescu este identică cu cea de pe scrisoarea nr.21 din 1
Maiu 1926, a Societăţii Culturale a Elevilor Liceului “Constantin Alimăneşteanu” adresată doamnei Violette
dr. C. Deculescu, str. Carol, loco (Olteniţa), prin care îi aducea la cunoştinţă că a fost inclusă din oficiu ca
membră onorifică a acestei societăţi pentru actele sale caritabile”.
Pe această scrisoare Alexandru Constantinescu a semnat ca înlocuitor al preşedintelui societăţii. Scrisoarea
se află la capitolul consacrat doamnei Violette Boujard Deculescu.
504
Fotografia de mai sus, este făcută la aceeaşi dată şi cu aceeaşi ocazie, însă, între elevii promoţiei 1927 sa
intercalat şi profesorul Mitică Popescu – originar din comuna Curcani – pe atunci directorul liceului care se
numea “Alex. Sahia”.
Rândul 1 din faţă, de la stânga la dreapta: 1._______________2. Florian Mandache, 3. Prof. Mitică
Popescu, cel mai înalt, pe atunci directorul liceului, 4.______________
Rândul 2, la mijloc de la stânga la dreapta : 1.___________, 2.___________, 3. ___________, 4. ______
Rândul 3 de sus, de la stânga la dreapta : 1. cel cu ochelari_________, 2. Marin Cernea, 3. ___________
4.___________5. Alexandru Constantinescu.
Pe verso acestei fotografii, de data aceasta, Marin Cernea scrie : “Amintire de la reuniunea colegială de
la 3.VII. 977 a primei promoţii a liceului din Olteniţa. Semnat : Marin Cernea. Am lăsat spaţii libere pentru cei
necunoscuţi, în iluzoria speranţă că poate cineva din cei care vor citi cartea să identifice vreun necunoscut, cu
toate că de atunci, nu mai supravieţuieşte nimeni întrucât a trecut mai bine de un secol.
Fotografiile sunt păstrate şi mi-au fost încredinţate de dr. Ilie Cernea prietenul meu din ultimii ani de
viaţă, adresându-i postume mulţumiri.
505
Fotografie făcută pe scările de la intrarea liceului “Constantin Alimăneşteanu” din Olteniţa, locul preferat
unde 80 de promoţii de la înfiinţare au imortalizat plăcutele momente ale revederii cu prilejul aniversărilor de
absolvire.
Fotografia de mai sus reprezintă puţinii care au mai rămas din prima “promoţie de aur” care a absolvit
liceul în anul 1927, şi anume :
Primul rând de jos, primul din stânga profesorul Marin Cernea, iar al patrulea şi ultimul din stânga doctorul
Victor Popescu, mai mic cu cinci ani faţă de generaţia 1927.
Rândul 2 din mijloc, primul de la stânga la dreapta, prof univ. dr. docent, academician Florian Mandache,
mai mic cu 4 ani faţă de promoţia 1927, iar al treilea Jean Ionescu coleg de promoţie cu dr. Victor Popescu.
Rândul 3 – ultimul de sus – al patrulea – cel din dreptul porţii deschise este Marin Stoiculescu fost secretar
la liceu şi comisar de poliţie cu doi ani mai mic decât promoţia 1927.
Din cei de sus nimeni nu se mai află în viaţă.
3 septembrie 1978.
506
ÎNTÂLNIREA DIN 5 IUNIE 1976 DE LA OLTENIŢA
PRILEJUITĂ DE ANIVERSAREA A 40 DE ANI DE LA ABSOLVIREA
LICEULUI “CONSTANTIN ALIMĂNEŞTEANU” A PROMOŢIEI
ANULUI 1936.
Fotografia făcută în bănci, în prima clasă pe dreapta holului de la parter, unde a absolvit clasa VIII-a promoţia
de elevi a anului 1936, de la stânga la dreapta reprezintă : al doilea, profesorul Mitică Popescu directorul
liceului, al treilea profesorul de limbă română Traian Păun – cu care am făcut şi eu limba română şi al şaselea
Marin Cernea profesor de limba germană şi filozofie.
D-lui Profesor Marin Cernea,
Din partea foştilor săi elevi promoţia 1936 a liceului din Olteniţa, în semn de adâncă recunoştinţă, pentru
pregătirea şcolară deosebită pe care ne-a acordat-o
Olteniţa, 5 iunie 1976
Acest înscris se află pe verso fotografiei de mai sus. Fotografia mi-a fost dată de prietenul meu, din ultima
parte a vieţii sale, dr. Ilie Cernea.
507

zilele chirnogiuluiCa  in fiecare an -comuna Chirnogi va asteapta in straie de sarbatoare la inceput de septembrie pentru a sarbatori traditionala sarbatoare a tuturor chirnogenilor in zilele de 10-11 sept 2016 !RADIO TV OLTENITA va televiza LIVE   – TOATE EVENIMENTELE CELOR DOUA ZILE DE SARBATOARE !

14222085_1270709399614153_979166180038204548_nIn aceasta dimineata, a veste cat se poate de trista a imbracat in doliu toata Oltenita.

Mereu zambitor, un tip jovial, care a stiut intotdeauna sa se faca placut, Augustin Vanatoru a reprezentat pentru cei care n-au avut ocazia sa-l vada pe terenul de joc, un exemplu de om. Nu l-am auzit niciodata injurand, nu l-am vazut niciodata nervos! Era intotdeauna atent la detalii, stia sa-i pretuiasca pe cei din jurul sau si era pretuit.

Augustin Vanatoru era genul de om pentru care dusmanii nu existau nici in viata si nici in vocabular. Cei care au avut norocul sa-l cunoasca inca de tanar l-au descris intotdeauna ca fiind un fotbalist senzational. A imbracat tricoul echipei din Oltenita in perioada sa de glorie, insa a cules laude si de la Jiul Petrosani. De altfel, Valea Jiului a fost un loc unde s-a intors intotdeauna cu mare placere. Fostii sai colegi de la gruparea hunedoreana il invitau in mod frecvent la meciuri pentru old-boys, acolo unde se prezenta alaturi de prietenii sai din Oltenita.

Si-a iubit familia, si-a iubit feciorii, dar a iubit si fotbalul. Nu a fost doar un jucator extraordinar, ci si un profesionist desavarsit. O buna bucata de timp a condus Spitalul Municipal din Oltenita din pozitia de manager administrativ. Ata l-a tras mereu spre fotbal. A vrut sa dea ceva inapoi orasului in care va fi intotdeauna un idol si s-a oferit chiar sa antreneze gratuit una dintre echipele de juniori. In ultimii ani a activat ca observator la meciurile din intrecerile judetene.

In aceasta dimineata, din Oltenita a mai disparut un zambet. Augustin Vanatoru a plecat intr-o lume mai buna. A lasat in urma sa oameni fericiti ca au avut ocazia sa-l cunoasca. Trupul neinsufletit al fostului mare fotbalist cu suflet cat toata istoria fotbalului local va fi depus la capela din centrul orasului. Suporterii CSM Oltenita, fostii sai coechipieri si colegi ii vor putea aduce un ultim omagiu. De asemenea, sambata, la partida pe care echipa locala il va disputa in compania Viitorului Domnesti, cu incepere de la ora 17:00, va fi pastrat un moment de reculegere.SURSA-http://www.sportcalarasean.ro/doliu-la-oltenita-a-incetat-din-viata-marele-fotbalist-augustin-vanatoru/

Carol_ICOMUNA URBA OLTENIŢA ÎN CRONICILE ŞI STATISTICILE
VREMURILOR DE ÎNCEPUT
S-a fondat în anul 1853 pe moşia principelui Alexandru Dimitrie Ghica. Are forma unui patrulater, cu 12 străzi
în lung şi 4 în curmeziş. Pentru apărarea în contra râului Argeş, oraşul este înconjurat cu diguri. Este de
observat că de pericolul Dunării nu se vorbea întru-cât Argeşul, prin capriciile lui, era cel mai
imprevizibil.De la locul numit „Sub vii“, este un prival căreia oamenii din bătrâni, a pomenit că-i spunea „Valea Seacă“,
ce trece prin oraş şi merge până la Dunăre. Locuitorii, preluând nişte idei mai demult, rămase de la
bătrâni, transmise prin viu grai, cred că pe aici a fost cândva vechea albie a Argeşului şi credinţa
lor poate că e întemeiată, pentru că în mai toţi anii, Argeşul îşi abate matca.
Olteniţa avea o populaţie de 4727 suflete, care locuiau în 754 de case. Dintre locuitori 225 sunt plugari,
73 cârciumari, 83 industriaşi şi 1298 au diferite profesiuni.
Căsătoriţi 1118; fruntaşi 250, mijlocaşi 485, cu mâinile 944, împroprietăriţi 208 şi neimproprietăriţi
1471.Vite: 1328 cai şi iepe, 133 boi, 267 vaci, 10 viţei, 63 porci şi 2725 oi.
Suprafaţa comunei cu locurile ce-i aparţin este de 550 ha. din care 100 ha vatra oraşului şi 450 ha. islaz proprietatea orăşenilor.

Locuitorii posedă: 240 pluguri (cu boi 15 şi cu cai 225 ). Penru transport au 349 care şi căruţe (cu boi 10  si 339 cu cai).

Are două biserici, cu hramul „Sfântul Niculae“ (cea din centru) şi „Cuvioasa Paraschiva“ (cea de la cimitir)
deservite de 5 preoţi şi 5 cântăreţi. Două şcoli primare de băieţi, frcventate de 208 elevi, o şcoală de fete, un spital
cu 18 paturi numit „Regina Maria“, întreţinut de judeţ.
Un oficiu telegrafo-poştal al cărui venit pe anul financiar 1896-1897 a fost de 27.854,15 lei.

O farmacie, o fabrică de ape gazoase (o sifonărie) şi două hoteluri.
Aici se face un mare târg numit „Târgul Moşilor“, odată cu cel de la Bucureşti, la care se vând vite,
diferite obiecte şi băuturi spirtoase.
Este reşedinţa SUBPREFECTULUI PLAŞII OLTENIŢA, a judecătoriei de ocol şi a medicului plăşii.
Olteniţa se numea sub români Constanţionala. Aici a fost cea dintâi episcopie a Daciei sub denumirea de
Dafnes.
Oraşul Olteniţa s-a înălţat pe ruinele vechii cetăţi Constanţa – zidită de împăratul Constantin cel Mare la
confluenta Argeşului cu Dunărea.
Pe aici treceau domnii români spre a se întrona la Bucureşti când se întorceau de la Constantinopol.
în anul 1853 ruşii au fost bătuţi la Olteniţa de turci şi rămăşiţele lor pământeşti s-au îngropat lângă
biserica „Sfântu Nicolae“ din centrul oraşului.
„în timpul rezbelului din 1877, divizia a IV-a comandată de domnul general Manu, a ocupat digul ce se
afla între Olteniţa şi Dunăre şi a aşezat vedetele la dreapta spre malul Argeşului şi la stânga spre satele; Ulmeni, Tatina,Spanţov, spre a observa mişcările turcilor“

Olteniţa este legată cu Bucureştiul şi malul Dunării prin şosele bune. Acest oraş este singurul port al judeţului
Ilfov la Dunăre şi face un mare comerţ cu grâne. Este singurul port al judeţului, pentru că portul Giurgiu, aparţinea
şi în acelaşi timp era şi capitala judeţului Vlaşca.
Biroul vamal de aici s-a înfiinţat la 1 ianuarie 1860. în anul financiar – bugetar 1896 – 1897 a adus statului un
venit de 31830,70 lei.
Între Olteniţa şi Chirnogi este un pod stătător peste râul Argeş. Olteniţa are pichet pe Dunăre cu numărul 13
în Portul Olteniţa.
OLTENIŢA VECHE sau OLTENIŢA RURALĂ
Această comuna înainte vreme era situată mai spre vest, însă s-a tot mutat spre est din cauza râului Argeş care,
mai în fiecare an îi mânca malul, pământul şi mereu amenintă cu inundarea.
Are o populaţie de 1804 suflete, din care; 398 contribuabili, locuind în 316 case şi 8 bordeie, o biserică cu hramul
„ Sfântul Nicolae“ deservită de 2 preoţi şi 2 cântăreţi (dascăli).
Are o şcoală mixtă frecventată de 27 de copii.
Are o moară cu aburi şi o maşină de treierat tot cu aburi.
Suprafaţa totală a comunei este de 3837 hectare din care:
3000 hectare sunt ale proprietarilor, doamneleAlexandrina Ghica, Pulheria Raspony şi domnul T. Urlăţeanu,
iar 837 ha. ale locuitorilor.
Alăturat prezint o copie (originală) olograf, de contract de arendare încheiat între subscrişii GENERAL
GEORGE MANU procuratorul doamnei contese Raspony Constanţa şi Grigore Trandafil procuratorul doamnelor
contese Pulheria Raspony şi PRINŢESA ALEXANDRINA GHICA, domnul Dionisie Pascino, pentru arendarea
pe termen de 7 ani a moşiilor acestora OLTENIŢA şi ULMENI, CONTREACT îNCHEIAT îN ANUL 1894.
Acest contract – pe care-l prezintă în manuscris dar şi tradus – care nu a fost uşor de descifrat – este de o valoare
inestimabilă din mai multe puncte de vedere şi anume:
– în primul rând că este vorba de imensa personalitate a generalului George Manu, al cărui nume îl poartă –
nu întâmplător – o stradă din oraşul nostru, în războiul încins între ruşi şi turci în anul 1877, Olteniţa a devenit din
nou teatrul de operaţiuni ca în anul 1853, când turcii au ieşit învingători. De data aceasta însă, am intrat şi noi
românii în acţiune cu domnitorul Carol I, iar lupta de la Olteniţa s-a dat direct între oştile române şi cele turceşti.
Diviziile a 3-a şi a 4-a din Corpul II Armată au acoperit drumurile ducând de la Giurgiu la Olteniţa şi Bucureşti,
ca să urmărească mişcările de trupe de la Rusciuc şi Turtucaia.
Generalul Manu comandantul diviziei a 4-a, a întâlnit în dimineaţa zilei de 28 aprilie / 10 mai (stil nou, stil
vechi) cu un detaşament compus din compania I-a a batalionului 2 de Vânători, regimentu al 8-lea de călăraşi şi bateria
a 4-a din regimentul 3 de altilerie, de sub comanda locotenentului – colonel Perez, până la Olteniţa. Mă opresc
aici cu aceste explicaţii sumare – despre generalul Manu – întrucât la capitolul „Războiul din 1877“ dau suficiente detalii.

– revenind la acest contract, din acesta rezultă că este vorba de două contese cum şi de prinţesa Alexandrina
Ghica soţia prinţului Alexandru Dimitrie Ghica,
– cititorul poate observa expresile folosite în anul 1894,
– se foloseşte termenul de moşii, respectiv „Olteniţa“ şi „Ulmeni“ fără a se face o menţiune cu privire la
suprafaţa, întinderea acestora, nici nu se specifică vecini sau puncte cardinale întru-cât existau numai acestea două,

– se foloseşte sistemul de arendă şi încă pe termene destul de mari cu posibilitatea prelungirii cu acordul
părţilor,
– un lucru deosebit de important era că se convenea ca preţul arendei să se plătească în monedă de
aur şi după cursul primit de vestierie. Prin urmare şi acest document are caracter unic.

Revenind la situaţia terenurilor din Olteniţa-Rurală (Veche) se arată că proprietarii cultivă 2000 ha (660
sterpe, 250 ha islaz, 50 ha cultura viţei de vie şi 40 ha pădure). Locuitorii cultivă 653 ha din care 176 islaz şi 8 ha
vie). Bugetul comunei la venituri este de 8256 lei, iar la cheltuieli de 8070 lei, deci se înregistrează un excedent de
456 lei.
Dintre locuitori, 385 sunt plugari, 69 cu boi şi 127 cu cai.
Comerţul se face de 12 cârciumari.
Vite: 692 cai şi iepe, 3 armăsari, 283 bivoli, 269 vaci, 134 viţei, 16 tauri, 15 bivoli, 22 bivoliţe, 10 capre,
porci, 2250 oi.
împroprietăriţi sunt 166 locuitori şi neîmproprietăriţi 276.”
Bibliografie:
*) Lt. col. Mihai Drăghicescu. „Istoricul principalelor puncte pe Dunăre de la gura Tisei până la Mare. Bucureşti,

politia-locala

Poliția Română operaționalizează prevederile O.U.G. nr. 41 din 2016 privind stabilirea unor măsuri de simplificare la nivelul administrației publice centrale și pentru modificarea și completarea unor acte normative.

Atât copia actului de identitate, necesară obținerii unor documente de la poliție (cazier judiciar, avize, atestate etc.), cât și dovada plății amenzii de circulație se pot trimite, scanate, pe adresa de mail a fiecărui inspectorat de poliție județean, precum și al Poliției Capitalei.

Transmiterea dovezii de plată a unei amenzi aplicată de un agent constatator din cadrul Inspectoratului de Poliţie Judeţean Călăraşi, se face poate face la adresa  de mail oug41.2016.sr@cl.politiaromana.ro.

De asemenea, pe site-ul – https://cl.politiaromana.ro/- la secțiunea IPJ Călăraşi/ Servicii şi Birouri, veţi găsi legături către adresele de mail ale serviciilor din cadrul inspectoratului care eliberează documente.

Astfel, pentru a nu mai apela la serviciile poștale sau pentru a nu vă mai deplasa la unitatea de poliție, trebuie să transmiteți dovada plății amenzii la e-mailul unității teritoriale din care face parte agentul constatator care v-a sancționat.

De asemenea, nu mai este nevoie să veniți cu copie xerox a cărții de identitate pentru a obține documente eliberate de poliție. Este suficient să transmiteți copia scanată a documentului de identitate pe e-mailul inspectoratului de poliție județean.

 

Totodată, pentru obținerea certificatului de cazier judiciar, nu se mai solicită timbrul fiscal în valoare de 2 lei.

Certificatul de cazier judiciar se eliberează, de regulă, pe loc, sau în cel mult 3 zile de la data solicitării, în situațiile în care cererea este depusă în România.

S3050002ILUMINATUL ORAŞULUI
Una din activităţile edilitare care în decursul anilor a fost atât de prodigioasă încât oraşul a mers în paşi repezi
spre urbanizare a fost aceea depusă pentru rezolvarea iluminatului.
Un timp, străzile oraşului Olteniţa – deşi pare incredibil – au fost luminate cu petrol, apoi s-au adăugat aşa
zisele lămpi sistematice cu ulei dens şi cu benzină. Sigur că, normal ar fi, ca oriunde există o aşezare omenească să
fie şi lumină, atât de necesară vieţii.
De aceea, la câţiva ani de la înfiinţarea oraşului, cel puţin la sediile administrative ale autorităţilor şi instituţiilor
şi la principalele răspântii ale străzilor trebuiau să apară .
felinarele.Pe măsură ce numărul locuitorilor a crescut, cum era şi firesc, a crescut şi numărul luminilor pe străzi, astfel
că în anul 1887 acestea au ajuns la 125.
In anul 1886 s-a ţinut licitaţia pentru darea în atrepriză a iluminatului. In acest scop au licitat : M. Goldimberg,
A. Bercovici şi I. Izdrail. La ultima strigare a rămas Moriţ Goldinberg cu 6660,20 lei, având deja depusă garanţia de 1000 lei.

In anul 1889 se mai confecţionează 25 de lămpi, întreprinzătorul fiind obligat să le facă în;
„Forma şi dimensiunile conforme modelului, să le aşeze în locurile arătate de primărie, pe stâlpi de
stejar vopsiţi cu ulei, – şi pentru frumuseţe şi pentru rezistenţă – numerotaţi, având înălţimea de 3,50 m,
din care 1 m în pământ,care va fi pârlit şi grosimea de 18/14 cm împreună cu lămpile lor; felinarele vor fi aşezate în zid, iar parte în stâlpi“.
In anul 1889, se încheiase vechiul contract pentru iluminatul oraşului şi s-a ţinut din nou licitaţie pentru
darea în antepriză pe termen de trei ani şi trei luni începând cu 1 ianuarie 1890.
Primele 5 condiţii ale contractului erau:
I. – Antreprenorul asupra căruia va rămâne această antepriză, este dator să aprindă neîntrerupt în cursul nopţii
fără osebire de serile luminoase, 150 lămpi care se vor plăti de primărie, osebit alte 10 lămpi în portul oraşului, pentru
care i se va plăti de COMITETUL PORTULUI, socotite pe preţul cu care au rămas asupră-i, la licitaţie cele din oraş.
II. – Gazul ce se va pune în lămpi să fie de cea mai bună calitate.
III.- Când vreo lampă s-ar stinge în cursul nopţii şi nu se va reaprinde de îndată, aceasta se consideră ca neglijenţă
din partea anteprenorului şi va fi supus pentru prima oară la o amendă de 10 lei, a doua oară la o amendă de
20 lei şi tot aşa.
IV. – Toate lămpile în număr de 160 este rugat antreprenorul să le ţie în starea cea mai bună.
V. – In cazul când condiţiile nu vor fi respectate, anteprenorul va fi supus la penalitatea prescrisă de articolul III.
Termenul contractului a expirat la 31 martie 1893. Apoi s-a făcut un nou contract pe trei ani până la 31 martie
1896. In sfârşit altul când la ultima strigare a rămas adjudecător Panait I. Driva cu preţul de 43,37 lei de lampă pe an.
Câteva zile după această ofertă, concurentul Isac M. Brinder a solicitat, reuşind să capete autorizaţia iluminatului
pentru suma de 7.032 lei, revenind 42,61 lei pentru o lampă pe an.
Bănuiesc că numărul lămpilor a ajuns la 165 din felul cum se raportează suma de 43,38 lei când cerea primul
concurent pentru o lampă pe an, faţă de 7.032 lei, cât pretindea al doilea concurent pentru toate lămpile, singurele
date găsite ale aceluiaşi an cu privire la această licitaţie.
In Dicţionarul Statistic întocmit cu datele din 1899 se spune că oraşul este iluminat cu petrol, iar parte din el,
cu lămpi Washington. In acest an – adică în 1899 – scrie în dicţionar – poate s-au introdus lămpi sistemice cu benzină.
Lămpile cu petrol erau acum în număr de 200.
Iluminatul s-a dat în antepriză aceluiaş I. M. Brinder, prelungindu-se contractul pe trei ani. In anul 1902 i s-a
prelungit din nou întrucât el licitase cel mai convenabil; 50 lei de lampă pe an.
Printre clauzele contractului se specifică:
Art. XI. Intreţinerea lămpilor
In tot timpul întreprinderii lămpilor cu accesoriile lor, vor fi menţionate în bună stare, adică globurile, geamurile,
sticlele împreună cu cilindrele se vor curăţa imediat – regulat în fiecare zi, aşa încât în tot timpul să se
găsească la o transparenţă perfectă. Partea internă a reverbelor (oglindă metalică montată la o lampă pentru a reflecta
razele de lumină într-o anumită direcţie) se vor vopsi alb în ulei de două ori pe an, adică în lunile mai şi noiembrie,
iar stâlpii, consolele şi părţile metalice ale lămpilor se vor vopsi iarăşi în ulei odată pe an în luna mai.
In 1904, edilii oraşului se gândesc să schimbe sistemul de iluminat învechit cu „un sistem de iluminat mai
practic şi folositor dorinţelor moderne“ cum se exprima fostul antreprenor în declaraţia pe care a dat-o că renunţă
421
la antepriza iluminatului pe restul de termen.
Noul sistem era aproape de cel propus de „Casa Vitorio Croisant“ prin reprezentantul său Ferrero din Bucureşti.
In acest sistem de lămpi cu reflectoare şi cu ulei mineral dens, se putea face iluminarea oraşului cu 110 lămpi
calculat la o distanţă de 80 metri una de alta pe baza experienţelor ce s-au făcut în serile de 27 şi 28 noiembrie 1903.
Atunci era primar Gheorghe Deculescu, când s-a luat hotărârea să se adopte noul sistem şi să se încheie un
contract pe 15 ani. Data la care a început contractul era 8 mai 1905 cu o plată anuală de lei.
Dar nu a trecut nici 10 ani şi edilii se gândesc să schimbe şi acest sistem printr-un altul şi mai modern. Iată
cum este justificată această schimbare în dezbaterile Consiliului comunal din 13 mai 1914:
„Noi Membrii Consiliului Comunal Urban Olteniţa, întruniţi în şedinţă sub preşedenţia domnului primar
Ioan Ionescu, ni s-a pus în vedere de Domnia Sa că actualul sistem de iluminat al oraşului fiind primitiv
şi insuficient se simte absolută necesitate de înlocuirea lui printr-un alt sistem de lumină cu electricitate
care, pe deoparte pe lângă faptul că înfrumuseţează oraşul se îndestulează trebuinţele întregei populaţiuni
pe un preţ cât se poate de modest, dar creiază şi venituri“.
Având în vedere că domnul primar intrând în tratative cu domnul inginer electrician N. Vasilescu-Karpen
pentru facerea proiectelor şi conducerea lucrărilor, recunoscut că a mai făcut asemenea instalaţiuni în mai
multe oraşe principale din ţară, s-a înţeles a i se plăti 1 leu la sută pentru întocmirea proiectelor şi 2 lei la
sută pentru dirijarea lucrărilor subt aprobarea ulterioară.
Considerând că schimbarea actualului sistem de iluminat se impune faţă de avântul ce a luat oraşul nostru
prin construirea diferitelor clădiri important, instalaţii industriale, înfiinţarea căii ferate, aducerea apei
potabile, canalizarea ce s-a proiectat a se face., construirii de cazărmi pentru regimentul 76 Infanterie care
este stabilit în acest oraş şi deci merită să avizăm şi la iluminatul său cu electricitate spre a-l pune în rândul
oraşelor civilizate.
PRIMAR, Ioan Ionescu M E
M B R I :
Mircea Frigator, Costică Nica, Hristache Danielescu, Ştefan Niculescu etc.
Inginerul N. Vasilescu-Karpen fusese angajat pentru întocmirea proiectelor, totuşi comuna nu putea susţine
concomitent cheltuielile de iluminat cu electricitate şi cele pentru aducerea apei potabile, astfel că nu s-a trecut numaidecât
la acţiune.
Războiul mondial a făcut să se întârzie şi mai mult punerea în aplicaţie a noului plan pentru trebuiau terminate
lucrările de canalizare.
Câţiva ani după primul război mondial, a continuat să lumineze oraşul, vechile felinare, iar la intersecţiile
străzilor principale, lămpile mari „Olimp“.
În anul 1918 erau 120 de felinare mici care luminau cu ulei mineral dens, şi 12 lămpi mari „Olimp“ care
ardeau cu benzină incandescentă pentru a cărei intreprindere Comuna plătea anual 19.813 lei.
În anul 1921 găsim aceleaşi lampi însă iluminatul costa 64.800 lei anual, socotind lunar, 10 lei felinarul şi
350 lei lampa „Olimp”.
În anul 1922 – s-a prevăzut pentru felinare un fond de 50.000 lei. în acelaşi an s-au mai cumpărat 20 de lămpi
„Ferrero“ şi „Olimp“ la preţul de 1.200 lei bucata.
De abia în anul 1923 când lucrările de canalizare erau aproape terminate, începea să revină în mintea edililor
oraşului idea luminatului electric. Chiar în anul 1923, inginerul Mircea Bartolomeu făcea o ofertă primăriei pentru
INSTALAREA UNEI UZINE ELECTRICE şi a reţelei necesare iluminatului oraşului cu electricitate. în acea ofertă
se obliga să instaleze lămpi se 100 şi 200 lumini până la un total de 13.000 lumini aşezate pe străzi după indicaţiile
primăriei. Plata anuală pentru iluminatul oraşului urma să fie de 175.000 lei.
În primul an de funcţionare, abonamentul urma să fie de 30 lei lunar de fiecare lampă de 25 lumini, adică cu
al doilea an în urmă să se instaleze contoare. Primăria a acceptat oferta inginerului Mircea Bartolomeu şi urma să
se încheie contractul, dându-i concesia pe 5 ani.
Tocmai atunci Jean Eisenberg din Bucureşti a venit cu o nouă ofertă. Primăria a acceptat-o ca fiind mai avantajoasă
şi a dat curs lucrărilor imediat.
El se obliga să facă instalatiile uzinei şi toate instalaţiile exterioare necesare iluminatului cu electricitate. La
rândul său primăria trebuia să plătească anual 225.000 lei în care intra şi întreţinerea becurilor, lămpilor şi personalului
necesar. De la particulari urma să se încaseze 100 lei pentru fiecare loc de lampă.
Kilowatul urma să fie socotit la 15 lei cu obligaţia ca abonatul să plătească un minim de 300 lei lunar. După
expirarea contractului , care urma să se închie pe un termen de 20 de ani, instalaţiile – afară de uzină – rămâneau
comunei.
422
Pentru darea în concesiune a iluminatului cu electricitate a oraşului, caietul de sarcini şi planul de devize întocmit
de Serviciul Tehnic al Comunei, s-a ridicat la suma de 2.552.700 lei.
LUCRĂRILE AU FOST TERMINATE ÎN PRIMĂVARA ANULUI 1924 CĂND UZINA A FOST PUSĂ
ÎN FUNCŢIUNE. Atunci s-au ridicat de pe străzi vechii stâlpi care susţineu lămpile „Ferrero“ sau lămpile „Olimp“,
pentru a se face loc reţelei de sârmă electrică şi celor 24.000 lumini care să transmită energia electrică de la uzină.
în 1925 Alexandru Conescu ia locul fostului concesionar şi cere să se majoreze veche concesiune de 325.000
lei anual cu 100.000 lei pentru că s-a scumpit combustibilul şi mâna de lucru.
De asemeni cere dreptul de a ridica preţul kilowatului de la 15 la 25 lei. în 1926 reuşeşte să mai ridice concesiunea
cu încă 100.000 de lei, trebuind să plătească primăria suma de 525.000 lei.
Pe anii următori, până în 1931, această sumă avea să scadă continuu ajungând la 425.000 lei anual. în anul 1931,
primăria a decis unilateral – deci fără voia lui Al. Conescu – să se reducă preţul pe kilowat de la 15 la 10 lei, de asemeni
reducerea concesiunii iluminatului oraşului de la 425.000 lei anual, să se desfiinţeze taxa de 0,50 lei/kilowat
de curent electric pentru oraş, deci nici concesionarul să nu o mai încaseze consumatorilor.
În aceşti ani, deci din 1924 până în 1929 inclusiv – fie că încasările oraşului nu se făceau destul de bine, fie că
se făceau alte plăţi urgente – primăria devine debitoare concesionarului Al. Conescu.
Din constatările inspectorului general administrativ Al. N. Ştefănescu, rezultă că primăria din suma de
2.650.000 lei cât trebuia să plătească în cei 6 ani, până la 1 februarie 1930, nu a plătit decât 258.000 lei primul an;
425.000 lei în al doilea an; apoi an după an; 467.000 lei; 217.000 lei, 21.000 lei îi 425.000 lei, deci în total
1.813.934 lei.
Din restul de plată de 836.066 lei, concesionarul a renunţat la 161.066 lei în folosul comunei.
Primăria rămâne cu o datorie veche din perioada de până în 1930 de 675.000 lei, la care se adaugă concesiunea
de 1.100.000 lei. Din aceasta urma să se ordonanţeze 50% concesionarului şi 50% Băncii de Industrie şi Comerţ
din Bucureşti, îndreptăţită a primii banii în urma actelor de tranzacţie şi cesiune autentificate de tribunalul Ilfov
secţia Noteriat.
Iată cum toate lucrările mari din oraşul nostru, edilii le-au realizat cu multă bătaie de cap, confruntându-se în
permanenţă cu multe greutăţi, însă ceea ce trebuie reţinut ca o concluzie certă, este că în permanenţă a existat preocupare
şi că, nimic nu s-a realizat fără licitaţie, prilej cu care au acceptat mereu pe cele mai avantajoase pentru
oraş, neexistând niciun fel de suspiciune asupra nimănui.
Acum când ne aflăm în faţa unor lucrări făcute, ai căror beneficiari suntem, ne este greu să înţelegem eforturile
şi preocupările multiple ale celor care ne-au reprezentet interesele în acele vremuri îndepărtate.
Iată adevăratele motive pentru care numele unor primari, a fost – chiar numai vremelnic – atribuite unor străzi,
pentru ca olteniţenii să nu-i dea uitării atât de repede.
Notă. Dar iată cine este inginerul N. Vasilescu-Karpen care a întocmit planul – proiectul pentru introducerea
iluminatului oraşului nostru.
UN PROMOTOR AL IDEILOR ORIGINALE ŞI UN MARE PROFESOR
N. VASILESCU-KARPEN
Născut la Craiova în anul 1870, N. Vasilescu-Karpen a urmat mai
întâi liceul din Craiova, apoi Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele din
Bucureşti, pe care o absolvă, ca şef de promoţie, în anul 1891.
Îşi completează studiile la Paris unde absolvă, pe rând, Şcoala
Superioară de electricitate – în 1901 -,
Facultatea de Ştiinţe – în 1902 -, cu certificate de fizică generală, fizică
industrială, mecanică şi chimie.
In anul 1904, deci la vârsta de numai 34 de ani – îşi trece doctoratul
la Sorbona, cu o teză privind efectul magnetic al corpurilor în mişcare
– subiect, pe atunci, în centrul atenţiei cercetătorilor.
Karpen – după cum era numit savantul în mod curent – îşi începe
cariera universitară în Franţa, fiind conferenţiar de electrotehnică la
Universitatea din Lille (1901-1902).
Refuză însă oferta de a rămâne în srăinătate, la o universitate franceză,
pentru a reveni în patrie.
423
N. VASILESCU-KARPEN
(1870 – 1964)
Reîntors în ţară predă electricitatea şi electrotehnica din 1905 şi până la pensionare în anul 1940.
Concomitent, mult timp, a fost director al Şcolii Naţionale d Poduri şi Şosele, apoi rector al Şcolii Politehnice
din Bucureşti între anii 1920-1940.
Savant cu vederi largi, N. Vasilescu-Karpen a contribuit esenţial, în aceste funcţii, la trecerea de la învăţământul
tehnic superior axat doar pe probleme de construcţii, cum era veche Şcoală de Poduri şi Şosele, la un învăţământ
tehnic superior complex, cu mai multe specialităţi.
Tot lui Vasilescu-Karpen îi revine meritul de a fi sprijinit crearea unei specialităţi de radio în cadrul Politehnici
din Bucureşti. Numeroşi fruntaşi ai ştiinţei şi tehnicii româneşti, nenumărate generaţii de ingineri, educaţi de eminentul
om de ştiinţă şi distinsul profesor-inginer, vor păstra peste vremuri, veşnic vie, amintirea celui care s-a străduit
să ridice ştiinţa şi tehnica românească la nivelul preocupărilor mondiale. Aria procupărilor sale a fost de altfel
foarte întinsă, cuprinzând studii referitoare la atomistică, mecanică, elasticitate, electrochimie,telegrafie, telefonie
la mare distanţă, construcţii, geosfizică, biologie.
Este şi autorul primei istorii a fizicii în România apărută în anul 1937.
În domeniul electromagnetismului, a formulat un principiu general, în legătură cu repartiţia liniilor de câmp.
De asemenea în cursurile sale, a renunţat la conceptul fictiv de masă magnetică utilizat atunci, în general, la predarea
magnetismului.
Tot N. Vasilescu-Karpen a propus, încă din anul 1909, utilizarea curenţilor purtători pentru telefonia prin cablu
la distanţe mari, fiind, astfel, un precursor a ceea ce numim astăzi curenţi purtători.
Cercetările sale în domeniul pilelor electrice au condus la eleborarea unor noi tipuri de pile – aşa numitele pile
K -, precum şi la teorii originale privind electronii liberi sau sovataţi.
Activitatea ştiinţifică a savantului se împleteşte cu cea obştească, N. Vasilescu-Karpen, activând, un timp, în
administraţia poştelor pentru ca, ulterior, să fie director în anul 1907 şi preşedinte al Consiliului Tehnic Superior
între anii 1928 şi 1936.
S-a ocupat de asemeni de mecanismul zborului păsărilor, a dat o explicaţie originală contracţiei betonului în
jurul fierului, a enumerat idei noi privind natura tensiunii osmotice şi a tensiunii superficiale.
Membru al Academiei în anul 1922, N. Vasilescu-Karpen afost un membru de onoare al Societăţii Franceze
a Electricienilor. El rămâne o figură de savant care şi-a dedicat viaţa cercetărilor complexe, pe care le vedea însă
legate de practică, de viaţă, căutând mereu soluţii originale în toate domeniile ştiinţei. Totodată a încurajat numeroşi
tineri cercetători şi inventatori în strădaniile lor de a-şi desăvârşi creaţia ştiinţifică şi s-a numărat printre cei dintâi
care au popularizat la noi sonicitatea lui Gogu Constantinescu şi „efectul Coandă“ descoperit de Henri Coandă.
A încetat din viaţă în anul 1964 la vârsta de 94 de ani bucurându-se de o deosebită longevitate, lucrând până
în ultimii ani ai vieţii pe tărâmul descoperirii şi invenţiei.
Pe lângă o serie de informaţii inedite pe care le-am prezentat mai sus, este de remarcat faptul că înaintaşii
edililor noştri, s-au preocupat constant de modernizarea oraşului nostru, că pentru fiecare lucrare, s-a ţinut licitaţii
cărora le-a acordat atenţie, că a căutat să le selecţioneze pe cele mai convenabile, că în actele bilaterale încheiate
au avut grijă să includă clauze logice în favoarea oraşului, că au căutat să aleagă pe cei mai compeenţi şi că au urmărit
apoi tot ce au convenit în contractele respective.
Datorită celor de mai sus, ei au rămas în memoria obştei, aşa cum au meritat, în deceniile următoare. Nu-i
mai puţin adevărat că până în anul 1949, niciodată Olteniţa nu a avut un primar străin de oraş, care, nici nu s-ar fi
încumetat cel puţin să candideze, pentru simplu motiv că nu ar fi fost votat de olteniţeni, nefiind legat cu nimic de
urbea noastră.
Bibliografie:
Pentru istoria introducerii iluminatului oraşului nostru, arhiva Prefecturii Judeţului Ilfov.
Pentru savantul şi eruditul om de ştiinţă român N. Vasilescu-Karpen, şef de promoţie de şcoli – la liceu, la
Şcoala Naţională de Poduri şi Şosele (1891) desăvârşire de studii la Paris, Şcoala Superioară de Electricitate (
1901), Facultatea de Ştiinţe cu certificate, domeniile fizică generală, fizică industrială, mecanică şi chimie (1902),
doctorat la Sorbona în 1904 la numai 34 de ani, cu o teză privind efectul magnetic al corpurilor în mişcare, în acele
vremuri în centrul cercetărilor oamenilor de ştiinţă, cu carieră universitară în Franţa, fiind conferenţiar de electrotehnică
la Universitatea din Lille şi cu toate solicitările făcute, refuză universitatea franceză numai pentru a
reveni în patrie.
Vasilescu-Karpen constituie o excepţie – separat de multe altele – şi pentru faptul că, refuzând oferta Universităţii
Franceze, se întoarce în România unde predă la Universitatea din Bucureşti, electricitatea şi electrotehnica
timp de 35 de ani – caz unic – adică din anul 1905 până în 1940 când se pensionează – atenţie! – la vârsta de 70 de
ani. („100 de oameni de ştiinţă şi inventatori români“, „Ed. Creangă“, Buc. 1987)

INCENDIU NEWIntervenţie la incendiu de plante furajere în localitatea Sohatu

Pompierii militari din cadrul Gărzii de intervenție Budești au acţionat pentru stingerea incendiului timp de aproximativ 60 de minute, evitând posibilitatea propagării arderii la alte bunuri materiale

Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompieri la faţa locului, se pare că incendiul a fost provocat de o persoană neidentificată care a folosit o sursă de aprindere pentru a genera arderea depozitului de furaje

În data de 26.08.2016, ora 15.09, două echipaje specializate de stingere din cadrul Gărzii de intervenție Budești au fost solicitate să acţioneze pe raza localităţii Sohatu, pentru stingerea unui incendiu izbucnit la un depozit de plante furajere dintr-o gospodărie, proprietate individuală, aparţinând Mariei Ș.
La sosirea echipajelor de stingere, incendiul se manifesta violent, cu flacără şi cu fum dens la plantele furajere depozitate sub formă de baloți, existând risc de extindere la vecinătăți.
Pompierii militari din cadrul Gărzii de intervenție Budești s-au deplasat la această intervenţie cu două autospeciale de stingere cu apă şi spumă de capacitate mărită, acţionând pentru lichidarea incendiului timp de aproximativ 60 de minute.
Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompierii militari la faţa locului, se pare că incendiul a fost provocat de o persoană neidentificată care a folosit o sursă de aprindere pentru a genera arderea baloților de paie.
În urma incendiului au ars aproximativ 25 de baloți de paie și circa 3000 de kg de plante furajere (sub formă de căpițe), valoarea pagubelor fiind estimată în acest caz la suma de circa 5000 de lei.
Exista pericolul ca arderea să se extindă la alte bunuri materiale aflate în imediata vecinătate, însă pompierii militari au intervenit prompt și au lichidat incendiul în limitele găsite, reușind să salveze bunuri materiale în valoare de aproximativ 90.000 de lei.

Intervenţie la incendiu de gospodărie în satul Valea Roșie, comuna Mitreni

Pompierii militari din cadrul Detașamentului Oltenița au acţionat pentru stingerea incendiului timp de aproximativ 30 de minute, evitând posibilitatea propagării arderii la alte bunuri materiale aflate în vecinătate

Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompieri la faţa locului, se pare că incendiul a fost provocat de un copil care s-a jucat cu chibriturile în apropierea plantelor furajere depozitate în gospodărie

În data de 27.08.2016, ora 17.09, un echipaj specializat de stingere din cadrul Detașamentului de pompieri Oltenița a fost solicitat să acţioneze pe raza localităţii Valea Roșie, comuna Mitreni, pentru stingerea unui incendiu izbucnit la un depozit de plante furajere dintr-o gospodărie, proprietate individuală, aparţinând lui Andrei M.
La sosirea echipajului de stingere, incendiul se manifesta violent, cu flacără şi cu fum dens la plantele furajere depozitate sub formă de baloți, existând risc de extindere la casa proprietarului și la bunurile materiale din imediata apropiere.
Pompierii militari din cadrul Detașamentului Oltenița s-au deplasat la această intervenţie cu două autospeciale de stingere cu apă şi spumă de capacitate mărită, acţionând pentru lichidarea incendiului timp de aproximativ 30 de minute.
Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompieri la faţa locului, se pare că incendiul a fost provocat de un copil în vârstă de 7 ani (fiul proprietarului), care, fiind lăsat nesupravegheat în curte, s-a jucat cu chibriturile în apropierea plantelor furajere depozitate în gospodărie, generând incendiul.
În urma incendiului au ars aproximativ circa 1000 kg de plante furajere (lucernă), valoarea pagubelor fiind estimată în acest caz la suma de circa 2000 de lei.
Exista pericolul ca arderea să se extindă la casa proprietarului și la anexele gospodărești aflate în imediata vecinătate, însă pompierii militari din Oltenița au intervenit prompt și au lichidat incendiul în limitele găsite reușind să salveze bunuri materiale în valoare de aproximativ 250.000 de lei.

Plasa Olteniţa şi-a luat denumirea după numele localităţii sale de reşedinţă administrative’. Plasa Olteniţa din centrul judeţului Ilfov se situa în partea de sud a judeţului.

Se mărginea la nord cu plasa Negoieşti şi o mică parte din plasa Sabarul, la vest cu judeţul Vlaşca, la est
cu judeţul Ialomiţa şi la sud cu fluvial Dunărea care o despărţea de Bulgaria.
Iată că numai din câteva rânduri cititorul află că există plasa Negoieşti, care în zilele noastre nici comună
de sine stătătoare nu mai este cel puţin, plasa Sabarul, după râul cu acelaşi nume, şi de fostul judeţ
Vlaşca.Plasa Olteniţa în partea de sud, de la insula Lunga şi până în dreptul comunei Mănăstirea, era
udată de Dunăre,la nord şi prin centrul său de râul Argeş, care o despărţea de plăşile Sabarului şi Negoieşti, până în comuna Curcani,
la est, gârla Moştiştea cum se numea pe atunci, care trecea prin balta Moştiştea şi se varsă în Dunăre îndreptul ostrovului Albina.

Suprafaţa totală a plăşii era de 93967 ha, din care statul şi proprieterii aveau 60310 ha, iar locuitorii 24657 ha.
Din numărul total de hectare care aparţineau statului şi proprietarilor, se cultivau 34304 ha. Din totalul
de hectare care aparţineau locuitorilor, se cultivau de aceştia 24000 ha (1187 ha Considerate sterpe, improprii agriculturii,1837 ha Islaz şi 642 ha Vii).

Populaţia plăşii era de 35.012 suflete, din care 5.543 contribuabili, care locuiau în 6219 case şi în 180 de bordeie.
9309 locuitori se ocupau de plugărie, 168 erau cârciumari, 117 industriaşi, iar 618 aveau diferite profesii.
Căsătoriţi 7912, fruntaşi 2989, mijlocaşi 3802, lucrători cu braţele 3421, împroprietăriţi 4645 şi neîmproprietăriţi 5567.

Plasa Olteniţa avea 29 de biserici deservite de 43 de preoţi, 26 de şcoli; 3 de băieţi, 3 de fete şi 20 mixte,
frecventate de 719 elevi băieţi şi 124 eleve fete. Plasa Olteniţa avea 6 mori cu aburi, 2 mori de apă, 16
maşini de treierat cu aburi şi 4 poduri stătătoare (adică fixe).
Avea: 8394 cai şi iepe, 99 armăsari, 6384 boi, 4225 vaci, 2285 viţei, 255 tauri, 511 bivoli, 824 bivoliţe,
1775 capre, 46000 oi şi 8646 porci.
Comerţul se făcea prin 9 hangii (existând tot atâtea hanuri) şi 160 cârciumi.
Locuitorii din cadrul Plăşii Olteniţa posedau: 4094 plugari din care: 2350 trase de boi şi 1744 trase de
cai;4519 care şi căruţe, din care 2612 trase de boi şi 1907 trase de cai.
Pe teritoriul Plăşii Olteniţa existau 21 de bălţi şi 20 de heleşteie. Pământul era bun şi fertil. Locurile de
păşune se întindeau pe o suprafaţă de peste 10.000 ha de pe care se obţineau fânuri din abundenţă şi de calitate.
Viile plăşii Olteniţa, mai ales cele limitrofe lacului Greaca – desecat complet în timpul regimului
comunist,respectiv în anul 1968, lucrare care la vremea respectivă a costat un milliard de lei, şeful
şantierului fiind inginerul Sântu, care în anul 2007 este în viaţă în vârstă de 92 de ani) producea struguri buni şi un vin foarte renumit şi căutat, întrucât existau suprafeţe imense de viţă altoită (Americană)

Locuitorii din satele şi comunele limitrofe Bălţii Greacă, (Chirnogi, Căscioarele, Greaca, Zboiu, Puţu
Grecii) separate de cultivarea pământului – şi în mod deosebit de îngrijirea viilor, se îndeletniceau şi cu
pescuitul care le asigura într-o oarecare măsură, hrana, aproape în mod gratis.
Pe lângă malul Dunării, existau zone unde pământul era argilos, bun pentru „facerea“ cărămizilor mari
pentru case şi a celor mici de sobe) cât şi pentru diferite forme şi vase din lut.
Reşedinţa plăşii era în comuna Urba-Olteniţa. Plasa era formată din comuna-urba Olteniţa şi 34 cătune
şi sate care la rândul lor formau 17 comune rurale şi anume: (în ordine alfabetică); Căscioarele, Chirnogi,
Criveţile (este vorba de Crivăţul din zilele noastre), Chiselet, Curcani, Frăsinetul, Greaca, Hotarele, Izvoarele, Mitreni-Clăteşti,Mănăstirea, Olteniţa rurală, Prundu, Radovanu, Spanţov, Tăriceni şi Ulmeni.

În cadrul comunelor de mai sus, amintesc câteva sate care mai există: De comuna Greaca aparţine
Zboiul,-Puţul Grecii, spre Spanţov, Clinciu, Tatina, spre Mitreni, peste Argeş Clăteşti, apoi Valea Roşie-
Florească, aparţine de comuna Ulmeni, Tăuşaca şi Valea lui Soare, la Radovanu Valea Popii, Coadele etc.
Calea judeţeană (sub această denumire era recunoscută în cadrul geografiei judeţului Ilfov – deci nu era

numit drum naţional nici cel puţin şosea) Olteniţa – Bucureşti, înlesnea transportul şi legătura plăşii cu
Bucureştiul. Asemenea şi drumurile naturale şi şoselele vecinale comunale care leagă comunele între ele
şi care de regulă se numeau negre, după culoarea pe care o luau când ploua şi când, din cauza noroaielor, deveneau aproape impracticabile.
Ultima localitate, în partea de est a plăşii Olteniţa, era comuna Mănăstirea. Această localitate este
încărcătă de istorie.
Cu secole în urmă aici a existat un târg, un oraş de seamă în cadrul Ţării Româneşti care s-a numit
Cornăţel.Graţie colonelului de poliţie jurist Ion Dumitru, şi el de fel din Mănăstirea, posed o interesantă
monografie aacestui oraş dispărut în negura vremurilor şi a istoriei intitulată: UN VECHI ORAŞ AL ŢĂRII ROMÂNEŞTI -CORNŢĂELUL.
S3040001PRETURA OLTENIŢA-îşi avea sediul pe strada gării peste drum de restaurantul lui Petrică Penu
Târgurile şi oraşele româneşti au atras de timpuriu atenţia istoricilor noştri; aceştia le-au consacrat o
serie întreagă de monografii, articole şi note, în ultimele decenii *) (vezi pentru unele din aceste monografii, Const. C.
Giurescu „Istoria Românilor“ vol. II, ediţia a patra, Bucureşti, 1943, pag. 467 – 468 şi vol. III, 2, Buc. 1946, pag
533 – 534 şi tot de acelaşi autor „Târguri şi oraşe româneşti dispărute“, în „Din trecut“, Bucureşti, 1942, pag. 164
– 171, cf. bibliografia din „Revista istorică Română“, vol. I- XVII – 1931-1947 – rubrica istoria locală“).
La pagina a doua din această monografie a Cornăţelului, la capitolul „Aşezarea oraşului, începuturile lui“
(deci ale Cornăţelului) am dat peste o menţiune în care se pomeneşte şi de Olteniţa, în următorul context: „Prima
menţiune documentară sigură despre Cornaţel o găsim în documentul din 1 iunie 1526 prin care Radu de la Afumaţi
întăreşte lui jupân Neagoe vel vistier, soţiei acestuia Caplea, cumnatului acestuia jupân Staico şi jupânului Pârvan,
TREIZECI ŞI UNU DE SATE, o avere uriaşe.
Printre aceste sate sunt câteva din sudul judeţului Ilfov, Olteniţa toată şi Ulmenii toţi şi Clinciul jumătate şi
Chiseletul tot şi Clăteşti toţi şi Negoieşti toţi“.
Cornăţelul apare aşadar la această dată ca sat boieresc, în posesia unei puternice şi bogate familii. (Documentele
privind Istoria României, Veacul XVI, B. Ţara Românească, Vol. II Bucureşti, 1951, pagina15.)

CUM SĂ NU DEVII VICTIMĂ A ÎNŞELĂCIUNILOR

 

politia-furtPoliţiştii desfăşoară acţiuni de informare a populaţiei pentru reducerea riscului de victimizare din înşelăciuni.

 

Pentru conştientizarea modurilor de operare şi a măsurilor de autoprotecţie pe care să le întreprindă cetăţenii, poliţiştii aduc în discuţie profilul escrocului, care, spre deosebire de alţi infractori, se caracterizează prin inteligenţă, perspicacitate, prestanţă, aplomb, simţul observaţiei şi al oportunităţii, precum şi alte aptitudini care le permit să-şi adapteze modul de operare în funcţie de situaţie şi de victimă.

 

Pentru reducerea riscului de victimizare şi prevenirea înşelăciunilor, poliţiştii recomandă:

– Nu deveniţi părţi ale unor tranzacţii care vă trezesc suspiciuni şi achiziţionaţi combustibil de la staţiile autorizate!

– Nu semnaţi niciun document, nu înmânaţi bani până nu faceţi propriile verificări ale persoanei/firmei care se prezintă la dumneavoastră.

– Nu daţi niciodată bani sau date personale unei persoane pe care nu o cunoaşteţi sau în care nu aveţi încredere.

– Nu acceptaţi imediat o propunere ce pare tentantă, ce pare prea avantajoasă pentru a fi reală!Minunile nu se întâlnesc la tot pasul!

– Când credeţi că aţi identificat o oportunitate, documentaţi-vă mai întâi pentru a lua o decizie corectă, în cunoştinţă de cauză.

 

Apelaţi cu încredere la poliţişti pentru a cere sfaturi sau pentru a le relata despre suspiciunile pe care le aveţi!

IMG_7815 IMG_7844 IMG_7845 IMG_7846 IMG_7848La Turda s-au desfășurat, pe parcursul a trei zile, campionatele  naționale  de ciclism pentru copii la proba de sosea-fond, sosea-contratimp individual si Mountain Bike.

Federația Romana de Ciclism si Clubul Pedalează din Cluj au ales trasee perfecte pentru cele trei zile, oferind siguranța copiilor si un peisaj de vis-organizare de exceptie .

    Mihai Ciufu, legitimat al clubului Dinamo-BikeXpert Racing Team,elev in clasa a VIII a , la Scoala George Enescu din Sinaia,născut in Oltenita si stabilit in Sinaia ,a reușit sa se claseze pe locul 2 la Mountain Bike, categoria 13-14 ani , devenind astfel vicecampion national la aceasta categorie.

 Sosea fond- locul 7.

 Sosea contratimp- locul 8.

Felicitari, Mihai!

S3030001 S3030002 S3030003 S3030005 S3030006 S3030008Datorită acestei fotografii coloră în realitate putem avea o frescă a imaginii Olteniţei de altădată. Cu caracter
de vedere-felicitare-suvenire, chiar pe fotografie, scrie: „VEDERE DIN OLTENIŢA, STRADA CAROL I“.
Această fotografie-vedere surprinde o panoramă a unei porţiuni din strada mare a oraşului, un fel de Lipscani
al Bucureştiului, în urmă cu mai bine de un secol, când aceasta se numea Carol I, denumire pe care a purtat-o cu
demnitate istorică, până la venirea la putere a regimului comunist, impus după numele liderului comunist Gheorghe
Gheorghiu-Dej, deşi se afla în viaţă. Nu exista nici un fel de maşină. Cel mai evoluat, confortabil, sănătos şi luxos
mijloc de transport era trăsura trasă de doi cai vara şi sania iarna.
Ca mijloace de transport existau: carul tras de boi, de vaci, de bivoli sau de bivoliţe şi căruţa, camionul, docarul,
faitonul, şareta şi eventual cotiga, trase de cai, catâri sau măgari, după caz şi după posibilitate.
Am menţionat mai sus, trăsura trasă de doi cai, pentru că, de exemplu Mitică Deculescu care avea moşie în
partea de nord a comunei Ulmeni, venea la oraş cu trăsura trasă de patru cai, care, aproape că zbura.
în materie de circulaţie, chiar dacă era strada mare, nu era nici un fel de restricţie, decât, în măsura în care este
posibil, să nu facă gunoi. Nu exista restricţie pentru că nici nu era necesară. De altfel nu avea cine să urmărească
acest lucru întrucât nu exista poliţie rutieră. Nu se dădea număr de înmatriculare la nimic. Mai târziu, după câţiva
ani, primăria dădea număr la biciclete, care erau destul de puţine.
Fotografia este făcută dinspre nord spre sud, adică dinspre rezervorul – castelul de apă, spre centru. în partea
dreaptă a fotografiei, se vede pe viu, concret, cum se făcea comerţul cu un secol în urmă. Prăvăliile aveau deschise
obloanele, toată ziua, cât era lumină, nu exista un program anume, iar marfa şi articolele de vânzare erau expuse
direct pe trotuar sau agăţate de pereţi şi obloane, oricum, numai să fie cât mai mult expuse la vederea cumpărătorului;
butoaie, doniţe, mertici, ciubere, duble pentru măsurat cereale, coşuri de nuiele, ciururi pentru cernut făină
şi mălai, căldări, vase, hamuri, ciururi pentru făcut floricele, îmbrăcăminte, încălţăminte, frânghii, vopsele, unelte
pentru meşteşugari, şi multe altele. În faţa prăvăliei din fotografie, se află o trăsură cu doi cai, unul alb şi unul
maron, pe partea dreaptă, deci invers sensului de mers normal.
În faţa prăvăliei exista şi un fel de coviltir-prelată, care ţinea adăpost împotriva ploii şi totodată ferea marfa
de soare. Nu exista nici condică de sugestii pentru că negustorii nu doreau ca să fie clienţii nemulţumiţi.
433
În plan mai îndepărtat, pe colţul format de intersecţia actualei străzi Nicolae Bălcescu cu strada mare – Argeş
– sunt următoarele clădiri; de la nord spre sud; Casele lui Nae Mandache, ale lui Alexandru Creţu, ale lui Coman
şi ale lui Gheorghe Creţu. Prima care are un fel de ceardac ascuţit – gotic – a lui Nae Mandache. Acesta a fost
singurul negustor din Olteniţa care a avut, toţi băieţii cu studii superioare şi cu multă carte. Sora lui Nae Mandache
a fost soţia lui Alexandru Creţu cu care se învecina în partea de sud.
Iată băieţii lui Nae Mandache; Florian Mandache medic primar chirurg, profesor universitar doctor docent,
membru al Academiei Române, membru al Academiei Medicale, membru al mai multor instituţii de prestigiu de
profil din străinătate, omul cu cele mai înalte titluri academice din Olteniţa până în zilele noastre, motiv pentru
care în lucrare apare separat; Gheorghe Mandache farmacist, Ion Mandache inginer. A avut şi doua fete, Zamfira
şi Elena care nu au semănat cu fraţii lor.
Pe balcoanele din fier forjat care încă există – şi care probabil vor mai ţine încă un secol – scrie şi în zilele
noastre, anul în care au fost construite casele respective, trecute deja de un secol. Aceste clădiri, la parter au avut
magazine, iar la etaj a fost sediul O.C.L.M. – Organizaţia Locală Comercială Mixtă Olteniţa, care l-a avut director
pe Jurcă Ilie, bun prieten cu autorităţile locale şi în primul rând cu Iosin Nicolae fost prim secretar al oraşului
Olteniţa, care, practic – prin influenţa pe care o avea la vremea respectivă – l-a ocolit cu demolările.
Până la revoluţie, o serie de alimente de bază erau raţionalizate, un termen impropriu, dar care în fapt însemna
distribuirea alimentelor pe cartelă, iar separat de acestea, îmbrăcămintea mai scumpă şi mai de lux, aşa cum era
cazul cu hainele de piele, cu hainele de blană, care de asemeni era deficitară, se da numai pe sub mână cum se
spune, şi numai cu anumite aprobări. Aşa se proceda şi cu o serie de bunuri de uz gospodăresc; maşini de gaz,
frigidere, aragaze, etc.situaţia fiind similară şi cu anumite covoare, carpete, etc.
În atari împrejurări, importanţa directorului Jurcă Ilie era covârşitoare, deoarece practic, de aprobările date de
el depindeau materialele de mai sus.
De altfel, în ziua de 22 decembrie 1989, la revoluţie, au fost destui care cereau să se ducă la arhicunoscutl depozit
I.C.R.A. (Intreprinderea Comerţului cu Ridicata de produse Alimentare) unde ştiau că are alimente deficitare,
de uz general, însă, graţie lui Virgil Mitroi şi altora, s-a reuşit a se face imposibilă devalizarea depozitului care ar
fi periclitat aprovizionarea oraşului cu alimente de primă necesitate.
Revenind la clădirea lui Nae Mandache, doctorul Ilie Cernea, cu ocazia deselor noastre plimbări prin oraş, în
vederea documentării mele pentru lucrarea de monografie, mi-a spus că în acea clădire, la etaj şi-a început clasa Ia
de gimnaziu, când fratele său mai mare, profesorul doctorand de mai târziu Marin Cernea, profesor de filozofie
şi limbă germană, pe care şi eu l-am avut profesor, era elev în clasa a IV-a a şcolii care, încă se numea gimnaziu,
fiind în curs de a deveni liceu.
Apoi întorcându-ne pe partea dreaptă; pe colţul de vizavi a casei lui Nae Mandache, era casa lui Tilică Turcu,
la parter avea un mare magazin de manufactură iar la etaj, locuinţă. Apoi spre rezervorul- castelul de apă, deci spre
nord, era magazinul de încălţăminte şi cizmărie, de damă şi bărbăteşti, pentru toate vârstele şi toate buzunarele, ale
lui Mihalache Buzilă asociat cu Nae Creţu. Avea 27 de lucrători şi ucenici. De exemplu, lucra cizme negre şi maron
pentru Regimentul 4 Călăraşi. Din cei care au lucrat la Mihalache Buzilă, mai sunt în viaţă Costică Pătraşcu care
pe atunci era uceni, acum în vârstă de peste 70 de ani şi fratele său cel mai mare Ion Pătraşcu, pe atunci lucrător,
în vârstă de peste 87 de ani.
Nae Creţu, care a fost asociat cu Mihalache Buzilă, a decedat de tânăr, în anul 1938, fiind bolnav de T.B.C.
După magazinul lui Mihalache Buzilă, – tot spre nord – urma Anton Apostolescu, arhicunoscut de olteniţeni
sub porecla de Anton Brutaru întrucât avea brutărie. îl ţin minte că era un om mărunt, gras cu mustaţă, frumos,
cumsecade şi veşnic râzând. Era renumit în făcutul plăcintelor. Avea o buturugă mare pe care întindea foile de
plăcintă. Soţia lui era o femeie grasă – tot ca el – o chema Florica. A avut o fată Marolica şi doi băieţi. Unul a fost
medic veterinar, nu mai ţin minte cum îl chema, iar celălalt Vasile Apostolescu a lucrat la bancă la Bucureşti.
După prăvălia lui Anton Apostolescu – Brutaru, era prăvălia lui Cristea Cuţitaru, care era profilat pe veselă –
oale de toate dimensiunile şi culorile, farfurii, tacâmuri etc.
Urma o prăvălie cu mărunţişuri a lui Gheorghe Olbu.
În continuare, Nae Creţu – cel de mai sus care a fost asociat cu Mihalache Buzilă – a avut o prăvălie de cismărie
un timp, pe care mai târziu a închis-o că nu da randament.
După prăvălia lui Nae Creţu, tot spre nord, era un mare magazin de manufactură al lui Alexandru Neagu, unul
din marii negustori ai oraşului care se respectă, întâlnindu-se periodic, la diverse restaurante şi stând la şuetă cu
negustorii mai avuţi ai oraşului.Practica şi avea pasiunea pentru jocurile de noroc, cu precădere table şi cărţi. A
avut trei fete, care la vremea lor au fost practic cele mai frumoase din oraş. Una din ele a fost soţia unui alt om avut
din oraş numit Chimon Bobuleţ care avea foarte mult pământ. Chimon Bobuleţ a fost socrul lui Nicu Nicolae care
a fost mai întâi contabil şef la Banca de stat, iar de prin anii 1970, contabil şef la fabrica de Conserve Valea Roşie
434
de unde a ieşit la pensie.
Apoi a existat o cârciumă a lui Alexandru Ionescu tatăl lui Barbu Ionescu cel care a înfiinţat şi a fost primul
director al Muzeului de Arheologie din Olteniţa.
Ultimul magazin de pe colţ format de intersecţia aşa-numitei străzi Piaţa Mercur cu strada mare,
a aparţinut lui Tudor Teodosiu care era profilat pe unelte agricole.
Pe partea stângă a fotografiei, prăvăliile deschise – atunci nu prea se folosea termenul de magazin, care a
apărut mai târziu – îşi ofereau mărfurile, clienţilor, tot la vedere, direct pe trotuar şi anume; lavoare cu lighean –
care înlocuiau chivetele de mai târziu, putini din lemn pentru borş, lapte covăsit, pentru murături şi în general altfel
de mărfuri decât avea cel cu prăvălia de peste stradă.
În fotografie, în plan îndepărtat, tot pe partea stângă de direcţia nord-sud, se vedea clădirea lui Ioniţă Vornicu,
ca o caschetă deasupra celorlalte clădiri, iar pentru o mai uşoară identificare, clădirea este cea unde, după naţionalizare
şi la înfiinţare în 1948 şi-a avut sediul aici Miliţia oraşului şi raionului Olteniţa, până prin anii 1970-1971
când, miliţia s-a mutat în noul local vizavi de clădirea procuraturii. Pavajul, trotuarului străzii, era din dreptunghiuri
de piatră de granit, vânătă, iar strada propriu zisă, din piatră de granit cubică, cu unele neregularităţi. Trotuarul era
puţin înclinat spre rigola străzii, iar strada puţin bombată la mijloc spre a facilita scurgerea apei provenite din ploi.
Pe atunci nici nu se punea problema despre canalizare. în acele vremuri, printre cele mai căutate şi importante profesii
era cel de pietrar. Aşa după cum voi arăta la locul potrivit, această breaslă avea sindicate recunoscute în plan
social.După cum se poate observa, pe străzi nu erau câini slobozi-liberi. Aceştia au apărut după demolarea caselor
la oameni, întrucât , neavând unde să-i mai ţină, le-a dat drumul pe străzi iar aceştia s-au înmulţit necontrolat. Aşa
au apărut câinii vagabonzi care au devenit o problemă până în zilele noastre cu care populaţia şi autorităţile se confruntă,
fără a putea fi rezolvată integral şi definitiv.
Nici nu exista snobismul din zilele noastre ca, femeile de regulă, să umble cu câinii prin oraş de lanţ dorind
să lase impresia unei false emancipări. Considerând tot un fel de emancipare şi fumatul în societate, cu toate că în
realitate, acesta reprezintă un viciu inconştient care, este arhicunoscut şi demonstrat că stă la originea cancerului
de natură tabagică în multe cazuri.
Această fotografie reprezintă tot o panoramă a imaginii unei părţi din strada mare, respectiv strada Carol I, cu
precizarea că aceasta a fost făcută mai târziu, întru-cât, spre deosebire de precedenta, apare pe partea dreaptă pe
colţ clădirea lui Tilică Turcu – prima cu etaj, unde era locuinţă – iar la parter manufactură. De asemeni apare, clădirea,
cu două etaje şi cu un cerdac deasupra, care, pe rând a găzduit „Banca Olteniţa“ – care apare separat în lucrare,
apoi „constatarea“ cum îi spune, iar mai târziu a funcţionat aici policlinica, pe care, spre finalul mandatului său,
fostul prim secretar al comitetului orăşenesc PCR Olteniţa, Cojoacă Victor, i-a dat denumirea de „Casa Creaţiei“,
după revoluţia din decembrie 1989, aici funcţionând cabinete medicale private.
435
După policlinică, clădirea cu un etaj, cu acoperiş roşu-maron, reprezintă casa lui Nicu Niculescu, care la etaj
avea locuinţă, iar la parter tipografie, unde din tinereţe, a lucrat aici, venind de la Cluj, Vasile Hocită, cel care avea
să fie pentru multă vreme, simbolul şi sufletul fotbalului olteniţean.
După naţionalizare, la parterul clădirii lui Niculescu, aici a funcţionat Casa de Economii şi Consemnaţiuni
(CEC) Olteniţa, când director era Gigi Antipa. Apoi după demolarea clădirilor de pe strada mare CEC-ul s-a mutat
vizavi de casa lui Costică Bărbulescu, unde funcţionează şi în zilele noastre.
După cladirea lui Nicu Niculescu cu tipografia, urma un loc viran, care era folosit pentru joc de volei, apoi
restaurantul lui Dumitru Enciulescu – tatăl lui Ion Enciulescu un pasionat şi bun jucător de fotbal – apoi casa cu un
etaj a lui Ion Gadeaua, care la etaj avea locuinţă iar la parter cel mai modern salon de frizerie, cuafură şi manechiură
din oraşţ, cofetăria – mai de mult a lui Popovic – iar apoi prorietară aici era madam Pricop – mama lui Puiu Pricop,
un fotbalist desăvârşit care – atunci când vrea – dribla şi portarul şi dădea gol. Mai târziu a fost luat la „Petrolul“ pe
atunci echipă în divizia A. Chiar pe colţ, era apoi librăria lui Ion (Nică) Georgescu.
Pe partea stângă, unde sunt doi bărbaţi îmbrăcaţi în negru, cu pălării pe cap şi cu cămăşi albe, era casa lui
Vasile Şerban (Tănăsoiu), farmacia Elvirei Popescu şi pe colţ drogheria lui Stely Niculescu cunoscut de olteniţeni
sub porecla de Steli Droghistu, care mai târziu s-a căsătorit cu Oţetia – cum o chema pe fica cârciumarului Bozan
dinspre piaţă, pe strada care se numea atunci Alexandru Ghica, strada Pescarilor din zilele noastre.
În continuare, vizavi de Stely Droghistu era magazinul de coloniale a lui Dumitrescu, pe care olteniţeni şi-l
amintesc probabil sub denumirea de „Trei chibrite“, prăvălia lui Alexandru C. Ioan cu electrice, patine şi diverse
alte obiecte. Alexandru C. Ioan era tatăl fotbalistului portar cunoscut de olteniţeni sub numele de Nicu Peşte (după
felul în care se arunca să prindă mingea, tatăl jucătoarei Neluţa Dobrescu din zilele noastre), croitoria lui Marin
Neamţu,restaurantul lui Ion Coman, magazinul de manufactură al lui Marin Ionescu, atelier şi cismărie a lui Bâțău
– căsătorit cu sora profesorului Traian Păun – atelierul de croitorie a lui Beja, apoi impunătoarea clădire cu un etaj
a lui Ioan Ioniţă Vornicu, unde după naţionalizare, şi odată cu înfiinţarea sa, va funcţiona aici Miliţia, până la demolarea
clădirilor de pe strada mare, apoi clădirea cu un etaj a farmacistului Leon Azdril, care la parter avea farmacie
iar la etaj locuinţă, iar după naşionalizare aici va funcţiona tot farmacie însă de stat sub denumirea de „Centrofarm“,
magazinul lui Bălan, care, pe firmă, ca reclamă avea o pălărie mare sub care scria „Borsalină“, casa cu un etaj a
profesorului Barbu – profesor de limbă latină, mai precis a soţiei sale de limbă franceză, Barbu Vasilichia, primită
ca dotă de la tatăl său Ghişcu, frizeria şi locuinţa lui Gogu Teodor şi spre a face mai bine posibila cunoaştere – tatăl
lui Fane Teodoru şi el un pasionat fotbalist, mai târziu şef serviciu financiar la Şantierul Naval Olteniţa, magazinul
de coloniale cel mai mare şi mai emancipat din Olteniţa, al lui Voicu Mantu, simigeria şi covrigăria lui Vasile Uleu,
tatăl fostului şef de gară care a urmat după ieşirea la pensie a lui Dumitru Rizescu predescesorul său, ceasornicăria
lui Cocoşatu, un evreu căruia olteniţenii îi spuneau Meiţă, restaurantul lui Mihai Popa, croitoria bărbătească de lux
a lui Alexandru Cătălui şi apoi imobilul din centru care există, construit în anul 1904, proprietatea lui Ion Ioniţă
Vornicu, cunoscut de olteniţeni sub denumirea de „hotelul lui Vornicu“.
Pe atunci nu existau maşini de calculat şi nici cântare elecrtrice automate ca în zilele noastre. Vânzătorii, negustorii,
chelnerii purtau creionul la urechea dreaptă în permanenţă şi după ce clientul cumpăra sau consuma ce
dorea, vânzătorul lua creionul de la ureche, făcea socoteala pe hârtie şi punea iar la ureche creionul. Marfa se cântărea
numai pe terezii, cu două platane, care aveau spre interior, între ele fiecare câte un fel de dispozitiv care
semăna cu ciocul de raţă. Pe un platan se punea marfa iar pe celălalt greutatea (submultiplii kilogramului, sau
greutăţi de la un kilogram în sus) iar operaţiunea de cântărire se consideră corectă atunci când cele două dispozitive,
erau unul în dreptul celuilalt.
Înainte de primul război mondial cea mai renumită fabrică de confecţionat balanţe, sau alte aparate de măsură
şi control prin cântărire, era „Balanţa Sibiu“, renumită pentru specificul şi precizia în cântărire.
Pentru mărfurile C.A.M. (Casa Autonomă a Monopolurilor) respectiv produsele din tutun – ţigări, tutun de foi
etc.) existau chioşcuri care se ocupau numai de vânzarea unor asemenea produse, inclusiv chibrite. Mai târziu s-au
inventat brichetele cu benzină.
Între cele două războaie mondiale, oamenii mai scăpătaţi şi pe la ţară – fumătorii – nu-şi permiteau să-şi aprindă
ţigările cu chibrit.
Aveau două pietre: una se numea amânar şi alta cremene, iar între acestea se punea un filtru subţire. Prin
lovirea concomitentă a pietrelor de mai multe ori, pietrele scoteau scântei, iar acestea aprindeau fitilul, încât cu el
se putea aprinde ţigara.
436
Fotografia-vedere de mai sus, pe care chiar scrie: „Salutări din Olteniţa . Str. Carol I cu casele I.I. Vornicu“.
Cu toate că am mai vorbit despre această porţiune de stradă şi respectiv clădiri, totuşi, în această fotografie, clădirile
sunt mai clare.
În primul plan este clădirea lui Ioniţă Vronicu, care, – aşa după cum am mai spus – după ce a fost naţionalizată,
adică mai la obiect, confiscată de regimul comunist, aici a funcţionat de la înfiinţare miliţia, iar apoi clădirea a fost
demolată.în partea dreaptă, cladirea cu balcon – este proprietatea farmacistului evreu Leon Azdriel, dar un evreu
foarte de treabă şi de caracter. Sus avea locuinţă, iar la parter farmacie. În partea dreaptă, casa cu acoperiş roşu, era
prăvălia lui Bălan iar în faţă, curmeziş pe trotuar, suspendat, se află o firmă pe care era o pălărie mare cât firma, iar
sub această pălărie enormă scria: „BORSALINO“. După cum am mai spus, regimul comunist nu s-a mulţumit doar
că le-a luat casele la oameni în mod abuziv, devenind, mulţi dintre ei chiriaşi în propriile case, dar apoi le-au şi demolat,
să nu se mai ştie nimic niciodată.
Fotografia a fost făcută dinspre partea de sud spre partea de nord, fiind mai clară decât precedenta.
FOTOGRAFIA URMĂTOARE REPREZINTĂ CENTRUL ORAŞULUI DE ALTĂDATĂ, sau altfel spus,
kilometrul zero al oraşului. Este făcută dinspre sud spre nord. în plan îndepărtat, deşi din centru până la castelul de
apă este un kilometru, totuşi acesta se vede, pentru că este făcut într-o perioadă în care, în special în dreptul şcolilor
nr.2 nu erau încă arbori plantaţi. Potrivit primului plan al oraşului, căruia i-am consacrat în lucrare un capitol aparte,
centrul este considerat la intersecţia actualului bulevard al Republicii (cred că în chip tendenţios s-a păstrat această
denumire din perioada regimului comunist de către edilii oraşului după revoluţia din decembrie 1989, când a existat
un fel deperioadă a prelungirii comunismului, deşi teoretic abolit) care pleca de la Staţia C.F.R. Olteniţa, până la dig, cu
strada mare fostă Carol I, sau Argeş din zilele noastre.
437
Chiar pe fotografia-vedere scrie: Olteniţa, strada Carol I. Se folosea de localnici tot ca vedere, felicitare sau
suvenir. Centrul a fost şi a rămas Agora oraşului.
Pe partea dreaptă: Monumentala, impunătoarea, rezistenta, frumoasa şi bătrâna clădire emblematică construită
în anul 1904, pentru care intenţionat mă repet, cunoscută de olteniţenii autohtoni sub generica denumire „Hotelul
lui Vornicul“, parcă sfidează autoritar, scurgerea timpului. Nu mai are deasupra – ca un micro al doilea nivel – ceardacul
de altădată, de unde, Ioniţă Vornicu, bunicul lui Nicu Vornicu, împreună cu familia, îşi petrecea timpul câteodată,
privind pe trecători şi trăsurile care se duceau sau veneau de la gară.
Pe balconul din grilaj înflorat din fier forjat – acelaşi din zilele noastre, provenind din urmă cu un secol, se
afla firma pe care se poate citi: „CLUBUL CONSERVATORILOR“, care se afla, chiar pe colţ la intrarea principală,
între parter şi etajul unu.
Intrarea principală ducea în restaurant, cel mai select din oraş, care servea şi ca local al nunţilor celor mai deosebite
ale vremii.
După acest balcon, dar pe strada Carol I, după cum se poate observa şi din fotografie, există un fel de adăpost
cu o streaşină rustică mai prelungită, sub care se afla intrarea în hotel.
în continuare, există şi continuă să existe identic şi în zilele noastre un balcon mare străjuit de stâlpi care susţin
microacoperişul acestuia. în acest balcon se poate ieşi, din camerele de hotel spre a se putea privi imaginea acestei
străzi care era pentru noi un fel de Lipscani olteniţean.
Această clădire rezistentă, construită din cărămizi mari de fabrică cu ziduri groase de 60 de cm. are dedesubt
o imensă pivniţă, cât este suprafaţă construită, cu arcade boltite din cărămidă de fabrică aparentă, ca în genul
cramelor domneşti.
La câţiva ani după revoluţia din decembrie 1989, după ce Nicu Vornicu, prin retrocedare a intrat în posesia
acestei impunătoare clădir, care-i fusese lăsată moştenire prin testament de bunicul său, când el nu împlinise trei
ani, care fusese naţionalizat şi care a fost folosită de exponenţii locali ai regimului comunist, mai bine de 45 de ani,
eu am văzut, şi nu numai eu, cum din această imensă ptivniţă s-au scos circa 100 de remorci de gunoi. Aceasta era
recompensa comuniştilor faţă de propietar pentru că se folosise gratis aproape o jumătate de secol de această clădire.
După hotelul lui Vornicu, se vede în imediata apropiere restaurantul lui Mihai Popa, renumit în Olteniţa şi recunoscut
şi de bucureşteni, în privinţa artei culinare, respectiv a diverselor preparate din peşte şi chiar vânat. În lucrare
prezint un capitol separat cu concertul susţinut de George Enescu la teatrul comunal din Olteniţa în ziua de
10 noiembrie 1931, când, după spectacol, însoţit de primarul de pe atunci Ion Deculescu, maestrul Enescu a luat
masa la restaurantul lui Mihai Popa. În zilele de duminică, pe strada mare, în dreptul restaurantului Mihai Popa,
puteau fi văzute maşini venite de la Bucureşti, special să servească masa la Mihai Popa, renumit şi neîntrecut în
preparatele din peşte, mâncăruri făcute de soţia sa care era soră cu soţia lui Vaticlă Oblu, ambele provenind de la
comuna Coconi fiind ficele preotului Leontescu.
Restaurantul lui Mihai Popa a fost aproximativ pe locul unde în zilele noastre se află o parte din blocul unde
funcţionează Trezoreria.
438
Urma apoi covrigăria şi simigeria lui Vasile Uleu. Pe atunci, covrigi introduşi pe creacă de pom, lungă cu
două, trei bifurcaţii, se vindeau pe stradă de către băieţi tineri, care atrăgeau atenţia trecătorilor, strigând, cât îi
ţineau gura: „calzi covrigii“. Covrigii se vindeau bine şi repede la şcoală, când ieşeau copii în curte, în recreaţie.
După simigelia lui Vasile Uleu, şi după ceasornicăria lui Meiţă cocoşatu – un evreu întradevăr cocoşat, urma
clădirea lui Voicu Mantu, o casă cu etaj, sus avea locuinţă iar jos un select magazin de coloniale şi delicatese.
Proprietarul şi vânzătorul era inconfundabilul Voicu Mantu, căruia deasemeni i-am consacrat un capitol separat
în lucrare.
Apoi frizeria lui Gogu Teodoru unde avea şi locuinţa, casa cu etaj a profesorului Barbu, casa cu etaj a farmacistului
Leon Azdril, sus avea locuinţă iar jos farmacie şi apoi cea mai frumoasă casă de pe strada mare, tot a lui
Ioniţă Vornicu, unde a fost sediul miliţiei.
Am mai vorbit, când am dat detalii cu ocazia fotografiei precedente, când am explicat situaţia acestor clădiri
de la nord spre sud.
Pe stradă se văd trei trăsuri, iar la spatele trăsurii din mijloc, dacă fotografia se priveşte cu atenţie, se observă
că un copil s-a agăţat la spate, fără a fi văzut de birjar. Aşa era
odată.
în partea din dreapta fotografiei, un grup de bărbaţi, îmbrăcaţi
nemţeşte – cu le spunea pe atunci la hainele de oraş –
cred că oameni politici, un fel de potentaţi ai vremii, culmea,
toţi cu mâinile în buzunar, stăteau în faţa „Clubului Conservatorilor“.
După cum se poate observa, strada mare era una din cele
mai principale artere de circulaţie, de mijloace cu tracţiune, în
exclusivitate hipo dar şi de plimbare a localnicilor, pentru că
pe aceasta vedeau şi luau act de noutăţile care apăreau în oraş,
ştiut fiind că, una din „calităţile14 care îi caracteriza pe
olteniţeni era – şi cred că a rămas în continuare – curiozitatea.
FOTOGRAFIA ALĂTURATĂ, CU CARAC TER DE
VEDERE-FELICITARE, confirmă că în clădirea unde, în
zilele noastre a funcţionat mai mulţi ani, policlinica, iar după
revoluţie aceasta găzduieşte cabinete medicale private cu
medici de familie, aici şi-a avut sediul o perioadă de timp,
BANCA OLTENIŢA.
Băncile dinainte de al doilea război mondial sunt tratate
în lucrare într-un capitol separat, iar pentru unele dintre acestea
dau suficiente detalii.
Oltenița, – str. Carol I-iu, Banca Oltenița
Această vedere felicitare este făcută dinspre sud spre nord, adică dinspre centru spre rezervorul – castelul
de apă.
Prima clădire din stânga, este casa lui Nicu Niculescu. La etaj a avut locuinţă iar la parter tipografie, despre
care am mai amintit. Aici a lucrat Vasile Hociotă, venit în Olteniţa într-o deplasare pentru puţin timp, fără ca să
bănuiască cel puţin că aici va rămâne pentru totdeauna. Vasile Hociotă figurează separat în carte. Cum am mai
spus, după naţionalizare, în locul tipografiei a funcţionat aici, câţiva ani Casa de Economii şi Consemaţiuni (CEC).
Ce nu se vede în fotografie dar eu ştiu că a existat, este vorba de casa şi manufactura lui Zeilik, un evreu plecat de
foarte mult timp cu familia din oraş.
Apoi, după clădirea, fostă Banca Olteniţa – despărţită printr-un gard, doar de peste un metru, pe unde era intrarea
în curte, – se afla casa lui Anghel Stoiculescu. într-o cameră mare, situată cu vitrina şi cu uşa de la intrare
spre stradă, având deasupra un clopoţel ca să audă când intră cineva – avea o prăvălie unde se găseau tot felul de
mărunţişuri, pe firma căreia scria:
„LA ŢĂRANCA“
Mărunţişuri, galanterie, papetărie Casă proprie fondată în 1912.
ANGHEL STOICULESCU.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

I. Stoicescu, jurist prefectul judeţului Ilfov şi deputat, vicepreşedinte doctor Isvoreanu despre care voi mai vorbi în
lucrarea de faţă, Dionisie Paxim, Friederich Abodi, C. N. Daniilescu, Morotz Goldenberg şi Aron Abeles, membri.
Pentru nevoile medicale ale populaţiei oraşului nostru într-o continuă creştere, a fost amenajat în casele
pitarului N. Protopopescu, pe fosta stradă Alexandru Ghica nr. 1, în locul vechiului imobil al primăriei, mai târziu
acolo aflându-se o magazie a lui Tilică Turcu, – primul spital. Să tot fi fost aceasta în jurul anului 1882. Se face
această aproximare deoarece printr-un act din anul 1879, primăria semnala prefectului judeţului Ilfov, lipsa unui
spital, de altfel destul de justificat şi necesar, nu numai oraşului dar şi satelor şi comunelor limitrofe.
De pe strada Alexandru Ghica nr. 1, spitalul, devenind insuficient şi neîncăpător faţă de solicitudinile mereu
crescânde, a fost mutat de primărie, pe strada Carol (strada mare) în casa grecului Savri Livada, prin anii 1883-
1884, case care în 1930 devin proprietatea altui grec pe nume Procopiu, aceasta pentru a putea face faţă unui număr
tot mai mare de bolnavi. Pentru întreţinerea acestui spital, primăria acorda anual circa 3000 lei. La serviciul spitalului
apela un număr destul de mare de localităţi limitrofe, mai apropiate sau mai îndepartate, pentru că alt spital prin
apropiere nu mai era.
Astfel în partea de nord a oraşului, deci spre Bucureşti, toate satele şi comunele până la Sohatu şi Pârlita (denumire
modificată în „Nuci“), în partea de est toate satele până la Mănăstirea inclusiv, iar în partea de vest până la
comuna Prundu inclusiv. Prin urmare, la binefacerile spitalului apela populaţia din peste 25 de localităţi din jumătatea
de sud a judeţului Ilfov, motiv pentru care, multă vreme s-a numit spitalul judeţean.
După cum se poate observa, spitalul Olteniţa a luat fiinţă înaintea celui de la Budeşti care nu exista şi a celui
418
de la Mănăstirea înfiinţat mult mai târziu. în anul 1886, primăria a amenajat o altă clădire specială pentru spital, cu
o împărţire a încăperilor, considerată model pentru vremea respectivă.
Acea clădire se află în capul străzii care se numea Matache, devenită mai apoi strada Gh. Grigore Cantacuzino,
iar în zilele noastre bulevardul Republicii, mai pe înţelesul tuturor strada Gării, şi din care, în urma tăierii drumului
la staţia de tren, nu mai rămăsese decât două aripi din clădire; una pe partea dreaptă când vii de la gară spre centru,
cam la 200 de metri, care servea pentru cazarea personalului de tren de la CFR, care rămânea peste noapte în Olteniţa,
iar cealaltă parte stângă, având destinaţia de locuinţă pentru şeful de gară. în acele vremuri, şeful de gară era o
funcţie mult mai apreciată decât în zilele noastre şi era considerat cam pe aceeaşi treaptă de rang socia, cu dirigintele
Oficiului Poştal, cu poliţaiul oraşului şi cu altele aşa-zise notabilităţi.
Aşa cum am să arăt la capitolul „lista primarilor“, strada Matache reprezenta numele primului primar al
oraşului care, în vocabularul olteniţenilor, era cunoscut sub numele de Tache magistratul.
Obligat de apariţia acestei noi situaţii, consiliul comunal din anul 1885 a luat iniţiativa şi mai apoi hotărârea
construirii unui nou spital pentru care a acordat în acest scop o suprafaţă de un pogon şi a pus la dispoziţie suma
de 31000 lei.
La fel ca toate construcţiile de utilitate publică din oraşul nostru şi spitalul îşi are istoria lui, istorii pe care,
din raţiuni de patriotism local, consider că avem obligaţia să le cunoaştem, pentru că ele fac parte din viaţă şi efortul
înaintaşilor noştri de odinioară, care au trudit din greu să ne lase nouă, societăţii, moştenire, asemenea instituţii de
un mare interes social care, fiecare în felul său, a contribuit la evoluţia oraşului nostru. Tocmai de aceea edilii din
vremurile respective nu trebuie daţi uitării.
Olteniţenii, din respect faţă de memoria lor, în timp, au atribuit numele acestora unor străzi, denumiri care,
cu vremea, pe anumite criterii sau considerente, au fost substituite cu altele, încât în zilele noastre, nu că este imposibil,
însă cu greu se mai pot reconstitui.
Iată deci şi istoria spitalului: In luna mai 1885, P. Perez, inginerul şef al judeţului Ilfov, a lucrat pentru delimitarea
şi determinarea terenului şi la întocmirea devizelor care s-au ridicat la suma de 37.216,46 lei.
O lună mai târziu, deci în iunie 1885, s-a ţinut licitaţia publică pentru darea în antrepriză a lucrării. S-a adjudecat
lucrarea asupra inginerului Matheas Hirsch căruia primăria i-a pus în vedere „să supravegheze însuşi lucrarea,
ca să se facă contract, deviz şi plan“.
In mai puţin de un an, construcţia a fost terminată şi la 23 aprilie 1886, deci de ziua de Sf. Gheorghe, patronul
spiritual al localităţii noastre, când oraşul împlinea 33 de ani de la fondare, spitalul a început să funcţioneze, după
ce în prealabil preoţii oficiaseră o frumoasă slujbă religioasă, în prezenţa autorităţilor şi a unui singur doctor cât
avea spitalul.
La vremea respectivă darea în folosinţă a spitalului a constituit un eveniment de seamă, a fost prezentă populaţia
oraşului, iar bătrânii spuneau că au venit câţiva primari din comunele învecinate, îmbrăcaţi în costume
naţionale, însoţiţi de flăcăi călare pe cai, fiecare purtând câte o ploscă cu vin din care le da să bea la cei prezenţi.
Iată că din cele mai vechi timpuri, data de 23 aprilie, începe să fie o zi de referinţă pentru oraş, îar toate
evenimentele mai principale se făceau în onoarea acestei zile.
In decursul anilor primăria a mărit subvenţia acordată spitalului, ajungând la 6.000 lei în anul1902.
La vremea respectivă noul spital avea un singur medic, un vaccinator – aşa se numea funcţia, adică un fel de
agent sanitar – şi o moaşe. Prin urmare, medicul era universal, trebuia să facă faţă tuturor cazurilor ivite, practic
vorbind, doctorul devenise un fel de „moaşă comunală“ pentru că trebuia să facă de toate.
Dar pentru a ne da seama de activitatea spitalului, de diversitatea ei, să apelăm la unele date, pe care ni le
furnizează un fel de statistică a mişcării bolnavilor pe anul 1904, deci acum 100 de ani.
Se aflau în spitalul din anul 1903 un număr de 19 bolnavi, s-au mai internat 532 ( bine înţeles că unii intrau,
alţii ieşeau între timp – vindecaţi, amelioraţi sau decedaţi), s-au vindecat 424, s-au ameliorat 76, nu s-au vindecat
13 pacienţi, au murit 21, iar la sfârşitul anului 1904, au mai rămas în spital 17 bolnavi.
Temperatura bolnavilor se lua doar odată pe zi pentru că în tot spitalul existau doar 20 de termometre. Nu
existau fişe de observaţie individuală. La fiecare încăpere – aşa-zisul salon – exista câte un caiet sub forma unui
tabel nominal, era trecut de sus în jos, în ordinea internării, numele fiecărui bolnav, şi în dreptul la fiecare, cel care
ştia carte, trecea zilnic temperatura. Această practică s-a impus de la început pentru că spitalul – aşa cum am arătat
mai sus – având numai un medic, un sanitar şi o moaşă, nu avea timp de luat şi notat temperatură.
In acelaşi timp, acelaşi medic da consultaţii şi la domiciliulunor bolnavi netransportabili, în majoritatea
cazurilor doctorul deplasându-se pe jos la pacienţi şi mai rar cu trăsura pentru că trebuia plătită.
Consultaţii gratuite s-au dat în număr de 2426, din care 115 au fost consultaţi la domiciliu. Din cei 2426 de
pacienţi consultaţi, 1160 au primit medicamente gratuit.
în privinţa bolilor infecto-contagioase, n-au fost decât 5 cazuri de angină difterică şi 1 caz de scarlatină.
419
Acest spital a funcţionat până în anul 1906, când s-a cerut să se expropieze în interesul Căilor Ferate Române.
Şi atunci s-a făcut un nou spital pr strada Carol, la margine în partea de sud a oraşului.
Pentru cunoştinţa şi lămurirea cititorului, menţionez că noul spital de atunci, este vechi spitalul din zilele
noastre, respectiv clădirile situate pe latura şi pe colţul format de intersecţia străzii Argeşului (strada mare) cu
strada care s-a numit mult timp „Pasajul Primăverii“ şi care de vreo 4 ani poartă numele marelui nostru doctor Lucian
Popescu, despre care voi vorbi pe larg la timpul respectiv. Altfel spus, partea de est a actualului spital municipal.
Planul spitalului, acum devenit vechi, întrucât a trecut un secol de atunci, a fost făcut de serviciul sanitar al
judeţului Ilfov. Antrepriza a fost luată de italianul Coleia Octavio, Lucrările s-au executat sub supravegherea serviciului
tehnic al primăriei oraşului nostru.
Acest spital a fost prevăzut cu următoarele încăperi: două saloane considerate pentru vremea respectivă,
mari, o rezervă, sală de operaţii, laborator, farmacie, magazie, morgă. Un pavilion de izolare compus la rândul său
din două saloane şi trei camere servind de rezerve. Stătea în primul rând la dispoziţia populaţiei rurale din satele
dinprejur. Pentru a ne face o imagine chiar relativă, de frecvenţa principalelor boli din zona de activitate a spitalului
nostru, redau în continuare o situaţie a numărului bolnavilor care s-au tratat în spital, între anii 1921 şi 1929, inclusiv;
Pentru a oferi o idee cu privire la mişcarea numerică a bolnavilor în spital pe un singur an, redau mai jos
situaţia din anul 1929.
Din punct de vedere financiar, spitalul din Olteniţa era finanţat şi întreţinut de prefectura judeţului Ilfov.
Cheltuielile generale, de întreţinere, s-au ridicat în anul 1930 la suma de 568.404 lei, repartizată astfel:
– salarii……………………………………………………298.724 lei,
– hrană şi alte cheltuieli mărunte ………………..148.600 lei,
– reparaţii ………………………………………………..25.000 lei,
– combustibil …………………………………………..96.000 lei.
Adeseori intervenea şi primăria oraşului cu câte un ajutor pe măsura posibilităţilor sale. Astfel în anul 1930
a fost prevăzut în bugetul local 20.000 lei „drept ajutor spitalului Olteniţa pentru diverse îmbunătăţiri“.
Tot în acest scop, acelaşi ajutor în alţi ani a fost cu mult mai mare. De exemplu în anii 1927 şi 1928, spitalul
a beneficiat din partea primăriei de câte 50.000 lei anual.
Medicul spitalului era C. Sava, ajutat de un subchirurg (exista această funcţie) pe nume Socolescu.
Doctorul C. Sava era un om foarte cumsecade, de un caracter rar întâlnit. Pentru probitatea lui morală, socială
şi profesională olteniţenii au ştiut să-l respecte, fapt pentru care în câteva rânduri a fost primar al oraşului, fără ca
să-şi abandoneze profesia.
Cred că olteniţenii mai în vârstă, născuţi până în 1930 şi chiar după această dată, care mai sunt în viaţă l-au
cunoscut pe doctorul C. Sava.

S3020003S3020001ISTORIA POLIŢIEI ORAŞULUI OLTENIŢA
Aşa după cum se cunoaşte, oraşul Olteniţa a fost fondat în anul 1853 la 23 aprilie, dată la care, aşa cum era
şi firesc, nu puteau lua fiinţă toate instituţiile care, în mod normal şi legal funcţionau în marile oraşe, printre aceste
instituţii amintind aici poliţia. Până la înfiinţarea acesteia ordinea publică şi paza era asigurată totuşi de agenţi comunali,
impropriu consideraţi şi numiţi subcomisari.
În acele timpuri există poliţie civilă însă numai în oraşele cu o populaţie mai numeroasă, adică în oraşele
mari. Totuşi în caz de tulburări grave ale ordinei şi liniştei publice, sau revolte, autorităţile locale solicitau pentru
stabilirea ordinei, – în care scop erau trimise – trupele de dorobanţi sau roşiori, care, de multe ori „ potoleau sau tulburau
mai mult ordinea oraşului“. În lucrearea sa „Olteniţa- Studiu album monografie“ a lui Alexandru I. Mărculescu
este citat un caz când, la data de 4 aprilie 1888, au venit roşiorii în Olteniţa şi au bătut lumea pe stradă
degeaba pe motiv că sunt revoluţionari“. În multe cazuri însă, armata ajungea cu întârziere în ajutorul locuitorilor.
În urma unei astfel de situaţii, în martie 1883, locuitorii oraşului Olteniţa s-au adresat cu o petiţie prefectului
de Ilfov prin care cereau în mod insistent „instituirea unui serviciu poliţienesc bine organizat“. Pentru că această
doleanţă nu le-a fost rezolvată, petiţii similare au continuat şi în anii următori, atât căre prefect, cât şi cătr primul
ministru, după ce mai înainte se adresaseră, fără rezultat, Ministrul de Interne.
La data de 16 iulie 1890, în raportul prefectului judeţului Ilfov adresat Ministerului de Interne se arăta: „în
comuna urbană Olteniţa, care după cum ştiţi este un oraş – port şi are un venit anual de peste
lei, nu există o poliţie administrativă. Acest serviciu se face în mod ilegal şi fără competenţă, de nişte agenţi comunali,
numiţi impropiu subcomisari, fiindcă în acel oraş nu este nici un comisar de poliţie. Pretinşii subcomisari nu
au confirmarea ministerială spre a putea instrumenta în afaceri de poliţie administrativă şi mai cu seamă judiciară.
Toate procesele-verbale de contravenţie ce le adresau se puneau invariabil la dosar de judecătorul de ocol,
ori de câte ori inculpaţii ridicau în instanţă excepţia de incopetenţă a agentului care a constatat fapta. Afară de
aceasta, ca funcţionari municipali dependenţi de primar, aceşti subcomisari erau siliţi de multe ori sub inspiraţiunea
primarului, care avea interes să-şi menajeze popularitatea, să treacă cu vederea nenumărate contravenţii şi alte dezordini,
fără a le constata.. În ceea ce priveşte delictele sau crimele, ele se urmăreau cu multă slăbiciune şi se constatau
în mod incomplet de primar, sau de ajutoarele sale”
În continuare prefectul judeţului Ilfov, roagă ca Ministerul de Interne să-l confirme pe postul de poliţai la
urbea Olteniţa pe George Anastasiu, fost poliţai al oraşului Buzău, „funcţie în care numitul s a distins prin inteligenţă
şi activitate”.Ca director al poliţiei a fost propus Mihail Nandrea fost subcomisar la prefectura poliţiei capitale şi
comisar în oraşul Hârlău , urmând ca pentru subcomisarii politiei şi registratorul arhivar să se ceară acordul ministerului
după intrarea în functie a poliţaiului. Se anexează raportul olgraf al prefectului de Ilfov pentru infiinţarea
Poliţiei în Olteniţa nr.4785 din 16 iulie 1890 înregistrat la Ministerul de Interne sub. nr. 12529 din 23 iulie 1890,
pe care se află rezoluţia ministerului de interne.
În urma raportului făcut de ministrul secretar de stat de la Ministerul de Interne, pe data de 28 iulie 1890, în
Castelul Peleş, Regele României Carol I a semnat decretul de numire a poliţaiului în persoana lui George Anastasiu
şi odată cu această numire se înfiinţează şi Poliţia din Olteniţa. Decretul a fost contrasemnat de primul ministru
generalul George Manu.S3020005
Prin urmare ziua de 28 iulie poate fi considerată pe drept ziua aniversară a Poliţiei din Olteniţa.
Pentru a se asigura bugetul Poliţiei oraşului Olteniţa, din schema primăriei au fost restructurate un număr de
12 posturi şi anume; un copist clasa I-a, doi subcomisari, trei gardişti din formaţiunea pazei de noapte, doi sergenţi
de zi, doi dorobanţi şi un agent de urmărire. Se anexează Decretul regal din 28 iulie 1890 semnat de Regele Carol
I la Castelul Peleş din Sinaia privind numirea în funcţia de poliţai al oraşului Olteniţa judeţul Ilfov a domnului
George Anastasiu şi implicit înfiinţarea Poliţiei Olteniţa.
La început Poliţia Olteniţa a avut 7 salariaţi permanenţi numiţi pe următoarele funcţii:
– un poliţai cu salariul lunar de 240 lei,
– un comisar şi director al poliţiei cu salariul de 120 lei lunar,
– doi subcomisari clasa I-a cu câte 80 lei pe lună,
– un subcomisar ataşat cu serviciul la percepţie cu salariul de 70 de lei lunar,
– un registrator arhivar cu salariul lunar de 80 lei pe lună
– un camerist cu salariul lunar de 40 lei.
Din documentele care au constituit izvoare de informare rezultă că negustorii şi locuitorii influenţi din
Olteniţa, în problema nimirii poliţaiului erau împărţiţi în două grupări.o grupare formată din Dumitru Negoiţă,
396
Oprea Brighilă, Ştef n I. Eralău, I. Zorzor şi alţii s-au adresat printr-o telegramă direct primului ministru George
Manu, care se afla în Sinaia, cu rugămintea că în funcţia de poliţai al Olteniţei să fie numit Ion Slăvescu, „persoană
aptă şi de încredere“, iar altă grupare formată din 31 de negustori (comercianţi) dorea ca în funcţia de comisar să
fie numit G. I. Anastasiu.
Prin numirea lui George Anastasiu în funcţia de comisar al poliţiei a fost satisfăcută dorinţa grupării de „negustori
şi locuitori din urbea Olteniţa“, care printr-o petiţie adresată prefectului judeţului Ilfov, mulţumesc pentru
înfiinţarea poliţiei şi – redau textual – „pentru nimerita alegere ce aţi făcut numind ca poliţai pe dl. G. I. Anastasiu,
care într-un timp foarte scurt ne-a dovedit că este un funcţionar de o activitate şi probitate exemplară“.
După înfiinţarea poliţiei la Olteniţa, prefectul judeţului Ilfov a solicitat acordul Ministerului de Interne pentru
numirea în funcţia de subcomisar I, pe Ion Rădulescu şi C. Cristescu, iar în funcţia de subcomisar II pe Barbu Marinescu.
Ion Rădulescu şi Barbu Marinescu au fost comisari comunali până în momentul înfiinţării poliţiei administrative,
când li s-a suprimat posturile. C. Cristescu fusese registrator la subprefecturile plăşilor Snagov, Sabar,
Negoieşti, iar în momentul numirii era primar al comunei Mitreni din plasa Olteniţa.
Pentru funcţionarea poliţiei, primăria aloca anual de la buget o subvenţie de 9.200 lei. Cu timpul însă, crescând
numărul populaţie, şi numărul angajaţilor poliţiei a crescut considerabil încât în anul 1907, cheltuielile de personal
şi cheltuielile materiale necesare pentru funcţionarea instituţiei se ridicau la suma de 30.144 lei.
Deoarece subvenţia acordată reprezenta o treime din venitul general anual al oraşului – care în medie nu depăşea
100.000 lei, primăria oraşului Olteniţa s-a adresat Ministerului de Interne arătând că, „subvenţia este greu de
suportat“ iar „personalul poliţiei este prea numeros în raport cu întinderea ora şului”.
Problema poliţiei de la Olteniţa a ajuns în dezbaterea celor două camere ale parlamentului. Parlamentul „examinând
de aproape această chestiune şi constatând că personalul poliţiei oraşului Olteniţa este prea mare, în raport
cu întinderea şi populaţia lui“, a adoptat o lege prin care a hotărât ca de la 1 aprilie 1907, personalul Poliţiei din
Olteniţa să fie redus cu un post de subcomisar clasa III-a un sergent major clasa II-a şi şapte sergenţi de oraş, iar
subvenţia acordată poliţiei să fie redus cu 6.360 lei, sumă care reprezintă salariul anual al personalului „suprimat“.
Prin această măsură s-a considerat că a fost redus personalul care funcţiona peste nevoile reale ale oraşului.
În anul 1906 poliţia îşi avea sediul în casele Mihăilescu de pe strada C. Alimăneşteanu nr. 32 iar la numărul 51 – în
acel an – se afla casa noastră bătrânească care există şi în momentul de faţă. Casa bătrânească are 140 de ani de
când a fost construită, lucru ce-l dovedesc cu acte la capitolul respectiv.
Paza de noapte şi zi a oraşului, era asigurată de Formaţiunea de pază alcătuită dintr-un număr de 23 gardişti,
angajaţi şi plătiţi de primărie.
După anul 1900 paza oraşului a fost încredinţată poliţiei civile şi postului de jandarmi secţia Olteniţa. Dintre
şefii poliţiei Olteniţa, în afară de George Anastasiu despre care am vorbit mai înainte în ce împrejurări a fost adus
de la Buzău la Olteniţa, mai sunt cunoscuţi la 1901 Alexandru Gh. Dumitrescu, în anul 1902 Constantin Marinescu,
în anul 1907, Ion Ionescu, iar mai târziu, Ulpiu Stelian, Tătulescu Badea, Eftache Daniilescu, Lucian Fotino, Presbiteria
(cel care s-a căsătorit cu Aurora Davidescu cununaţi de generelul Gabriel Marinescu şeful Poliţiei Române,
cel care le-a înlesnit să petreacă luna de miere şi voiajul de nuntă la Veneţia în Italia), Serafim Ionescu, Anghel
Serafimovici (Angheluşi cum era cunoscut de cetăţeni). După şefi urmau ca ierarhie, comisarii: Chipara, Cristescu,
Marin Bădilă, Niculae Strche (poreclit Toaie, căruia îi plăcea să joace fotbal – l-am cunoscut), Sofroneanu, Ispir,
Cristian Ionescu, Bujor, Ivănică.
Agenţii: Vasile Mitulescu, Dumitru Dinişoaie, Bebe Bărăscu (pe aceştia ultimi doi i-am cunoscut), Ploscaru
şi Arhip.
În anul 1930 Poliţia din Olteniţa a fost reorganizată conform „Legii poliţieneşti“ şi avea la aceea dată un
corp de poliţişti format din 32 de persoane.
De la comisari în sus, purtau de regulă uniformă de culoare negru şi uneori, albă.
Poliţiştii purtau uniformă militară de culoare maron, Copil fiind pe majoritatea dintre poliţişti i-am
cunoscut.
În anul 1945, am luat parte la înmormântarea elevei de şcoală Cornelia Ispir şi ştiu că tatăl ei fiind închis,
exponenţii regimului comunist, nu l-au lăsat pe comisarul Ion Ispir, să vină cel puţin pentru câteva minute, să o
vadă, dacă nu să participe la inmormântarea fiicei sale. Despre aceasta am aflat cu ocazia discursului ţinut în faţa
şcolii de fete numărul doi, de către învăţătoarea sa, când cortegiul funerar – în drum spre cimitir – a oprit câteva
minute. Este greu de înţeles de câtă răutate au dat dovadă aceşti satrapi, exponenţi, ai regimului comunist.
397
Raportul olograf al prefectului de Ilfov nr.
4785 din 16 iulie 1890 adresat Ministrului de Interne
pentru înfiinţarea Poliţiei în Olteniţa, înregistrat
sub nr. 12529/23 iulie 1890 la Ministerul de
Interne pe care se află rezoluţia de aprobare a Ministerului
de Interne, Generalul George Manu. IATĂ
CONŢINUTUL RAPORTULUI:
În comuna urbană Olteniţa, care după cum
ştiţi este un oraş – port şi are un venit anual de peste
150.000 lei, nu există o poliţie administrativă. Acest
serviciu se face în mod ilegal şi fără competenţă, de
nişte agenţi comunali, numiţi impropriu subcomisari,
fiindcă în acest oraş nu este niciun comisar de
poliţie. Pretinşii subcomisari nu au confirmare ministerială
spre a putea instrumenta în afaceri de
poliţie administrativă şi mai cu seamă judiciară.
Toate procesele-verbale de contravenţie ce adresau
se puneau invariabil la dosar de judecătorul de ocol,
ori de câte ori inculpaţii ridicau în instanţă excepţia
de incompetenţă a agentului care a constatat faptul.
Afară de aceasta, cu funcţionarii municipali dependenţi
de primar, aceşti subcomisari erau siliţi de
multe ori, sub inspiraţiunea primarului, care avea
interes să-şi manajeze popularitatea, să treacă cu
vederea nenumărate contravenţii şi alte dezordini,
fără a le constata. în ceea ce priveşte delictele sau
crimele, ele se urmăreau cu multă slăbiciune şi se
constatau în mod incomplet deprimar, sau de ajutoarele
sale.
Rog caMinisterul de Interne, să-l confirme pe postul de poliţai la urbea Olteniţa pe George
Anastasiu, fost poliţai al oraşului Buzău, funcţie în care numitul s-a distins prin inteligenţă şi activitate. Ca director
de poliţie a fost propus Mihail Nadrea fost subcomisar la prefectura poliţiei capitalei şi comisar în oraşul Hârşova,
urmând ca pentru subcomisarii poliţiei şi registratorul arhivar să se ceară acordul ministerului după intrarea în
funcţie a poliţaiului.
C a r o l I-iu
Prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa Naţionale
Rege al României
La toţi de faţă şi viitori sănătate
Asupra raportului Ministerului Nostru
Secretar de Stat al Departamentului de Interne nr. 11985
Am decretat şi decretăm:
Art. I. Domnul George Anastasiu, fost Poliţai, este numit în funcţiunea de Poliţai al oraşului Olteniţa, din
judeţul Ilfov în locul nou înfiinţat.
Art. II. Ministrul nostru Secretar de Stat la Departamentul de Interne este însărcinat cu executarea acestui
Decret.
Dat în Castelul Peleş la 23 Iulie 1890
(ss) C A R O L
Ministrul de Interne General
(ss) Gh. Manu.
398
DECRET
dat de regele Carol I în Castelul Peleş, la Sinaia, la 23 iulie
1890 de numirea în funcția de Polițai al oraşului Oltenița din
județul Ilfov a lui George Anastasiu.
Semnat de Carol I contrasemnat de generalul George Manu,
Ministru de Interne.
20 august 1890 – Scrisoarea oltenițenilor prin care mulțumesc
prefecturii că s-a înființat Poliția.
399
VLAD NICOLAE DIN OLTENIŢA
(cunoscut de olteniţeni sub porecla de Niculae sergentu)
GARDIAN PUBLIC, VARDIST, SERGENT DE STRADĂ
Născut in Olteniţa în 1895 şi decedat la 27 nov. 1970- 75 ani
Uniformă de vară Uniformă toamnă-iarnă
Veston alb, caschetă cu stema ţării, centură cu Veston din postav maron, şapcă tip francez cu stemă,
diagonală şi fireturi. centură cu diagonală, pafta cu stemă.
Ţinută de sărbătoare şi de gală
Veston maron din stofă fină. Pe piept, în partea dreaptă
are fireturi, împletite, albe. în partea stângă decoraţii,
a treia, virtutea militară primită în primul război mondial.
Fotografiile de mai sus, mi-au fost împrumutate de fiul său Vlădescu Ilie, născut în Olteniţa la 11 nov. 1928,
domiciliat în Olteniţa pe strada Mircea Eliade nr. 177, fostă 8 mai. Ilie Vlădescu, pentru faptul că tatăl său a fost
poliţai, căpitanul Ion Surdu, cioban din satul Valea Popii comuna Radovanu, comandantul comisariatului raional
Olteniţa, l-a dat să facă armata în Detaşamentul de Muncă Forţată la Minele „Lupeni“.
400
POLIŢIE, MILIŢIE ŞI IAR POLIŢIE
(Evoluţie, involuţie şi iar evoluţie.)
Scurt istoric
Motto:„Guvernele sunt trecătoare, Orice structură a statului, indiferent
societăţile se schimbă, poliţia rămâne” cum şi care ar fi ea, are o istorie.
Honore de Balzac Ea prezintă inters în măsura în care
este adevărată. (A.P.)
Date certe privind istoricul Poliţiei Române, apar în perioada considerată modernă a ţării, adică după 1800.
Nu-i mai puţin adevărat că regimul politic instaurat în/prin forţă în România, de sorginte sovietice, impus de
Moscova împotriva voinţei poporului român după 23 august 1944, nu a fost interesat ca populaţia să afle anumite
lucruri din trecut, decât numai în măsura în care puteau să-i fi utile în scopuri propagandistice.
Ca şi când în România nu ar fi existat structuri, instituţii, organisme, sisteme şi modalităţi care să-i reglementeze
pe plan social, administrativ, economic, juridic şi politic, modul de desfăşurare al vieţii şi activităţii, comunismul,
cu tupeul care l-a caracterizat în privinţa denaturării adevărului, dorea ca tot ce face să aibă caracter de
pionerat, de noutate, unic, inaugural, ca şi când ţara şi poporul nostru se născuse la 23 august 1944, iar comunismul
se abătuse peste România ca o mană cerească, dătătoare de bună stare şi abundenţă de detoate, dar mai ales o sursă
veşnică de fericire.
Motorul politic prapagandistic, singurul care se dorea să funcţioneze neîntrerupt, perfect, ajunsese să împingă
impertinenţa atât de departe, încât, cam înainte de anii ‘80, tot ce se face în această ţară, i se atribuia unui singur
om, unui gânditor, ca Nicolae Ceauşescu, iar puţin mai târziu, acest joc tentant, avea să cuprindă în sfera lui şi pe
consoarta sa, Elena Ceauşescu.
Orice prostie debitată de el, te miri în ce împrejurări, era imediat preluată de ciracii lui, tălmăcită, răstălmăcită
şi studiată pe toate părţile, interpretată, dându-i-se fel de fel de sensuri şi ridicată la rang de dicton, principiu sau
dogmă.
Orice termen spus într-un context, nelalocul lui, căruia nici vorbă să-i cunoască etimologia, cei din jurul lui,
îi atribuia sensuri filozofice, ştiinţifice, care trbuiau să revoluţioneze cunoştinţele în domeniu, existente până atunci,
statuate şi verificate de timp. In aceasta privinţă mă limitez să dau numai câteva exemple şi anume; la o conferinţă
sau cuvântare – ce-o fi fost – a debitat o expresie; „transformarea cantităţii într-o nouă calitate“. Ei bine, după debitarea
acestei inepţii, au apărut pseudo teoreticieni, care au încercat să explice ce a vrut să spună tovarăşu’,,ceea ce
înseamnă, etc., etc, încât proprii lui slujitori se încurcau în sensul explicaţiilor.
Sau, clasa muncitoare, în tripla sa calitate de proprietari, producătorii şi beneficiarii (beţie de cuvinte) ori
proprietari şi beneficiari nu era decât unul singur şi anume partidul, iar dacă ne gândim bine, de absolut totul, dispunea
după bunul său plac, el şi ea, adică Nicolae şi Elena Ceauşescu.
Acestea au fost realităţi trăite pe care generaţiile viitoare – în necunoştinţă de cauză, dar pe bună dreptate,
pentru acestea, ne vor judeca, cum a fost posibil să-i suportăm pe cei de mai sus care debitau tot felul de aberaţii.
Din cele arătate mai sus, cred că se desprinde intenţia că am vrut să explic – celor mai puţin avizaţi, – că lucrurile
nu au stat aşa cum a dorit regimul comunist, liderii şi exponenţi săi, să îndoc trineze populaţia, şi că totuşi,
sub diverse denumiri sau forme de organizare, Poliţia, ca instituţie a statului, a existat având ca principal scop,
apărarea ordinii interioare în general, cum şi alte activităţi specifice perioadei.
La început comandanţii oştii aveau atribuţia de bază de a veghea la ordinea internă pe care o realiza prin organe
specializate, inspirate din influenţa vremurilor şi a modelelor oferite de străini: ispravinici, pârcălabi, privighetori
ai ocoalelor – de oraş şi de graniţă – polcovnici de poteră, seimeni, armaşi, zapcii, străjeri. funcţii şi denumiri
specifice timpurilor în care au existat.
Izvoare scrise privind un început de organizare statuară, avem abia din anul 1508, când se înfiinţează la
curtea lui Radu cel Mare, un vătaf de vânători.
Mai târziu, în timpul domniei lui Mihai Viteazu, prin influenţă turcească, numele de vătaf a devenit „agă”.
Schimbarea denumirii a fost însoţită de prerogative sporite faţă de cele ale vătafilor curţilor domneşti.
Primul regulament care introduce serviciul de pază în capitală, datează din anul 1791 şi este semnat de Mihai
Suţu. Prin aceasta se reglementează pentru prima oară, portul armelor, şi se emit bilete de identitate, numite răvaşe.
Atribuţiile agiei fuseseră stabilite de către Alexandru Ipsilante la 1775. El a creat un tribunal pentru cauză cu
401
caracter poliţienesc – JUDECĂTORIA Ot. Vel Aga,- ale cărei hotărâri nu puteau fi atacate decât de DIVAN.
Agia se transformă în poliţie în timpul ocupaţiei ruseşti din perioada 1806-1812. Vel Aga răspundea de paza
şi ordinea capitalei şi era subordonată direct domnitorului, în timp ce periferiile cădeau în grija Marelui spătar.
Străjerii (dorobanţii) asigurau paza prin posturi fixe şi patrulări sub supravegherea zapciilor. Vel Aga fixa
preţurile produselor alimentare şi supraveghea respectarea acestora, a ordinii publice în localuri, întocmea orarul
de funcţionare a magazinelor şi se ocupa de curăţenia oraşului.
În timpul Regulamentului Organic se numeşte un adjunct denumit pomojnic. Bucureştiul era împărţit în 5
„comiţii“ (distrcte) diferenţiate după culori: roşu, galben, verde, negru şi albastru, conduse de către un subcomisar,
iar despărţirea avea mai multe „mahalale“ (82 în total în Bucureşti), conduse de un epistat, un ajutor şi trei vătăşeii.
Paza de noapte a capitalei era asigurată de 40 de dorobanţi călări, iar târgoveţii puneau la dispoziţia Agiei
12000 de străjeri pe lună (câte 400 pe noapte).
Primul drapel al poliţiei, pe care era pictat chipul Maicii Domnului şi al îngerului aducător al „Bunei Vestiri“,
a fost înmânat în anul 1822 Marelui Agă, Mihăiţă Filipescu de către Grigore Dimitrie Ghica. în anul 1848, sub
domnia lui Gheorghe Bibescu, denumirea de VEL AGA, se transformă în ŞEFUL POLIŢIEI CAPITALEI, titlu
care din1859 este transformat în Prefect de Poliţie, se introduce în condica pentru arestaţi, numărul vătăşeilor plătiţi
de poliţie se fixează la 340, iar POMPIERII IES DE SUB TUTELA POLIŢIEI şi devin corp separat.
În timpul domniei lui Barbu Ştirbei, prin Ofisul Domnesc nr. 548/1856, se înfiinţează GUARDA, o structură
menită „să întărească paza de noapte în capitală împotriva cugetătorilor de rele“. Era formată din 480 de guarzi
conduşi de un căpitan, ajutat de 5 locotenenţi şi 20 de unterofițeri. Guarda era formată din 5 companii (roate) a
câte 100 de oameni, pentru cele 5 comiţii teritoriale.
Alexandru Ioan Cuza modernizează structura organizatorică a Guardei. în anul 1861, din cauza înmulţirii
mijloacelor de locomoţie(caleşti, birje, trăsuri, docare, faitoane, căruţe, şarete, căruţe de povară) se pun bazele SERVICIULUI
CIRCULAŢIEI, pentru care se afectează 5 comisari.
Regulamentul pentru trăsurile publice apar în anul 1868, iar un an mai târziu, Regulamentul uniformei
poliţiştilor.
Prin legea comunală din anul 1864, primăriile au dreptul la o poliţie comunală, condusă de un primar, iar în
oraşele cu peste 3000 de locuitori, conducerea putea fi încredinţată unui funcţionar numit de prefectul poliţiei.
Legea organizării poliţiei generale a statului din 1 aprilie 1903, este considerată PRIMA LEGE ORGANICĂ
DE POLIŢIE. Propusă de Vasile Lascăr ministrul de interne, legea precizează şi stabileşte competenţele personalului
poliţiei, instituind principiul stabilităţii organelor poliţieneşti şi scoaterea lor în afara luptelor politice.
După apariţia statului naţional unitar, în urma Marii Uniri de la 1 decembrie 1918, apare în anul 1929, Legea
pentru organizarea Poliţiei Generale a Statului, votată în senat la 6 iulie, este sărbatorită în fiecare an ca ZIUA
POLIŢIEI.
Legea stabilea că Poliţia generală a statului, exercită autoritatea pe întreg teritoriul ţării, fiind organul de stat
însărcinat cu asigurarea ordinii interne, pazei, liniştii publice şi siguranţei naţionale.
În baza legii din 26 ianuarie 1937, au fost stabilite mai precis atribuţiile Ministerului de Interne şi implicit
ale Direcţiei Generale a Poliţiei, care avea ca atribuţiuni, menţinerea ordinii publice în prevenirea , reprimarea
oricărei violări a legilor şi regulamentelor care priveau ordinea publică şi siguranţa statului, precum şi cele prevăzute
de lege prin organizarea poliţiei din anul 1929.
În perioada 1940-1944, s-au adus o serie de modificări în organizarea Ministerului de Interne şi a Poliţie
Generale.
Astfel prin Decretul-lege din 12 iulie 1940, s-au contopit Direcţia Generală a Poliţiei cu Corpul de Jandarmi
şi Prefectura poliţiei capitalei.
În anii 1944-1946 au fost emise mai multe legi şi decrete vizând activitatea Ministerului de Interne şi implicit
a poliţiei. Începea să se simtă noile idei care aveau în vedere, renunţarea treptată la vechile structuri, devenite incomode
noului regim în curs de înfiripare, dar vizând prin toate mijloacele scopul de predominare şi pătrundere în
sferele sociale.
După evenimentele arhicunoscut de contemporani de la 23 august 1944, odată cu pătrunderea în ţara noastră
şi în Olteniţa a primelor valuri de trupe sovietice, având ca obiect principal declarativ – de inducere în eroare a
românilor – atribuţiuni de armată eliberatoare, dar în realitate un pronunţat caracter invadator şi un comportament
de trupe de ocupaţie, au adus la putere şi au instalat peste tot în România, cu forţa, impunând populaţiei fără voia
ei, regimul comunist, după modelul şi ideologia sovietică, poliţia, considerată de noul regim, organ tipic capitalist
de represiune, a fost desfiinţată, integral schimbată şi înlocuită cu altă structură de ordine şi organizare de tip comunist
numită MILIŢIE.
Aceasta a fost înfiinţată prin Decretul nr. 25 din 23 ianuarie 1949.
402
La 22 februarie 1949 – este de observat cum se precipitau evenimentele şi cum exponenţii noii puteri ai
regimului comunist, se străduiau cât mai repede cu putinţă să pătrundă, nu numai autoritar, dar cât şi mai totalitar,
în toate structurile statului şi ale vieţii, economice, sociale, dar în mod deosebit politic, – a fost emis Decretul nr.
108 privind statutul personalului miliţiei, iar la 9 martie 1945, Consiliul de Miniştri a emis Decretul nr. 102 prin
care s-a organizat Ministerul Afacerilor Interne al Republicii Socialiste România.
Definiţia Miliţiei în viziunea regimului comunist; Organ de stat care are drept scop, menţinerea ordinii şi securităţii
publice prin apărarea proprietăţii socialiste, precum şi a drepturilor şi libertăţilor cetăţenilor.
Cuvântul „miliţie“ de fapt, provine din limba latin, însă a fost impus și împrumutat de la sovietici, din rusescul
MILIŢÂIA.DATE PRIVIND JANDARMERIA ŞI ÎNFIINŢAREA MILIŢIEI
(furnizate şi de pensionarul OBADĂ Mihai MIHAI,
domiciliat în Olteniţa (rurală) bulevardul 22 dec. nr. 43)
Obadă Mihai, fiul lui Mihai şi Elena, s-a născut la 21 ianuarie 1917, în comuna Vârculeşti judeţul Dorohoi –
cum se numea pe timpuri – iar în zilele noastre Botoşani. A absolvit şcoala de subofiţeri de jandarmi Drăgăşani în
anii 1939-1940. Pentru că a obţinut note bune şi a fost disciplinat pe timpul şcolii, a fost repartizat la Legiunea de
jandarmi Ilfov, iar de aici la secţia de jandarmi Olteniţa, unde mai târziu avea să se căsătorească, să-şi întemeieze
familie şi unde va rămâne toată viaţa.
Sectia de jandarmi Olteniţa îşi avea sediul în imobilul propriu, în care în anul 2000 funcţionează Corpul gardienilor
publici Olteniţa, pe strada Mihai Eminescu nr.19, vizavi de clădirea care, cu ani în urmă, a servit drept
locuinţă directorului liceului Constantin Alimăneşteanu, profesorul de istorie Dumitru Hriţcu provenit din Basarabia.
Această clădire a liceului în anul 2000 este folosită în scopuri administrative (secretariat, contabilitate, casierie,
arhivă, etc.)
Pe acoperişul clădirii secţiei de jandarmi,s-a aflat zeci de ani, un drapel românesc din tablă cu cele trei culori:
roşu. galben şi albastru.
In spatele secţiei de jandarmi se află grajdul de cai, pentru că jandarmii ca mijloc de deplasare cel mai rapid
la vremea respectivă, foloseau caii. Clădirea era solidă.Grajdul a fost amenajat şi îmbunătăţit şi a fost transformat
în locuinţă unde în anul 2000 locuia familia Axinte Vili.
În cadrul secţiei de jandarmi Olteniţa, Obadă M. Mihai, a răspuns de serviciul pentru primirea şi transmiterea
ordinelor de chemare sub arme în anul 1940,
Şeful secţiei de jandarmi Olteniţa era plutonierul adjutant Lefter Ion, pe care l-am cunoscut, avea doi băieţi,
iar pe cel mai mare îl chema tot Ion, am fost coleg cu el mai întâi la şcoala primară de băieţi nr. 1 şi mai târziu,
primele clase, la liceu. Învăţa bine, scria foarte frumos, dar era cam zvăpăiat, ca să nu zic nebun.
Atribuţiile secţiei de jandarmi.
Raza de activitate era numai extrateritorială, adică se suprapunea localităţilor (comune şi sate) care formau
plasa Olteniţa, şi răspundea de ordinea din aceste localităţi, cu excepţia oraşului, unde răspunderea menţinerii
ordinii revenea în exclusivitate Comisariatului de poliţie Olteniţa.
Aici se impune o paranteză în vederea elucidării unei nedumeriri asupra cărora, am fost întrebat, dat fiind
faptul că de câţiva ani, nu fac altceva decât mă documentez.
Istoricul poliţiei Olteniţa se confundă cu transformările care au servit în structura şi organizarea poliţiei, dea
lungul timpului şi până în prezent, parte explicată mai sus, însă la o analiză mai atentă, se pot depista şi departaja
anumite particularităţi, descoperite şi elucidate de subsemnatul şi anume;
La data de 18 iunie 1938, s-a adoptat Legea pentru trecerea poliţiei urbane din judeţe, sub conducerea comandantului
Legiunii de jandarmi.
Rog atenţie! Cu toate acestea Poliţia oraşului Olteniţa (alături de poliţia municipiului Bucureşti şi oraşului
Sinaia) nu au intrat în prevederile acestei legi, întrucât aşa a fost iniţiativa şi propunerea legislativă de către generalul
Zorzor, Comandantul Trupelor de Jandarmi pe ţară, care era din Olteniţa.
La secţia de jandarmi Olteniţa existau, afară de reangajaţi, 4 jandarmi militari în termen care satisfăceau în
mod obişnuit, serviciul militar.
403
Secţia de jandarmi avea un singur telefon manual, cu manivelă, iar toate convorbirile telefonice cu posturile
de jandarmi comunale din cadrul plăşii, pentru transmiterea ordinelor se făceau prin intermediul oficiului P.T.T.R.
(adică poştă, telegraf, telefon, radio) Olteniţa.
Armele din dotare erau cele marca MOSINAGAN, care se folosise în primul război mondial şi care avea
baionate cu patru muchi.
Sergentul major Obadă Mihai a funcţionat la secţia de jandarmi Olteniţa din 1940 până în 1941. Din primăvara
anului 1941 până la 6 martie 1942, a fost transferat la Comandamentul Armatei a IV-a, comandată de generalul Dumitrescu
şi care îşi avea cartierul la Ploieşt, unde sergentul major Obadă Mihai a avut funcţia de comandant pe
pluton în cadrul serviciului de mobilizare.
La 6 martie 1942, Armata a IV-a a plecat pe front, spre Stalingrad, pentru a înlocui Armata a III- a care înregistrase
pierderi mari în efective de oameni şi tehnică de luptă şi care trebuia să se refacă. A plecat din Ploieşti
cu un tren special de marfă (cum i se spunea „bou vagon”) direct până la Odesa, făcând 8 zile pe drum.
Comandantul Armatei a IV-a la sosirea în Odesa şi-a stabilit cartierul general în nişte clădiri mari lângă un
spital civil. În cadrul Comandamentului Armatei a IV-a exista compania 74 de poliţie care asigura serviciul de pază
şi ordine, sub formă de patrule în localităţile ocupate, suprveghind orice mişcare suspectă. Lângă Comandamentul
Armatei a IV-a se afla şi Comandamentul German de Infanterie. Compania 74 de Poliţie Română care asigura paza
şi ordine în localităţile ocupate, colabora cu unitatea similară germană de la Odesa. Armata a IV-a Română, s-a deplasat
la Tiraspol cu trenul, iar comandamentul cu maşini. Fostul sergent major Obadă spune că populaţia rusească
civilă, nu a primit cu răutate trupele române, întrucât acestea aveau ordin să se comporte în mod corespunzător cu
populaţia.
De la Tiraspol s-a format Comandament care a plecat pe front la Stalingrad, cu compania 74 de Poliţie
Română care a avut misiunea şi grija securităţii mijloacelor de transport auto şi hipo ale comandamentului.
Cu sergentul major Obadă, a mers ca însoţitor, fără nici-o funcţie sau atribuţiune anume, un sublocotenent
rezervist, fără ca să ştie că acesta fusese judecător la judecătoria – ocol Olteniţa.
De la Odesa Armata IV-a Română a plecat pe front pe jos şi cu caii, mergând numai pe timp de noapte, în direcţia
localităţii Cuibâsev. Peste decenii, această localitate avea să devină cunoscută lumii prin hidrocentralele de
mari proporţii construite aici.
Sergentul major Obadă îşi aminteşte că iarna anului 1942 a fost blândă în comparaţie cu obişnuitele ierni
ruseşti, destul de friguroase. La 6 martie 1943, s-a întors de pe front la Tiraspol, cu trenul, cu caii, cu căruţe, pe jos,
cam cu ce s-a putut. Ajuns la Tiraspol aici, parte dintre camarazii săi au fost decoraţi, el primind distincţia „Bărbăţie
şi Credinţă, cu Spade clasa III-a“, după care a fost demobilizat.
S-a întors la Legiunea de jandarmi Ilfov, iar de aici la secţia de jandarmi Olteniţa, de unde plecase.
Olteniţa rurală care în anul 1943, era distinctă şi separată de oraşul Olteniţa (având primărie, şcoli, etc. ) se
întindea în partea de sud până la Ganovici, limitată spre est de şoseaua Olteniţa-Ulmeni, avea secţie de jandarmi
separată, care îşi avea sediul în clădirea din partea de sud a bisericii, care mai târziu a fost folosită drept cămin cultural,
vizavi de actualul „Han din Livadă“, clădire care mai târziu a adăpostit pe timpul regimului comunist, primul
magazin cu autoservire din Olteniţa-rurală, iar de câţiva ani, după revoluţia din decembrie 1989, clădirea este goală,
un timp s-au făcut nunţi aici, nu mai adăposteşte nimic, astfel că se deteriorează de la o zi la alta, fără ca să se sesizeze
cineva despre această situaţie.
În ce priveşte restaurantul şi grădina „Hanul din livadă“ aceasta a fost construită acum 25 de ani de O. C. L.
M. Olteniţa pe locul lui Fănică Ureche fostul primar al Olteniţei-rurale pe timpul liberalilor, pe care l-am cunoscut,
având ocazia să constat personal- cu ocazia semnării unor poliţe pentru un credit primit de la bancă , că nu prea
ştia carte, iar de scris, nici vorbă. Se semna dar cu dificultate.
Cum spuneam mai înainte,comandantul trupelor de jandarmi pe ţară a fost generalul Zorzor, care provenea
din Olteniţa, din neamul familiei Zorzor, familie care la rândul său provenea din comuna Ulmeni.
Fostul sergent major şi apoi plutonierul major Obadă M. Mihai, mi-a spus că l-a cunoscut pe generalul Zorzor,
că a avut un băiat locotenent de jandarmi, comandantul legiunii de jandarmi Ilfov, iar Nicu Vornicu şi Aurel Gulan,
olteniţeni autohtoni stabiliţi în Bucureşti, mi-au spus că după venirea regimului comunist la putere, generalul Zorzor
a fost arestat, condamnat şi a murit în închisoare de deţinuţi politici de la Făgăraş.
La 15 septembrie 1952 am fost încorporat militar în unitatea militară 04724 Făgăraş – în fapt şcoala militară
de ofiţeri chimici, unde am stat până la 1 februarie 1953 – adică 138 de zile, când s-a constatat că nu am origine socială
sănătoasă, după care am fost vărsat la trupă de Brigada 73 Cavaleri de la Târgovişte. U. M. 04163, în perioada
în care m-am aflat la Făgăraş, am auzit şi eu de această închisoare celebră de deţinuţi politici consideraţi periculoşi,
vestită prin paza strictă, cruzimea şi sălbăticia comportamentului organelor de pază. Închisoarea de la Făgărăş
auzisem că este a cincea pe ţară, după cele de la Sighet, Gherla, Piteşti şi Râmnicu Sărat.
404
Închisoarea de la Făgăraş era împrejmuită cu ziduri groase şi înalte din bolovani de piatră din munte, o culoare
înfiorătoare gris-brună, înegrită de vreme şi de patina timpului, iar la anumite distanţe, în interior, în ceardace metalice,
cu ferestrui pe toate cele patru laturi, caralii, cu arme automate îndreptate cu ţeava spre interior, se vedeau
deasupra zidurilor – de altfel şi acesta era unul din scopurile urmărite pentru a băga spaima şi teroarea şi în cei de
afară – pregătiţi în orice moment, în pozitie de tragere.
Nu ştiu de ce se exagera cu asemenea măsuri de pază pentru că înăuntru, cred că din aşa zişi deţinuţi politici,
nu mai rămăsese probabil decât nişte umbre, în care sufletul mai pâlpâie ca lumina unei lămpi cu petrol care se
stinge din lipsă de combustibil.
Aceşti oameni care în ultimile clipe ale vieţii lor îmi îmaginez că semănau poate mai mult cu nişte stafii,
prin caracterul de nezdruncinar şi demnitatea credinţei lor, atât timp cât au avut suflete nişte schelete umane, aşa
simple umbre de viaţă, fără contur precis, au prezentat un pericol pentru regimul comunist.
Pe nişte oameni muribunzi, epuizaţi, să-i mai ţii cu lanţuri de picioare şi la mâini, mi se pare curată nebunie.
Mult timp, cei mai în vârstă ştiu că Făgăraşul s-a numit „Colţul Americii din România“. Înainte de a se
politiza noua ofiţerime comunistă, când fără nici cea mai elementară pregătire militară, fără a mai vorbi de cultură,
erau încadraţi direct ofiţeri superiori şi chiar generali, deasupra munţilor Făgăraş, care sunt foarte înalţi, iar la acea
vreme, cu peste 50 de ani în urmă, în afară de ciobanii cu turmele de oi, nimeni nu se încumeta să urce pe munţi,
din avioane străine se aruncau alimente, scrisori, arme şi muniţii, celor refugiaţi şi ascunşi prin munţi, spre a le
asigura existenţa şi a le menţine moralul.
Bărbaţi şi femei, oameni simpli, foşti jandarmi şi ofiţeri, unii chiar dintre cei care au luptat pe frontul sovietic,
animaţi de aceiaşi antipatie faţă de regimul comunist, s-au refugiat în munţi şi în mod incredibil, hăituiţi de trupele
de securitate zi şi noapte, au rezistat mai bine de 10 ani.
Până la urmă însă, majoritatea au sfârşit prin a fi împuşcaţi de securitate, prin munţi, pe unde îi prindea, judecaţi,
condamnaţi la ani mulţi de temniţă grea, alţii pe viaţă, sau condamnaţi direct la moarte.
Oricum, după răsturnarea regimului comunist de la putere în decembrie 1989, au mai rămas totuşi câţiva
martiri supravieţuitori, care ne-au transmis sacrilegiul pe care l-au îndurat, iar Institutul privind studiul asupra totalitarismului
ne-a dovedit cu probe indubitabile, la ce au fost în stare să se dedea şi cum s-au dezlănţuit structurii
bine organizate îi înarmate până în dinţi ale regimului comunist, unităţii militare întregi de securitate, spre a-i vâna
pe aşa zişii terorişti, deşi rolurile erau complet invers.
Securiştii erau în fapt teroriştii, aşa cum a ieşit la iveală, cu ocazia revoluţiei din decembrie 1989, când au
împuşcat cu disperare, copii şi tineri ieşiţi să protesteze cu piepturile goale.
La secţia de jandarmi Olteniţa, plutonierul major Obadă M. Mihai a fost încadrat de la 6 martie 1943 până în
1948, când jandarmeria a fost desfinţată de exponenţii regimului comunist şi înfiinţată miliţia, formată din elemente
ataşate şi devotate noului regim.
Uniforma de jandarmi a fost la început formată din veston kaky şi pantaloni negrii (bufanţi cum aveau nemţii)
cu vipuşcă roşie în părţi la cusătură, iar în locul moletierelor, le-a dat cisme.
Pe măsura trecerii timpului, acapararea puterii şi consolidării regimului comunist,aparatul miliţiei a beneficiat
de puteri extinse, a fost diversificat, şcolarizat, specializat, dar în mod deosebit s-a amplificat.
Miliţienii aveau uniformă militară de culoare albastră, formată din caschetă cu cosorog, veston tip sovietic
închis cu nasturi până la gât unde avea gaică. Fac această menţiune pentru că după câţiva ani – cu uşoară evoluţie
de emancipare spre civilizaţie şi modernism – vestonul avea să fie cu rever, ceea ce obliga la port de cămaşe cu
guler şi bineînţeles cu cravată, dând şi o notă de lejeritate, vestonul mulându -se pe corp încheiat cu cinci nasturi
metalici (argintii la subofiţeri şi aurii la ofiţeri, care aveau imprimată stema Republicii PopulareRomâne, iar mai
apoi a Republicii Socialiste România) pantaloni jos strânşi pe picior, iar mai sus bufanţi, largi.
Prima dată după înfiinţarea miliţiei la Olteniţa, din lipsă de cadre, a fost comandant plutonierul major adjutant
Grigore, care până la înfiinţarea miliţiei, fusese şeful secţiei de jandarmi Olteniţa.
Plutonierul major Obadă M. Mihai, a fost coleg cu Ion Surdeanu, cu care deasemeni am luat legătura şi mia
dat o serie de relaţii, pentru că acesul la arhive este o problemă, nu imposibilă însă destul de dificilă.
Ambii au făcut apoi şcoala de poliţie judiciară cu o durată de un an şi jumătate.
După trecera în rezervă, când exponenţii regimului comunist căutau să se debaraseze de cei care proveneau
din cadrul jandarmeriei, considerându-i incomozi, s-a angajat grefier la judecătorie, care îşi avea sediul în clădirea
în care funcţionează şcoala de meserii, vizavi de poştă şi telefoane, înlocuindu- l pe grefierul Bogdan Ion, pe care
l-am cunoscut bine.
Sala de judecată se mutase din casele lui Dricu, unde mai înainte fusese cârciumă – la intersecţia străzii pieţii
Mercur (în prezent strada profesor doctor Florian Mandache) cu bulevardul Mărăşeşti, iar după ce judecătoria s-a
mutat în casele lui Niculică Teodoru, vizavi de casa şi fosta cârciumă a lui Vasile Sorici ( clădire care există şi în
405
prezent) aici, ca mandatar, a avut restaurant Nelu Mau (Dumitrescu).
La miliţie după ce au apărut primele cadre de ofiţeri din noua generaţie, ataşate trup şi suflet regimului comunist,
plutonierul adjutant Grigore care provenea „din vechea gardă a regimului burghezo-moşieresc de jandarmi“
a fost epurat, cum se spunea atunci (adică mai pe direct) dat afară, în locul lui fiind numit un locotenent pe nume
Argeşeanu.
Toată ziua, în viteză, lăsând impresia unui om înglodat în probleme, îi plăcea să umble cu motocicletă mare
cu ataş, cu zgomot puternic făcut de ţeava de la eşapament, de fapt era şofer de profesie – era plin de el, avea putere
şi la propriu şi la figurat, iar pe măsura trecerii timpului puterea lui căpăta un caracter discreţionar, era tânăr, roşu
la faţă, trăit bine, dornic de afirmare, bine dispus, avea mustaţă şi parcă reprezenta sănătatea întruchipată. în ochii
olteniţenilor, din punct de vedere al impresiei, ajutat de fizicul său plăcut, necunoscându-i-se la început „ştiinţa de
carte“ cum aveau obiceiul să spună comuniştii, era considerat un fel de semiintelectual. De fapt evita să vorbească
în prezenţa mai multor persoane.
Miliţia, pe măsură ce obiectivele urmărite de regimul comunist se diversificau în sensul de a se instala, consolida
şi predomina nestingherit, şi-a mărit numărul de efective, au fost epuraţi toţi cei care proveneau din jandarmerie,
deveniţi antipatici politici şi deci duşmani ai noii orânduiri comuniste, au fost angajaţi alţii pe bază de
origine socială sănătoasă, proveniţi din rândul muncitorilor, exact în acea perioada s-au introdus cotele obligatorii
de produse de natură agricolă, iar cine nu putea să-şi predea în totalitate cantităţile stabilite arbitrar (ceea ce se întâmpla
de fapt cu majoritatea) „făceau cunoştinţă cu miliţia“, ceea ce nu era de dorit, pentru că aceasta se caracteriza
în primul rând prin bătaie. De fapt această metodă era una din mijloacele specifice de anchetă.
La început miliţia avea un mod de lucru global. Apoi pe măsura trecerii timpului, a avut loc „o emancipare“
în organizarea prin sectorizare a activităţii pe probleme, anchete, juridic, economic, pază, ordine, etc.
Între timp miliţia, sporindu-şi efectivele, nemaiavând loc să-şi desfăşoare activitatea în condiţii corespunzătoare
şi nici spaţiu adecvat pentru arest, a fost nevoită să se mute din fostul imobil al jandarmeriei, în casele lui I.
Vornicu de pe strada mare, situate pe partea dreaptă când mergi din centru spre castelul de apă, spre obor. Clădirea
cu un etaj, era încăpătoare, încât la prima vedere, cine nu cunoştea situaţia anterioară, era tentat să creadă că dintrun
început a fost construită pentru miliţie. Unde mai pui, că şi culoarea clădirii – un gris închis – se asorta cu uniformele
miliţienilor.
Întrucât aceasta nu mai există fiind demolată, cititorul va afla cum arăta această impunătoare clădire din fotografie.
Locotenentul Argeşeanu, deci al doilea comandant al Miliţiei Olteniţa, avansat apoi locotenent major, a
funcţionat pe acest post mai bine de doi ani şi jumătate şi datorită faptului că s-a făcut remarcat în activitatea sa, a
fost promovat şi luat la judeţ, în locul său fiind numit căpitanul Chitea. Era un tip prezentabil – Imprevizibil în
comportament – şi subţire la capitolul cultură. În timpul lui, în materie de ţinută, prima emancipare care s-a remarcat
a fost aceea că, ofiţerii nu mai purtau vestonul închis până în gât după modelul sovietic, ci avea revere.
Trebuia să poarte cămaşă de culoare deschisă sau bleomarin şi în mod obligatoriu cravată.
Căpitanul Chitea nu a durat prea mult pe funcţie întrucât a comis o serie de abuzuri şi, depăşindu-şi atribuţiunile
devenise chiar incomod pentru şefii ierarhici locali de partid.
De fapt, de pe funcţia de comandant de miliţie l-a scos Aurel Bodnăraş – pe atunci director la Gospodăria
Agricolă de Stat Mănăstirea (fostă moşie regală din cadrul Domeniilor Coroanei). Aurel Bodnăraş era fratele mai
mic al lui Emil Bodnărş unul dintre liderii Partidului Comunist Român şcoliţi şi aflaţi în slujba şi solda Moscovei,
devenit apoi Ministrul Forţelor Armate cu grad de general de armată – cel mai înalt în erarhia militară din ţara noastră.
În acele timpuri, la G. A. S. Mănăstirea veneau la lucru pentru muncile agricole de vară şi stăteau până toamna
când se adunau recoltele, oameni nevoiaşi de prin părţile judeţului Argeş şi Dâmboviţa. înţelegerea tacită era, ca la
terminarea lucrărilor din sezonul de toamnă, afară de bani, beneficiau şi de unele cantităţi de produse, de regulă
porumb ştiuleţi pe care şi le transportau acasă cu mijloacele G. A.
S.-ului Mănăstirea.
Căpitanul Chitea, dornic de promovare cu orice preţ şi de avansare în grad, având informatori, a aflat ziua şi
ora când muncitorii de mai sus vor pleca cu maşinile de porumb spre Piteşti. Căpitanul Chitea, le-a ieşit înainte, ia
oprit la Ganovici, când să o ia spre Bucureşti, a întors maşinile şi i-a dus pe strada mare ca să le ia declaraţii la
miliţie.
Între timp, un şofer pe care l-am cunoscut,pe nume Gingaşu, l-a informat pe directorul Aurel Bodnăraş despre
ceea ce făcuse cu maşinile capitanul Chitea. Directorul Aurel Bodnăraş în acea perioadă avea fir telefonic direct de
la G. A. S. Mănăstirea cu fratele său mai mare general de armată Emil Bodnăraş. (Spun fratele cel mai mare, pentru
că fraţii Bodnărăş au fost trei. Cel mijlociu Manole Bodnăraş, după ce fusese mai întâi preşedintele Comitetului
406
pentru Cultură Fizică şi Sport pe ţară, a fost numit ambasador şi ministru plenipotenţial în Coreea).
La aflarea acestei veşti generalul Emil Bodnăraş, i-a cerut Ministrului de Interne ca imediat să dea ordin la
miliţia Olteniţa căpitanului Chitea ca – în bătaie de joc- personal, să însoţească maşinile cu porumb până la domiciliul
fiecărui muncitor, să le i-a câte o declaraţie din care să rezulte că fiecare au ajuns cu bine acasă, că au călătorit şi
au fost în siguranţă nemaifiind întrebaţi de nimeni pe drum, după care căpitanul Chitea să fie mutat disciplinar, în
termen de 24 de ore, ceea ce de fapt s-a şi întâmplat. Datorită acestei întâmplări, în acest fel, Oltenița a scăpat de
căpitanul Chitea.
După căpitanul Chitea a urmat maiorul Oneci.
Acesta nu prea avea aliură de ofiţer. Avea un mers nemilităresc, însă era mai diplomat şi este posibil ca să fi
procedat aşa de frică să nu păţească ceea ce i se întâmplase predecesorului său. Cu timpul funcţia îi cerea şi a
devenit exigent. La început, în comparaţie cu căpitanul Chitea, maiorul Oneci avea altă apreciere din partea cetăţenilor
şi aceasta, poate şi pentru faptul că soţia lui era o femeie frumoasă, se ferea de anturaje şi era funcţionară la
Şantierul naval. Oricum maiorul Oneci a funcţionat pe post de comandant de miliţie vreo opt ani. A plecat când a
fost avansat la gradul de locotenent colonel.
I-a urmat apoi maiorul Dragomirescu. Era un tip mai manierat, subtil, diplomat, căuta să para altfel decum
era ceea ce nu era nici simplu nici uşor. De faţadă afişa o mimică de omenie, avea un mers ţanţoşi, se purta cu o
ţinută îngrijită în comparaţie cu predecesorii lui şi creease o distanţă mare chiar între el şi adjunctul său, fără a mai
vorbii de ceilalţi subordonaţi mai mici în grad şi funcţie.
Spre deosebire de înaintaşii săi, prefera să umble mai mult civil decât în uniforma de ofiţer de miliţie.
Maiorul Dragomirescu, deşi a reuşit să se menţină pe funcţia de comandant vreo 9 ani, totuşi, a fost schimbat
de partid pentru că, concomitent cu afişarea unei emancipări, începuse să subestimeze liderii locali de partid, iar
această autonomie cu iz de independenţă de a acţiona fără asentimentul partidului pentru fiecare caz în parte, fiind
considerată un abuz, i-a fost fatală ducând la schimbarea sa din funcţia de comandant. Şi pentru a-l „îngenunchia“
şefii din conducerea comitetului raional de partid, l-au schimbat din funcţia de comandant al miliţiei, fără a-l transfera
în altă parte, menţinându-l adjunct al noului comandant, mult mai mic, şi în vârstă şi în grad.
Prin urmare, după maiorul Dragomirescu, devenit şi avansat locotenent colonel (socrul său Mirea era şeful
I.R.E.B.-ului Olteniţa – intreprinderea Reginală de Electricitate Bucureşti), a fost numit comandant locotenent
Ciumberică Aurel. Acesta, faţă de predecesorii săi, prezenta următoarele calităţi care îl diferenţia faţă de ceilalţi:
– avea doar gradul de locotenent şi era cel mai tânăr în comparaţie cu toţi ceilalţi ofiţeri din cadrul miliţiei
Olteniţa;
– locotenentul Ciumberică nu era căsătorit, se ferea de obligaţii şi, deşi lipsit de experienţă, nu umbla cu
dedesubturi, nu avea prieteni, se ferea de orice fel de anturaj.
– ca o excepţie faţă de toţi predescesorii săi, locotenentul Ciumberică era primul comandant de miliţie cu
studii superioare ceea ce în acele vremuri, în miliţie, era o raritate, era licenţiat în drept şi absolvent al şcolii
de ofiţeri de miliţie. Această postură, dintr-un început l-a situat într-o poziţie de superioritate, chiar şi faţă
de şefii săi ierarhici superiori, cu grade de colonel care ocupau chiar posturi de generali, mult mai în vârstă.
Această calitate avea să fie benefică pentru o parte dintre ofiţerii subordonaţi pe care – fără a-i obliga – i-a
pus în situaţia de a se înscrie la drept. Mai târziu, aceştia, îşi vor da seama că au fost bine inspiraţi, întrucât după
câtăva vreme au devenit avocaţi, jurişti, procurori, etc., fiind priviţi altfel în comparaţie cu colegii care nu le-au
urmat exemplul.
La vreo doi ani, concomitent cu avansarea sa în grad Ciumberică avea să-şi facă un cerc restrâns de prieteni,
numai intelectuali şi numai conducători de unităţi cu care începuseră să facă escapade, la vânătoare sau la petreceri.
Exemplific printre aceştea pe inginerul Ion Burtea fost director de la Fabrica de Nutreţuri Combinate (F.N.C.)
Olteniţa-Port, devenit apoi printr-un complex favorabil de împrejurări director la Intreprinderea de Creşterea şi Ingrijirea
Porcilor (I.S.C.I.P.) Ulmeni, cu toate că era inginer mecanic, culegând în mod nemeritat roadele predecesorului
său director, medic veterinar – dr. Aureliu – alt exemplu dr. inginer Necşulescu Constantin director la
Gospodăria Agricolă de Stat Olteniţa, care avea sediul administrativ la conacul din deal al lui Calomfirescu şi alţi.
Cu timpul cercul se va mării cu noi prieteni, iar în acest gen de „acţiuni de destindere şi agrement“ avea să
mai fie atraşi şi alţi factori de răspundere de la eşaloanele ierarhice superioare. Oricum Ciumberică a fost diplomat
şi a avut grije ca în permanenţă să de afle în relaţii bune cu exponenţii partidului.
Trebuie remarcat că şi unii ofiţeri de securitate din perioada respectivă aveau să fie influenţaţi în bine de exemplul
lui Ciumberică, astfel că o bună parte dintre aceştia s-au înscris şi au absolvit facultatea de drept care le va
fi de mare folos mai târziu.
Ciumberică s-a menţinut comandant de miliţie la Olteniţa, mai bine de 10 ani, după care a fost promovat în
funcţia de comandant al miliţiei judeţului Călăraşi, deşi aici existau destui călărăşeni cu grade mai mari. Concomi-

tent cu promovarea, Ciumberică a fost avansat la gradul de maior.
De menţionat că în timpul şi ca urmare insistenţelor şi demersurilor sale, la Olteniţa, pe strada mare, vizavi
de procuratură, a fost construit noul sediu al miliţiei – poliţiei de mai târziu după revoluţie, care a fost dat în folosinţă,
el fiind primul care a inaugurat clădirea în calitate de comandant, unde a funcţionat până a fost transferat şi promovat
la miliţia judeţeană Călăraşi. Nu-i mai puţin adevărat că, pentru construcţia noului local de miliţie, a existat şi o
conjunctură favorabilă pentru aceasta, în sensul că, exponenţii regimului comunist demolând toate clădirile particulare
de pe strada mare, trebuia să găsească un loc adecvat pentru această instituţie, care constituia una dintre
structurile regimului prin care îşi realiza obiectivele politice.
Prin urmare, în vara anului 1979, din clădirea naţionalizată a lui I. I. Vornicu – pe care cititorul o poate vedea
în fotografia alăturată – miliţia s-a mutat în noua clădire proprie din strada Argeşului – strada mare- nr. 109 şi 111.
Construcţia propriuzisă şi locul atribuit sediului Poliţiei, ocupă o suprafaţă de 1600 m.p., deci cât două locuri
de casă normale, având următoarea provenienţă:
A).- 800 m.p. strada Argeşului nr. 109 din administraţia Intreprinderii de Gospodărie Orăşenească Olteniţa –
I.G.O. – care au trecut în administrarea Ministerului de Interne.
B).- 800 m.p. Strada Argeşuluim nr. 111, donaţie făcută de către Cristescu Steliana. De fapt donaţie obligatorie,
impusă.
Aici se impune de făcut următoarea remarcă logică şi implicit juridică:
– Cu privire la prima speţă, adică 800 m.p. trecuţi din administrarea I.G.O. în cea a Ministerului de Interne.
I.G.O. – ca şi Intreprindere de Industrie Locală, a Intreprinderilor agricole de stat şi altele – este de observat
termenul de „administrare“ şi nu de proprietate. I.G.O. administrează această suprafaţă, „dobândită“ prin
naţionalizarea făcută de Consiliul popular, deci nici proprietatea acestei instituţii nu este, adevăratul proprietar
de drept şi de fapt fiind doctorul Constantin Doculescu care a avut casă pe acest teren, inclusiv pe cel care
se află în momentul de faţă, parte din Agenţia pentru ocuparea şi formarea profesională Olteniţa“ aceasta în
partea de sus.
– Mai mult dacât atât, I.G.O. era intreprindere formată în timpul regimului comunist care nu a avut nici-un
fel de proprietate. – În ce mă priveşte, din acest punct de vedere, lucrurile mi se par simple şi clare, sub raport
juridic.
– Cu privire la a doua speţă, adică 800 m.p. str. Argeşului nr. 111 „Donaţie de către Cristescu Steliana“. Pentru
nimeni nu mai constituie o noutate modalitatea prin care se făceau aşa zisele „donaţii“ pe timpul regimului
comunist, sinonim cu modul în care oamenii „cereau de bună voie şi nesiliţi de nimeni“ să-şi treacă din propietatea
lor concretă, în proprietatea gospodăriei agricole colective, abstracte – de fapt aceasta era proprietatea
socialistă – pământul, utilajele agricole, maşinile, căruţele, caii, etc. aşa după cum „cereau să li se demoleze
casele“, sau aşa după cum erau obligaţi să meargă la ”muncă voluntară”. Ori obligatul cu voluntarul sunt
două noţini diametral opuse. Asemenea aberaţii numai o minte bolnavă o poate concepe. Exponenţii regimului
comunist, nu pot prostii în faţă un popor de peste 21 de milioane de oameni. În cazul de faţă, actul de donaţie
este făcut de Cristescu Steliana – persoană cunoscută de mine – (fiica lui I.I. Vornicu) căsătorită cu Anghel
Cristescu la vremea respectivă.
Prin urmare e la mintea omului că nimeni nu poate lua o decizie împotriva sa, prin care singur să
se deposedeze de proprietate. – Nu este treaba mea să judec această situaţie, iar familia Cristescu (Anghel şi Steliana
– soţ şi soţie sunt decedaţi) însă lumea trebuie să cunoască realitatea şi în permanenţă, oricare dintre noi, trebuie să
avem respect faţă de adevăr. –
Pe baza acestor acte ( dacă acestea se pot numi sau considera acte sau bază legală) Comitetul Executiv al
Consiliului Popular al judeţului Ilfov, prin preşedintele de atunci Aldea Militaru (care avea şi calitatea de prim secretar
al comitetului judeţean de partid Ilfov) a emis şi semnat Decizia nr. 564/14 noiembrie 1977, prin care terenul
a fost atribuit Ministerului de Interne – Miliţiei Olteniţa, pentru construirea noului sediu format din demisol, parter,
plus trei etaje.
După promovarea maiorului Ciumberică la miliţia judeţeană Călăraşi, la comanda miliţiei – poliţiei Olteniţa,
au alternat maiorul Comnea, maior – locotenent colonel Dan Hurmuz care se află pe această funcţie şi în momentul
de faţă.
Am arătat mai sus, originea cuvântului Miliţie unde spuneam că de fapt provine din limba latină, dar că a
fost impus şi împrumutat de la sovietici, din rusescul Miliţâi, în dictionarul explicativ al limbii române, ultimul
valabil la finele anului 1990, conceput cu o vizibilă tentă de interpretare comunistă, miliţie înseamnă; organ de stat
care are drept scop menţinerea ordinii şi securităţii publice, prin apărarea proprietăţii socialiste, precum şi a drepturilor
şi libertăţilor cetăţenilor. Prin urmare nici nu se pomeneşte ceva, cel puţin formal despre proprietatea privată,
faţă de care exponenţii regimului comunist aveau oroare, iar în ce priveşte societatea socialistă, ştim noi ce înseamnă
408
(posesivul „al nostru“ era ceva abstract) în fapt era vorba despre proprietatea însuşită integral prin confiscarea
necondiţionată a partidului – stat a tuturor proprietăţilor.
Cât despre libertăţile cetăţenilor, acestea erau o beţie de cuvinte fără nici-un fel de acoperire în realitate, prin
urmare nici nu putea fi vorba de aşa ceva, din moment ce însăşi Declaraţia Universală a Drepturilor Omului, adoptată
de Adunarea Generală a Organizaţiei Naţiunilor Unite la 10 decembrie 1948, adică exact anul în care a fost înfiinţată
miliţia, noi cetăţenii României nu am avut cunoştinţă despre ea în mod oficial decât după revoluţie, în anul
1990, adică după 42 de ani, iar dacă nu ar fi fost înlăturat prin forţă de popor, regimul comunist , poate că nici în
ziua de astăzi nu am fi auzit sau ştiut nimic despre această Declaraţie.- Deci cam aşa ne apăra miliţia de libertăţile
cetăţeneşti. Hai să fim serioşi şi să terminăm cu demagogia care, la fel ca şi ipocrizia şi minciuna nu au folosit
niciodată nimănui la nimic, decât la menţinerea la putere cu forţa a regimului comunist.
Vizavi de sediul actual al poliţiei, se afla cu numai 5 ani înainte de revoluţia din decembrie 1989, o clădire
care a găzduit o secţie de vopsele a cooperativei „Victoria“ din Bucureşti câţiva ani, iar mai înainte Uniunea Raională
a Cooperativelor Agricole de Producţie al cărui preşedinte a fost Mielu Maţal, fost primar – preşedinte al Consiliului
popular al comunei Soldanu, iar o perioadă mai mare de timp, fost secretar de partid, organizator, iar pe vremea lui
Aurel Bodnăraş, director politic la G. A. S. Mănăstirea.
Înainte de venirea la putere a regimului comunist, aici a fost sediul comisariatului de poliţie. Era o clădire
modestă aşa după cum se poate observa din fotografia de epocă alăturată. La poartă în permanenţă se afla un poliţai.
Pe peretele dinspre strada mare era o firmă pe care scria:
Prefectura Poliţiei Municipiului Bucureşti, iar dedesubt, Comisariatul de Poliţie Olteniţa.Clădirea ca şi locul
respectiv a fost a lui Mircea Frigator jurist, om politic, fost deputat, senator, etc. Este cel căruia i-au murit două
fete la 29 iunie 1925, în împrejurările arătate în prezenta lucrare. Cititorul îşi va aduce aminte, mă refer la cei care
astăzi sunt în vârstă de minim 80 de ani , când va vedea fotografia, despre care voi vorbi la timpul respectiv.
Înaintea acestui sediu, poliţia a funcţionat într-o casă particulară a lui Mihăiescu situată pe fosta stradă Constantin
I. Alimăneşteanu la nr. 5. Cum arăta această casă – imobil, se vede în fotografia alăturată, În faţa intrării
sunt doi poliţai de pază. La colţul clădirii, îmbrăcaţi în civil după moda vremii, în partea dreaptă se află comisarul
poliţiei, iar în stânga, lângă el, ajutorul său. – Clădirea datează de la anul 1900.
În lucrarea sa „Olteniţa – Studiu album monografic“ a lui Alexandru I. Mărculescu scrisă în anul 1932, în
pagina 83, menţiona că „ la 29 iulie 1908, se pomenea de un comisar îmbrăcat în culoare roşie, care a funcţionat la
Olteniţa“.

VATAFU

Pe mine ma leaga multe amintiri frumoase de orasul dunarean Oltenita , aici la Oltenta -sarind-ul pe  i – cum pronunta  mama mea , am facut liceul care  se numea  pe atunci Alexandru Sahia, am avut gagici ,am avut prieteni . Totusi cand spun Oltenita mintea si ochii mi se umplu cu imaginile de la balciul  organizat an de an  in ultima duminica a lunii august . Va rog eu foarte frumos sa nu spuneti nimic rau despre despre asemenea manifestari si sa veniti  alaturi de copilul din mine la mirificul si vraja pe care eu am simtit-o la varsta de  3-4 ani atunci cand tata m-a dus la primul Balci acolo in praful de la Oltenita .  Da mi se umezesc putin ochii pentru ca asta se intampla prin anii 1957 -58 , atunci tata s-a trezit cu noaptea in cap , l-a inhamat pe Misu la caruta , ce cal frumos era Misu-negru ca taciunele , puternic si foarte mandru cu a lui coama – i-a pus zurgalai si cocoarda la gat ,a pus leaganul de sarbatoare  in caruta .   Alaturi de tata , mama  si de mine a urcat in caruta  si tovarasul meu de joaca Titi lui Martalog cu a lui mama .  Tata a pocnit din bici si calul putere Misu a pornit in depasirea tuturor carutelor aflate in calea noastra , am depasit an fanfan pe cei plecati din  Radovanu , pe cei plecati din Valea Popi  , pe cei plecati din Chirnogi .  Eu si cu Titi chiuiam de bucurie la ficare caruta depasita de Misu ,aia deapasiti ramanand intr-un mare  nor de praf , poate nu stiati dar in anii ’50 Soseau Radovanu -Oltenita era pavata cu un strat de praf de peste 20 cm – fii atent poate suna aiurea dar era un praf curat, atat de curat incat noi copii atunci cand ne juleam sau raneam  opream sangerarea cu praf .  Cursa a fost nebuneasca de parca am fi fost colonistii europeni gonind spre pamanturile amaratilor de indieni americani , asa ca o paranteza prietenul meu de joaca din copilarie ,Titi , a ajuns si pe la unchiul Sam  dar nu s-a putut adapta .  Ajungem printre primii la Balciul de Oltenita eu sar pe un calut de lemn , Titi sare pe alt calut si ne invartim pana ametim , mancam vata pe bat , turta dulce , bem limonada , tata isi cumpara un briceag  si o palarie , mama isi cumpara o oglinda , carlige de rufe si o basma .  Mirajul Balciului de la Oltenita s-a impregnat atat de puternic in  mine incat in fiecare an de atunci pana in anul 2007 am mers impreuna cu parintii sa vad acel spectacol arhaic nemaipomenit .  L-am dus la Balciul din Oltenita  si pe fiul meu Andrei , fiu care timp de cativa ani buni a avut  o marota , adica un fix sa-l vedem pe Nenea Chaplin cu a lui mustata , palarie si baston  .Pur si simplu de cand ajungeam la Balci intram direct la spectacolul  Marelui  Chaplin si stateam acolo cateva ore bune , spectatorii se schimbau  dar noi ramaneam in cortul respectiv , el radea cu gura pana la urechi iar si iar cu aceasi pofta .  Dupa 8-10 reprezentatii cu Nenea Chaplin se plictisea si zicea ferm – gata mergem acasa , de acest cosmar am scapat abia atunci cand lui Andrei a inceput sa-i placa fetele .  Celebrul cal Misu a ajuns prin colectivizare in CAP , eu si parintii mei am trecut la transportul cu autobuzul ,  cu Dacia personala , apoi cu Cielo , am trecut din 2004  la Mercedes pastrand insa  acelasi ritual al cumparaturilor; tata palarie si cutit , mama oglinda , carlige de rufe  si basma , turta dulce , vata pe bat , a uitasem micii cu berea de rigoare  . Sa nu credeti cumva ca faceam asta din zgarcenie , pentru ca eu mi-am ajutat foarte mult parintii , noi acolo la Balciul din Oltenita  eram pur si simplu cuceriti de farmecul , culoarea lumii si a vietii – eu va spun acum  dupa tot ce am patimit cu mafia din jurul clanului Udrea -Basescu ca VIATA este cel mai frumos lucru ce i se poate intampla unui om pe Pamant .SURSA-http://www.nicuvatafu.ro/blog/nicu-vatafu-si-balciul-de-la-oltenita/

logo ldir (2)

             

București, 25 august 2016

 

Pe 24 septembrie va avea loc o nouă Zi de Curățenie Națională „Let`s Do It, Romania!”. Românii din toate județele sunt invitați să raporteze zone cu deșeuri și să contribuie la Harta Deșeurilor, un instrument unic în România, pe baza căruia voluntarii vor ieși la curățenie.

Cum poți contribui la Harta Deșeurilor:

  1. Descarcă gratuit aplicația de mobil „Let`s Do It, Romania!, disponibilă pentru IPhone și Android, și raportează zone cu deșeuri până pe 5 septembrie. Cei mai harnici cartatori pot câștiga premii în valoare totală de 5.000 euro: 1 aparat foto DSLR, 3 biciclete, 3 smartphone-uri 4G, 3 trotinete electrice, 4 trotinete simple, 5 brățări de fitness, 5 acumulatori solari, 10 bricege multifuncționale, 41 rucsacuri. Regulamentul competiției se găsește pe www.letsdoitromania.ro.
  2. Participă la evenimentele Let’s Bike It! În perioada 27-28 august si 3-4 septembrie, bicicliștii din București și din țară se strâng pentru a descoperi și a raporta zonele cu deșeuri, cu ajutorul aplicației de mobil „Let`s Do It, Romania!”.

Toate mormanele cu deșeuri raportate vor fi încărcate online în Harta Deșeurilor, pentru a fi curățate pe 24 septembrie. Înscrierile la acțiunea de curățenie pot fi făcute aici.

Date cheie pentru Ziua de Curățenie Națională „Let`s Do It, Romania!„:

18 iulie – 30 august – stabilirea echipelor locale de organizare

18 iulie –5 septembrie – cartarea mormanelor de deșeuri prin intermediul aplicației „Let`s Do It, Romania!” și realizarea Hărții Deșeurilor

1 august – start înscrieri la Ziua de Curățenie Națională pe www.letsdoitromania.ro

5 septembrie – start alocare mormane de pe Harta Deșeurilor pe www.letsdoitromania.ro

“Let`s Do It, Romania!“ este realizat cu sprijinul Guvernului României, Ministerului Mediului, Apelor și Pădurilor și Kaufland România. Aplicația “Let`s Do It, Romania!“ este realizată în parteneriat cu QUALITANCE.

###

“Let`s Do It, Romania!“ este cel mai mare proiect de implicare socială organizat în România. Din 2010 și până în prezent, “Let`s Do It, Romania!“ a implicat peste 1 200 000 de voluntari, care au reușit să adune peste 24 700 de tone de deșeuri. 305 zone cu deșeuri au fost curățate prin intermediul aplicației „Let`s Do It, Romania!”, care a fost descărcată gratuit de 3300 voluntari digitali. “Let`s Do It, Romania!“ este parte din comunitatea internațională “Let`s Do It, World!“.

Pentru mai multe detalii despre acest subiect vă rugam să contactați:

Anca Baniță, Manager de Comunicare, anca.banita@letsdoitromania.ro, 0724 229 678

Florina Mirică, Specialist PR, florina.mirica@letsdoitromania.ro, 0762 264 872

 

http://www.letsdoitromania.ro / http://www.facebook.com/LetsDoItRO

uniformeCABINET MINISTRU
ORDIN
pentru aprobarea Statutului Elevului
în temeiul prevederilor Legii Educaţiei Naţionale, nr. 1/2011, cu modificările şi completările
ulterioare
şi în temeiul prevederilor Hotărârii Guvernului nr. 44/2016 privind organizarea şi
funcţionarea Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice,
Art. 1. — Se aprobă Statutul Elevului, prevăzut în anexa nr. 1, care face parte integrantă din
prezentul ordin.
Art. 2. — Direcţiile de specialitate din cadrul Ministerului Educaţiei Naţionale şi Cercetării
Ştiinţifice, inspectoratele şcolare judeţene/Inspectorâtul Şcolar al Municipiului Bucureşti şi unităţile
de învăţământ preuniversitar duc la îndeplinire prezentul ordin.
Art. 3. — Prezentul ordin se publică în Monitorul Oficial al României, Partea I.
ministrul educaţiei naţionale şi cercetării ştiinţifice
emite prezentul ordin:
Mircea DUMITRU,
MINISTRU
C A P IT O L U L A L III-L E A
ÎNDATORIRILE/OBLIGAŢIILE ELEVILOR
Art. 14
Elevii au următoarele îndatoriri:
a) de a frecventa toate cursurile, de a se pregăti la fiecare disciplină de studiu, de a
dobândi competenţele şi de a-şi însuşi cunoştinţele prevăzute de programele şcolare;
b) de a respecta regulamentele şi deciziile unităţii de învăţământ preuniversitar;
c) de a avea un comportament civilizat şi de a se prezenta la şcoală într-o ţinută
vestimentară decentă şi adecvată şi să poarte elemente de identificare în conformitate
cu legislaţia în vigoare si cu regulamentele şi deciziile unităţii de învăţământ
preuniversitar. Ţinuta vestimentară sau lipsa elementelor de identificare nu poate
reprezenta un motiv pentru refuzarea accesului in perimetrul şcolii.
d) de a respecta drepturile de autor şi de a recunoaşte apartenenţa informaţiilor
prezentate în lucrările elaborate;
e) de a elabora şi susţine lucrări la nivel de disciplină/modul şi lucrări de absolvire
originale;
f) de a sesiza autorităţile competente orice ilegalităţi în desfăşurarea procesului de
învăţământ şi a activităţilor conexe acestuia, în condiţiile legii;
g) de a sesiza reprezentanţii unităţii de învăţământ cu privire la orice situaţie care ar
pune în pericol siguranţa elevilor şi a cadrelor didactice.
h) de a utiliza în mod corespunzător, conform destinaţiei stabilite, toate facilităţile
şcolare la care au acces;
i) de a respecta curăţenia, liniştea şi ordinea în perimetrul şcolar;
j) de a păstra integritatea şi buna funcţionare a bazei materiale puse la dispoziţia lor de
către instituţiile de învăţământ preuniversitar;
k) de a plăti contravaloarea eventualelor prejudicii aduse bazei materiale puse la
dispoziţia lor de către instituţia de învăţământ preuniversitar, în urma constatării
culpei individuale;
l) de a avea asupra lor carnetul de elev, vizat la zi şi de a-1 prezenta cadrelor didactice
pentru trecerea notelor obţinute în urma evaluărilor precum şi părinţilor, tutorilor
sau susţinătorilor legali pentru luare la cunoştinţă în legătură cu situaţia şcolară;
m) de a utiliza manualele şcolare primite gratuit şi de a le restitui în stare bună, la
sfârşitul anului şcolar;
n) de a manifesta înţelegere, toleranţă şi respect faţă de întreaga comunitate şcolară:
elevi şi personalul unităţii de învăţământ;
o) de a cunoaşte şi respecta prevederile Statutului Elevului şi ale Regulamentului de
organizare şi funcţionare a unităţii de învăţământ, în funcţie de nivelul de înţelegere
şi de particularităţile de vârstă şi individuale ale acestora;
p) de a ocupa locurile stabilite în timpul deplasării în microbuzele şcolare, de a avea un
comportament şi un limbaj civilizat, de a nu distruge bunurile din mijloacele de
transport şi de a respecta regulile de circulaţie;
q) de a cunoaşte şi de a respecta, în funcţie de nivelul de înţelegere şi de particularităţile
de vârstă şi individuale ale acestora, normele de securitate şi sănătate în muncă,
normele de prevenire şi de stingere a incendiilor, normele de protecţie civilă, precum
şi normele de protecţie a mediului.
r) de a anunţa, în caz de îmbolnăvire, profesorul diriginte, direct sau prin intermediul
părinţilor, tutorilor sau susţinătorilor legali, de a se prezenta la cabinetul medical şi,
în funcţie de recomandările medicului, mai ales în cazul unei afecţiuni contagioase, să
nu pună în pericol sănătatea colegilor sau a personalului din unitate

Interdicţii

Art. 15
Elevilor le este interzis:
a) să distrugă, modifice sau completeze documentele şcolare, precum cataloage, foi
matricole, carnete de elev şi orice alte documente din aceeaşi categorie sau să
deterioreze bunurile din patrimoniul unităţii de învăţământ;
b) să introducă şi să difuzeze, în unitatea de învăţământ preuniversitar, materiale care,
prin conţinutul lor, atentează la independenţa, suveranitatea, unitatea şi integritatea
naţională a ţării, care cultivă violenţa, intoleranţa sau care lezează imaginea publică a
unei persoane;
c) să blocheze căile de acces în spaţiile de învăţământ;
d) să deţină sau să consume, droguri, băuturi alcoolice sau alte substanţe interzise,
ţigări, substanţe etnobotanice şi sa participe la jocuri de noroc;
e) să introducă şi/sau să facă uz în perimetrul unităţii de învăţământ de orice tipuri de
arme sau alte produse pirotehnice, precum muniţie, petarde, pocnitori sau altele
asemenea, spray-uri lacrimogene, paralizante sau altele asemenea care, prin acţiunea
lor, pot afecta integritatea fizică şi psihică a elevilor şi a personalului unităţii de
învăţământ. Elevii nu pot fi deposedaţi de bunurile personale care nu atentează la
siguranţa personală sau a celorlalte persoane din unitatea de învăţământ, în
conformitate cu prevederile legale;
f) să difuzeze materiale electorale, de prozelitism religios, cu caracter obscen sau
pornografic în incinta unităţilor de învăţământ;
g) să utilizeze telefoanele mobile în timpul orelor de curs, al examenelor şi al
concursurilor; prin excepţie de la această prevedere, este permisă utilizarea
telefoanelor mobile în timpul orelor de curs, numai cu acordul cadrului didactic, în
situaţia folosirii lor în procesul educativ sau în situaţii de urgenţă;
h) să lanseze anunţuri false către serviciile de urgenţă;
i) să aibă comportamente jignitoare, indecente, de intimidare, de discriminare, şi să
manifeste violenţă în limbaj şi în comportament faţă de colegi şi faţă de personalul
unităţii de învăţământ;
j) să provoace, să instige şi să participe la acte de violenţă în unitatea de învăţământ şi
în afara ei;
k) să părăsească perimetrul unităţii de învăţământ în timpul programului şcolar, cu
excepţia elevilor majori şi a situaţiilor prevăzute de regulamentul de organizare şi
funcţionare al unităţii de învăţământ;
l) să utilizeze un limbaj trivial sau invective în perimetrul şcolar;
m) să invite/ faciliteze intrarea în şcoală a persoanelor străine, fără acordul conducerii

CARTE-PAUL AMU                                                       BĂNCILE
Una dintre manifestările concrete ale vieţii economice a oraşului era şi activitatea bancară. Aceste instituţii
au jucat un rol de seamă şi şi-au dovedit necesitatea înfiinţării lor în toate oraşele care erau în plină devenire,
categorie din care făcea parte şi Olteniţa.
. A – BĂNCILE COMERCIALE
1.- Societatea Cooperativă „Economia Comercială Română“. Avea ca emblemă de firmă „un balot şi o ancoră“.
Această emblemă a fost concepută în acest fel cum nu se putea mai bine. Ea simboliza simbioza dintre cereale
şi transportul acestora pe apă, comercializarea la intern, dar mai ales la export. Această bancă datează de la
1 octombrie 1883.- Este foarte curios faptul că se făceau baloţi, în mod natural, cu sfoară, prin presare cu greutate.
Statutele s-au votat la 1 octombrie 1893, adică acum 110 ani. Membrii care au fost în acel moment şi care au
constituit această bancă s-au numit fondatori şi erau în număr de 32. în anul 1908, la 15 ani de la înfiinţare –
numărul membrilor crescuse de la un an la altul ajungând la 358, iar în 1931 a scăzut la 160.
Printre altele, motivul principal care a condus la constituirea acestei societăţi era „de a pune frâu preţurilor exorbitante
ce câte şi trei cherestigii pretindeau pentru vânzarea materialelor4? într-adevăr banca odată înfiinţată le-a
făcut concurenţă.
În anul 1889, banca chiar a avut un conflict cu grecul A.Aboles, cu P.G. Lambru şi cu Iancu
Aronescu evreu, toţi trei licitând pentru acelaşi loc de cherestigie. Deci un loc principal în activitatea băncii îl
constituia şi operaţiunile ocazionale de comercializarea cherestelei.
La Capitolul II art. 2 din statut spune:
Scopul societăţii este:
a). – Economia prin fructificarea capitalului ei,
b). – Înlesnirea membrilor societăţii prin împrumuturi prioritare având membrii fondatori,
La capitolul IV art. 7, se arată că veniturile si fondurile societăţii se compun din:
a). 500 lei capital de admitere al fiecărui membru,atât la cei vechi, precum şi la cei care intră din nou.
b). donaţiuni (şi se specifică care puteau fi acelea)
c). venituri extraordinare.
Articolul 9.
Are următoarele destinaţii:
a). – 95 se va întrebuinţa la împrumuturi între membrii societăţii,
b). – 5% pentru cheltuielile societăţii
c). – 1% din procente pentru fondul de rezervă.
La capitolul V.
Art. 23. – Conducerea societăţii este încredinţată unui consiliu de administraţie ales de adunarea generală şi
compus din 10 persoane.
Primul preşedinte al acestei societăţi a fost Teofil Sarafimovici. Iar în primul consiliu din 1893, au fost aleşi
Ivanciu Bogdan – preşedinte, preot D. Marinescu, I.G. Turcu, Cos. S. Untescu, D.G.Neagu, Dumitru Oblu, Alecu
Iliescu, Ilie M. Omet, Stan Zorzor şi Grigore Ionescu.
În 1931 preşedintele consiliului era C.D.Nica, iar secretar – contabil şi vicepreşedinte era preotul
Ionescu care era şi parorhul bisericii „Sfântul Niculae“. Este semnificativ câte funcţii avea şi câte atribuţii îndeplinea
un singur om. Ion Ionescu de profesie preot îndeplinea funcţia de paroh, deci probleme de administrare şi de
oficierea slujbelor la biserică, făcea oficiul de secretar-contabil, asimilat cu funcţia de contabil şef şi vice preşedinte
deci funcţie de conducere în consiliul de administraţie. Ca şi când nu ar fi fost de ajuns, într-un timp a predat religia
la şcoala primară iar mai târziu la liceu. Redau mai jos:
372
SITUAŢIA PE ANUL AL 14-LEA DE LA RECONSTITUIRE.
(Constituită în anul 1893, reconstituită 1. X. 1907) Câştig de fiecare
membru: 113,12 lei
PREȘEDINTE I. BOGDAN, SECRETAR- CONTABIL Preot MARINESCU,
CASIER : I.G. TURCU
BILANȚUL ÎNCHEIAT LA 31 DECEMBRIE 1930
La 1 martie 1931 capitalul a scăzut la 290.514,50 lei. La prima adunare generală s-a pus problema desfiinţării
băncii pentru că nu mai producea dividente şi pentru că volumul prea mare al cheltuielilor nu mai putea fi suportat.
Odată lansată această idee impusă de o situaţie ce nu putea fi evitată şi nici de măsuri de reabilitare, desfiinţarea a
devenit iminentă şi s-a făcut treptat pentru a nu produce panică bruscă cu impact social asupra propriilor membrii.
De fapt nu era nici primul nici ultimul caz. Oricum, nu trebuie trecut cu vederea faptul că – cu unele intermitenţe
– această bancă înfiinţată în 1893, durase până în 1931, deci a funcţionat 38 de ani, reprezentând un record
neatins nici până în zilele noastre. Faptul că a încheiat bilanţuri contabile anuale şi că un timp şi-a păstrat arhiva,
dovedeşte incontestabil în primul rând că a rezistat şi că a avut o activitate prodigioasă.
2.- Societatea „DEFANIS“ a funcţionat din anul 1880 până în anul 1890.
Scopul acestei bănci a fost „ajutorarea reciprocă“. Preşedintele ei a fost Florea Popescu fost primar deci om
cu personalitate şi „greutate socială“. Banca şi-a avut sediul în casele lui Ştefan St. Eralău, unul din membrii săi
fondatori, pe strada Gh. Gr. Cantacuzino. Nu a putut să dureze mai mult de doi ani, întru-cât membrii săi aveau
caractere şi nivele culturale diferite şi nu a existat o unitate comună de vederi. Cei cu carte acţionau într-un mod
cu o perspectivă favorabilă care urma să apară în timp, iar cei cu mai puţină ştiinţă de carte doreau să vadă efectele
imediat. De la această bancă, nu s-a păstrat documentele sau registrele de evidenţă.
373
ACTIV PASIV
􀃌􀁑􀀃􀁈􀁉􀁈􀁆􀁗􀁈􀀃􀁇􀁈􀀃􀁓􀁕􀁌􀁐􀁌􀁗􀀃􀁶n valoare de… 221.210,82 􀀦􀁄􀁓􀁌􀁗􀁄􀁏􀀃􀁑􀁒􀁐􀁌􀁑􀁄􀁏􀀃􀁄􀁆􀄠􀁌􀁘􀁑􀁌􀀃􀁐􀁄􀁕􀁌􀀃􀀛􀀓􀀑􀀑􀀑 113.128,80
􀀵􀄃􀁐􀁄􀃺􀁌􀀃􀁶􀁑􀀃􀁆􀁄􀁖􀄃􀀃􀃺􀁌􀀃􀁇􀁒􀁅􀁫􀁑􀁝􀁌􀀑􀀑􀀑 38.047,21
􀀦􀁄􀁓􀁌􀁗􀁄􀁏􀀃 􀁑􀁒􀁐􀁌􀁑􀁄􀁏􀀃 􀁄􀁆􀄠􀁌􀁘􀁑􀁌􀀃 􀁐􀁌􀁆􀁌􀀃 􀀕􀀛􀀚􀀑􀀑􀀑􀀃
Soldul comptului (contului)…
426.919,63
19.209,60
TOTAL 259.258,03 TOTAL 259.258,03
DEBIT CONTUL DE PRO􀀩􀀬􀀷􀀃􀃹􀀬􀀃􀀳􀀬􀀨􀀵􀀧􀀨􀀵􀀬
􀀦􀁋􀁈􀁏􀁗􀁘􀁌􀁈􀁏􀁌􀀃 􀁶􀁑􀀃 􀁆􀁘􀁕􀁖􀁘􀁏􀀃 􀁄􀁑􀁘􀁏􀁘􀁌􀀃 􀃺􀁌􀀃 􀁓􀁕􀁒􀁆􀁈􀁖􀁈􀀃 􀁏􀁄􀀃
Tribunal 2.546,37 Beneficiu produs din procent 24.373,92
􀀶􀁄􀁏􀁄􀁕􀁌􀁘􀀃􀁖􀁈􀁆􀁕􀁈􀁗􀁄􀁕􀁘􀁏􀁘􀁌􀀃􀃺􀁌􀀃􀁇􀁌􀁘􀁕􀁑􀁄􀀃􀁐􀁈􀁐􀁅􀁕􀁌􀁏􀁒􀁕 1.920,00 Beneficiu produs din imprimate 271,20
Salariul casierului… 480,00 Beneficiu extra-ordinar 548,77
Salariul servitorului… 180,00 􀂲
Profit net trecut la contul capitalului 19.209,60 􀂲
􀀷􀁕􀁈􀁆􀁘􀄠􀁌􀀃􀁏􀁄􀀃􀁉􀁒􀁑􀁇􀁘􀁏􀀃􀁇􀁈􀀃􀁕􀁈􀁝􀁈􀁕􀁙􀄃 857,92 􀂲
TOTAL 25.193,89 TOTAL 25.193,89
ACTIV PASIV
Casa…
􀁶􀁐􀁓􀁕􀁘􀁐􀁘􀁗􀁘􀁕􀁌􀀑􀀑􀀑􀀃
Efecte publice…
10.393.00
333.119.00
16.800.00
Capital…
􀀩􀁒􀁑􀁇􀀃􀁕􀁈􀁝􀁈􀁕􀁙􀄃􀀑􀀑􀀑
􀀩􀁒􀁑􀁇􀀃􀁖􀄃􀁕􀁄􀁆􀁌􀀑􀀑􀀑
Fond mobilier…
Dividente…
267.432,50
61.529,80
5.529,30
3.427,40
22.393,00
TOTAL 360.312.000 TOTAL 360.312.000
3.- Banca „OLTENŢA“ societate anonimă română, constituită la 11 aprilie 1909 pe o durată nedeterminată.
Camera de comerţ în adunarea generală de la 1 mai 1909, a retificat avizul comunicat de biroul Tribunalului Comercial.
A avut şi o agenţie în comuna Budeşti-Ilfov.
Cel care a stăruit şi a sprijinit cel mai mult înfiinţarea acestei bănci a fost Constantin Alimăneşteanu. Pentru
mulţi cetăţeni numele acestei bănci înseamnă numele lui Alimaneşteanu. Sediul băncii „Olteniţa“ a fost pe strada
Petre Şfetescu, devenită mai târziu strada Constantin Alimăneşanu. A cumpărat apoi de la primărie un teren pe
strada Carol I, tocmai terenul pe care D. Constantinidis – un grec – îl vânduse oraşului pentru ca să se ridice pe el
„o instituţie de primărie“, cum se menţiona în documente.
Pe locul acesta banca şi-a ridicat propiul local în anul 1923. Dar soarta, sau providenţa a făcut ca localul
băncii să devină instituţie publică de primă importanţă şi anume „Primărie“, aşa cum de altfel dorise fostul proprietar
al terenului.
Obiectul băncii rezultat din documente; efectuarea tuturor operaţiunilr financiare şi de bancă pe contul său
propriu şi pe acela al terţilor. Primele operaţiuni au fost foarte modeste. De exemplu în luna octombrie, în primul
an au fost înfiinţate două cuptoare de fabricat var pe raionul comunal şi au închiriat acel teren pe termen de 5 ani
plătind 100 lei anual.
Capitalul social a crescut în urma a şase emisiuni până la 7.000.000 lei iar numărul acţiunilor la
– nominative şi la purtător – a 500 lei fiecare, aşa după cum rezultă din situaţia următoare.
CAPITAL SOCIAL
La adunarea generală care a avut loc la 20 febroarie 1920, consiliul de administraţie a fost autorizat să
mărească la 10.000.000 lei capitalul social. În anul următor toate acţiunile s-au transformat în tr-o singură valoare nominală
de500 lei. anul social se încheie la 31 decembrie.
Adunarea generală, la convocarea expresă a consiliului de administraţie, a admis „o voce pentru o actiune“
adică pentru un vot. Depunerea titlurilor; cu 7 zile înainte de adunare.
Repartiţia beneficiilor; 6% primul divident din 18% pentru rezerve; 6% directorului; 15% consiliului de administraţie,
5% cenzorilor, 10% personalului; 6% fondurilor de ajutor, 10% la dispoziţia consiliului de administraţie
şi 38% ca al doilea divident.
Consiliul de administraţie: 9 până la 15 membrii aleşi pe o perioadă de 3 ani, proprietari de câte 30 de acţiuni.
În anul 1921 a fost ales următorul consiliu format din I.I.Niculescu-Dorobanţu proprietar, fost deputat şi prefect
– preşedinte; V. Alimăneşteanu inginer vicepreşedinte, grecul N.T. Filitis proprietar, Dumitru Ciucu Velicu;
Eftache G. Daniilescu şi Mircea Frigator. Este de remarcat faptul că în consiliul de administraţie au fost aleşi şi selectaţi
oameni cu reputaţie, care, incontestabil, făceau parte din galeria personalitătilor vremii, arhicunoscuţi în
Olteniţa. Eftache Danielescu era poliţaiul oraşului, iar fratele primarului oraşului şi directorul băncii a fost ales
Hristache G. Danielescu.
Un amănunt important; Banca „Olteniţa“ era interesată şi în societatea anonimă „TURTUCAIA“, cu care
colabora.
374
Anul
emisiunii
Suma
emis`
Ac\iuni la purt`tor Ac\iuni nominative Capital
social
Num`rul lor Valoarea uneia
(nominal`)
Num`rul lor Valoarea
nominal`
1909 200.000 500 100 300 500 200.000
1914 200.000 500 100 300 500 400.000
1920 1.600.000 2.000 500 600 1.000 2.000.000
1923 2.000.000 4.000 500 500 4.000.000
1924 1.000.000 2.000 500 500 5.000.000
1926 2.000.000 1.600 500 500 7.000.000
Activitatea băncii:
Banca efectua o gamă variată de operaţiuni, avea deschise multe conturi predominând cum era firesc persoanele
fizice, în general negustorii şi comercianţii, nu numai de la oraş dar şi din satele dimprejur.
Era o fală şi o credibilitate în plus pentru cel care avea contul deschis la „Banca Olteniţa“.
Bilanţurile contabile anuale se depuneau la tribunal aşa cum erau regulile vremii şi a avut arhivă care a permis
extragerea unor date cu privire la modul cum a luat fiinţă şi cum şi-a desfăşurat activitate.
Pentru cititori avizaţi, cu cunoştinţe în domeniu, prezint în continuare, rezultatul operaţiunilo concretizate în
bilanţuri contabile anuale întocmite pe perioada 1919-1925.
Oltenița-str. Carol I-iul Banca Oltenița
Fotografia-vedere reprezintă clădirea în care a funcţionat Banca Olteniţa de
la înfiinţare din 11 aprilie 1909 până în 1925 când a intrat în faliment. Întâmplarea
fericită face ca cititorul să recunoască uşor clădirea care există şi în zilele
noastre, scăpând de acţiunea nesăbuită de demolare a regimului comunist.
Pentru anul 1919, s-a omis beneficiul net, în schimb s-a menţionat suma activ-pasiv: 1.354.435 lei. Pe anii 1919-
1926, n-am găsit trecute dividentele. Beneficiul net pe anul 1926 a fost de 1.232.108 lei.
Pentru a oferi o ideie mai atotcuprinzătoare asupra operaţiunilor şi activităţii bancii redau mai jos:
BILANŢUL
încheiat la 31 decembrie 1919
375
ACTIV PASIV
– Casa 159.038,85 – Capital 2.000.000,00
– Ac\ionari 1.190.450,00 – Fonduri de rezerv` 185.840,28
– Portofoliu 2.055.794,35 – Fonduri de ajutor 2.046,90
– Conturi curente 1.783.599,19 – Depuneri spre fructificare 673.769,65
– Rente 269.217,80 – Efecte reescontate 1.260.623,20
– Efecte de [ncasare 6.760,00 – Efecte la [ncasare 7.666,00
– Cont de valori [n gaj 217.479,00 – Depozite de valori [n gaj 1.449.279,00
– Mobilier 8.459,00 – Dividente necesare 1.864,45
– Ipoteci 14.394,75 – Interese necesare 15.000,00
– Garan\ii de gestiune 78.000,00 – Profit ]i pierderi 192.860,91
– Cheltuieli diverse 5.051,45
TOTAL 5.788.044,39 TOTAL 5.788.044,39
În timpul din urmă banca rămăsese cu aproximativ 250 de acţionari şi 400 deponenţi. Pe ultimii trei ani dividentele
au fost 20%, 20% şi 22%.
Pe anul 1929 nu s-au mai dat de loc dividente.
La 31 mai 1930 banca a fost declarată în stare de faliment cu un portofoliu de 7,5 milioane lei. Falimentul
băncii era previzibil. Dacă luăm în analiză numai situaţia debitorilor observăm că acestea au evoluat astfel: în anul
1919 soldul acestora era de 113 mii lei; în anul 1920 dintr-o dată valoarea debitorilor ajunge la 1770 mii lei, deci
a crescut cu 2666 mii lei, în 1922 debitele ajung la 7494 mii lei, adică aproape se dublază faţă de anul precedent.
în anii 1923 şi 1924, volumul debitelor, nu numai că nu se diminuează, sau să se menţină cel puţin la nivelul
anului precedent, acestea cresc de la un an la altul cam cu un milion de lei, ca să culmineze cu anul de graţie 1925,
când soldul debitelor ajunge la cifra record de 11 milioane lei, ca efect al faptului că împrumuturile nu au mai
putut fi rambursate.
În acest fel, banca, lipsită de lichidităţi, intră în incapacitate de plată şi implcit în faliment. Consternaţia şi
impactul social-economic produs de prăbuşirea unei bănci ca „Olteniţa“ condusă de personalităţi şi cu o viaţă de
20 de ani, a fost unul din marile evenimente ale vremii. Această problemă era la ordinea zilei şi făcea obiectul discuţiilor
în mai toate cafenelele din oraş.
Iată că nici banca „Olteniţa“ ca orice pe lumea asta, nu face excepţie de la regula generală a firii şi anume
că, indiferent de ce este vorba, se naşte, creşte, sau evoluează, trăieşte şi moare.
4.- FADERALA „ AVÂNTUL ŢĂRII“
În Olteniţa a existat şi o asemenea instituţie financiar-bancară care a purtat numele de „Avântul Ţării“, însă
din păcate, din lipsă de date mă limitez doar la a o aminti şi atât. Ea a apărut într-un anuar statistic, al anului 1922.-
Dacă cineva are cunoştinţă şi date despre aceasta este bine să le facă publice.
5. – SOCIETATEA „TURTUCAIA“ S.A. DE INDUSTRIE ŞI COMERŢ.
Societatea „Turtucaia“ avea sucursala în Silistra (pe atunci capitala judeţului Durostor), laTurtucaia şi la
Budeşti. Avea ca obiect de activitate: de servire, operaţiuni de decontare, încasări, plăti şi acordări de credite la intreprinderi,
ferme agricole, industriale,sau comerciale, morărit, fierăraie, cărămidărie.
Preşedinte: O persoană a vremii de rezonanţă socială deosebită, doamna Sarmiza-Bilcescu- Alimăneşteanu.
În anul 1926 capitalul social era de 5.000.000 lei, împărţit în 10.000 acţiuni de purtător a 500 lei fiscare.
Rezervele erau de 144.753 lei.
Rezultate: Societetea a prosperat în primii 3 ani; în anul 1922 beneficiul a fost de 1.018.745,02 lei, dividente
95 lei; în anul 1923 a fost de 1.178.319 lei, dividente 100 lei, iar în anul 1924 a fost de 697.955 lei. În anul 1925
nici beneficii şi nici pierderi ceea ce mă face să presupun că bilanţul a fost „mistificat“ spre a nu evidenţia pierderile
care în mod cert existau în realitate, însă în anul următor 1926, acestea nu au mai putut fi „ascunse“, înregistrânduse
pierderi în sumă de 401.715 lei, care sunt convins că proveneau în cea mai mare măsură din anul precedent. Iată
câteva solduri din bilanţul încheiat la 31 decembrie 1922.
Societatea „Turtucaia“ S.A. Industrie şi Comerţ a fost înfiinţată în anul 1920 iar în 1931 a intrat în lichidare
376
ACTIV PASIV
– Casa…
– Efecte publice…
– Debitori 􀃺􀁌􀀃􀁖􀁘􀁆􀁘􀁕􀁖􀁄􀁏􀁈􀀑􀀑􀀑
– 􀀦􀁈􀁕􀁈􀁄􀁏􀁈􀀃􀃺􀁌􀀃􀁐􀄃􀁕􀁉􀁘􀁕􀁌􀀑􀀑􀀑
161.350,20
81.000,00
16.388.152,97
1.312.799,40
– 􀀦􀁄􀁓􀁌􀁗􀁄􀁏􀀃􀁙􀄃􀁕􀁖􀁄􀁗􀀑􀀑􀀑
– Rezerve…
– Creditori…
– Beneficiu net…
467.358.100,00
42.500,00
12.491.239,25
1.018.745,02
377
􀀥􀀬􀀯􀀤􀀱􀜉􀀸􀀵􀀬􀀯􀀨􀀃􀀥􀄂􀀱􀀦􀀬􀀬􀀃􀃄􀀲􀀯􀀷􀀨􀀱􀀬􀜉􀀤􀂴 PE ANII 1919-1925
ANUL
ACTIV PASIV
􀀦􀁄􀁖􀁄􀀃􀜈􀁌􀀃􀁇􀁌􀁖􀁓􀁒􀁑􀁌􀁅􀁌􀁏􀀃􀁏􀁄􀀃
B.N.R.
Portofoliu
Efecte publice (titluri
􀜈􀁌􀀃􀁓􀁄􀁕􀁗􀁌􀁆􀁌􀁓􀁄􀜊􀁌􀁘􀁑􀁌)
Debitori
Imobile (valoarea
􀁑􀁒􀁐􀁌􀁑􀁄􀁏􀄃)
CAPITAL PROPRIU 􀀦􀀤􀀳􀀬􀀷􀀤􀀯􀀃􀃌􀀰􀀳􀀵􀀸􀀰􀀸􀀷 BENEFICIU
DIVIDENTE
DISTRIBUTIV %
subscris
􀁙􀄃􀁕􀁖􀁄􀁗
rezerve
depozite
creditori
R􀁈􀁈􀜈􀁄􀁏􀁒􀁑􀄃􀁕􀁌􀀃􀜈􀁌
Ordine sau
Cecuri 􀁇􀁈􀀃􀁓􀁏􀁄􀁗􀄃
BRUT NET
1919 112.467 692.496 43.117 113.070 – 400.000 333.811 85.283 154.646 3.706 235.534 35.350 – –
1920 159.039 2.055.794 226.000 1.769.684 – 2.000.000 810.550 185.840 637.770 1.260.623 325.025 192.861 –
1921 99.955 3.487.704 632.268 4.436.198 – 2.000.000 1.691.070 224.021 1.917.980 2.187.608 570.170 412.850 –
1922 298.466 5.511.430 1.032.268 7.494.361 – 2.000.000 2.000.000 258.886 2.919.703 894.807 4.493.105 870.415 600.566 –
1923 242.846 10.656.610 1.011.767 8.235.462 2.730.300 4.000.000 3.033.700 367.675 2.909.513 240.447 4.770.550 1.619.259 1.099.818 20
1924 335.627 12.826.749 1.001.768 9.320.288 2.798.419 5.000.000 4.356.678 457.440 5.381.520 975.898 6.552.378 2.279.291 952.601 20
1925 189.829 16.687.682 1.327.581 11.576.104 2.714.411 5.000.000 4.779.432 510.090 7.424.647 623.201 7.587.925 2.768.413 1.206.932 22
6.BANCA „GURA ARGEŞULUI“
Banca „Gura Argeşulu“ S.A. Autorizaţia de funcţionare poarta data de 18 octombrie 1921 a Tibunalului Ilfov.
în actul constitutiv au subscris 12 membrii.
Capitalul social a fost la început de 2.000.000 lei, împărţit în 4.000 de acţiuni a 500 lei fiecare. A crescut în
1925 cu 1.000.000 lei, iar în 1927 cu alte 2.000.000 lei.
La 1 septembrie 1931 numărul deponenţilor spre fructificare a fost de 240 membrii cu un capital de
12.700.000 lei, iar numărul împrumuturilor-debitorii trecea de 2.000 care au beneficiat de credite în sumă de 10.000.000
lei.
în statutul acestei bănci la Cap. III „Operațiuni“ se spune:
s). – Va căuta să consolideze raporturile noastre şi să favorizeze dezvoltarea economiei naţionale cu ţările
străine. în acest scop va putea înfiinţa un serviciu de informaţiuni, studii şi anchete economice în vederea dezvoltării
comerţului şi industriei ţării.
Va putea înlesni creearea de noi industrii naţionale, acordându-le sprijinul moral şi material.
t). – Va putea înfiinţa sau comandite societăţi comerciale, agricole şi intreprinderi de tot felul.
Prin credite acordate, va putea înlesni reconstituirea gospodăriilor ţărăneşti şi industriale naţionale distruse
în timpul războiului.
u). – în fine orice fel de operaţiuni financiare intrând în sfera operaţiunilor sale.
Consiliul de administrare se compune din 9 membrii:
Preşedinte este dl. D.R. Ioaniţescu, vicepreşedinte I. Bărbulescu şi DIRCTOR Ion Deculescu.
Banca „Gura Argeşului“ Olteniţa a fost cea mai importantă bancă care a funcţionat în Olteniţa între cele două
războaie mondiale.
A fost o bancă puternică şi a fost concepută şi condusă de oameni care la vremea lor făceau parte din elita
personalităţilor oraşului, judeţului şi chiar ale ţării.
Activitatea sa a fost reglementată de un act constitutiv întocmit după toate regulile existente în materie la
vremea respectivă, act care a fost cunoscut la nivel naţional pentru că a fost publicat în monitorul oficial al României.
Din costitutiv nu a fost omisă nici-o reglementare pentru că a fost întocmit de elita oamenilor intelectuali,
comerciali, economişti, care au prevăzut toate speţele ce pot apărea în desfăşurare activi tăţii acestei bănci.
Un aport important l-au avut juristii, oameni erudiţi în materie de drept civil, administrativ şi comercial, oameni
comlecşi şi competenţi aşa cum a fost cazul profesorului D.R. Ioaniţescu, unul din prietenii lui D.G. Deculescu
şi mai ales al doctorului Constantin Deculescu.
Datorită acestui fapt, redau integral actul constitutiv al acestei bănci:
B A N C A „G U R A A R G E Ş U L U I“
ACT CONSTITUTIV
(Document inedit publicat în Monitorul Oficial din 23 octombrie 1921)
Subsemnaţii, pe baza prezentului act şi a statutelor alăturate care fac parte integrantă, am constituit o societate
anonimă română pe actiuni sub denumirea de „Banca Gura Argeş“ cu sediul în oraşul Olteniţa.
Scopul societăţii este arătat la articolul 18 din statut.
Capitalul iniţial al societăţii este de 2.000.000 lei, împărţit în 4.000 de acţiuni a 500 lei fiecare acţiune.
Acest capital s-a subscris integral de către noi semnatarii prezentului act după cum urmează, având fiecare
dreptul la numărul de acţiuni corespunzător:
1- I.Bărbulescu, 250.000 lei a 500 de acţiuni,
2- D.G. Deculescu, 200.000 lei a 400 de acţiuni,
3- Mihail Popescu, 200.000 lei a 400 de acţiuni,
4- Dr. C. Deculescu 150.000 lei a 300 de acţiuni.
5- Vasile R. Fundeneanu, 150.000 lei a 300 de acţiuni,
6- Marin Ene, 150.000 lei a 300 de acţiuni,
7- C.D. Nica, 200.000 lei a 400 de acţiuni,
8- N. Tănăsescu, 150.000 lei a 300 de acţiuni,
9- D.R. Ioaniţescu, 250.000 lei a 500 de acţiuni,
10- Alexandru Prumptu, 100.000 lei a 200 de acţiuni.
11- Niţă Rădulescu, 150.000 lei a 300 de acţiuni,
12- Slave Avramescu, 50.000 lei a 100 de acţiuni.
TOTAL _____________2.000.000 lei a 4.000 acţiuni.
378
Din capitalul social astfel subscris se va vărsa prima rată de 30%, iar restul de 70 % ne obligăm să-l vărsăm
fiecare individual la casa societăţii după autorizarea ei de funcţionare la epocile şi proporţiile ce se va hotărî de
adunarea generală.
Acţiunile se eliberează contra unei taxe de constituire de 10 lei de fiecare acţiune.
Ca derogare de la cele prescrise în statut, pentru această singură dată, fiecare din noi are dreptul ca printr-o
simlă declaraţiune făcută consiliului de administraţie să transmită orice număr de acţiuni din cele ce i se cuvin,
altor persoane şi certificatele provizorii ce se vor elibera direct acestora.
După eliberarea certificatelor provizorii, statutele intră din nou în vigoare.
Bilanţurile se vor face şi beneficiile se vor lua conf.art.19 şi23 din statute.
Subsemnaţii fondatori şi proprietari ai întreguluicapital subscris şi acţiunilor corespunzătoare,
exercitând şi atribuţiile adunării generale constitutive în conformitate cu art. 125 şi 219 şi art. 30 din statuete, am
ales membrii în consiliul de administraţie pe domenii:
Consiliul de administraţie
-Preşedinte: se va alege ulterior,
– Membrii: D.G. Deculescu, C.D. Nica, dr. C. Deculescu, Vasile R. Fundeneanu, Marin Ene, Niţă Rădulescu,
D. Grozdea, N. Tănăsescu.
Consiliul censorilor
Preot Gheorghe Sechelarie, preot I.Ionescu, Slav Avramescu, Gheorghe Popa, Alexandru Prumptu.
Censori supleanţi
Petrache Teodorescu, N. Stoenescu Soare, Alexandru Cernescu.
în termen de 20 de zile de la constituirea definitivă a societăţii se vor depune cauţiunile cerute de art. 124 şi
186 din Codul comercial şi art. 35 şi 51 din statut şi anume:
Fiecare administrator 20.000 lei, fiecare censor 10.000 lei în acţiuni de ale societăţii.
în virtutea prezentului act societatea se declară fondată şi constituită sub unica rezervă a autorizaţiei legale
de funcţionare.
Durata societăţii era nelimitată.
Pentru obţinerea autorizaţiei dăm mandat şi delegăm pe domnii: D.R. Ioaniţescu şi Slave Avramescu, ca
toţi împreună sau fiecare în parte, să facă cerere de autorizare la Tribunalul Ilfov şi să obţină avizul favorabil al
Camerei de comerţ şi sentinţa tribunalului de funcţionare, semnând valabil în numele societăţii şi convenim la orice
modificări ale statutelor în interesul legii şi să facă apel la caz de nevoie sau să renunţe la dreptul de apel, mulţumindu-
se cu drepturile pronunţate de tribunal, să ne reprezinte în faţa oricărei instanţe judecătoreşti şi administrative
din ţară, făcând orice declaraţiune în scopul de mai sus pe numele nostru, să ceară investirea cu formula executori
a sentinţei de autorizare şi liberarea ei, semnând de primirea ei, să ceară şi să semneze înscrierea firmei, să subscrie
orice acte, într-un cuvânt, să facă în numele nostru tot ce va fi necesar şi legal pentru ca societatea să fie recunoscută
ca autorizată a funcţiona, fără a mai avea nevoie de procură specială şi cu drept de substituire.
Mandatarii noştrii vor putea consimţii chiar şi la modificarea statutelor dacă tribunalul ar cere.
Conform art. 6 din statute, capitalul va putea fi mărit prin una sau mai multe emisiuni până la
000 lei, printr-o decizie a consiliului de administrţie.
Deasemeni autorizăm pe dl. D.R.Ioaniţescu să ridice de la Tribunalul Ilfov îndată după obţinerea autorizaţiei
de funcţionare, recipisa reprezentând vărăsmântul de 30% depus de noi, vărsându-l apoi la
casa băncii.
Consiliul de administrţie va hotărâ şi împuternicii persoanele care pot semna valabil pntru bancă. Orice
acte cari angajează banca trebuie să poarte sub firma scrisă, stampila sa tipărită, și două semnături.
Firma socială este „Banca Gura Argeş”
FĂCUT LA 3 AUGUST 1921
1- Costică D. Nica, comerciant, Olteniţa str. Ferdinand nr. 20,
2- Ion Bărbulescu, proprietar, Oltenţă str. Cantacuzino nr. 40,
3- D.G. Deculescu strada Carol no. 67
4- Vasile R. Fundeneanu,
5- Marin Ene,
6 – N. Rădulescu-Troacă, agricultor-comerciant com. Gurbăneşti Ilfov
7 – Mihail Popescu, proprietar, Olteniţa, str. Carol No. 78,
8 – D. R. Ioaniţescu, advocat, str. Mătăsari No. 21 Bucureşti
379
9- Nicol. C. Tănăsescu, advocat, str. Visinilor No. 12 Bucureşti,
10- Alexandru Prumptu, comerciant, comuna Budeşti judeţul Ilfov
11- Slave Avrămescu, advocat, strada Sârbească nr. 9 Bucureşti, REDACTOR, SCRIITOR, ŞI MARTOR
PENTRU IDENTITATEA PĂRŢILOR, Anghel N. Demetrescu advocat str. Panduri nr. 8 Bucureşti
ACT MODIFICATOR, al
ACTUL CONSTITUTIV ŞI AL STATUTELOR SOCIETĂŢII ANONIME
„BANCA GURA ARGEŞ”
În virtutea drepturilor acordate subsemnatului prin actul constitutiv, declar că fac următoarele modificări:
1 – La actul constitutiv la capitolul censorilor supleanţi, se numesc încă doi censori şi anume: Ion Dumitrescu
şi Nicolae St. Ionescu.
În total sunt cinci censori supleanţi
2 – La capitolul statutelor:
Se specifică că numerotaţia articolelor, după art. 33 urmează art. 34. în loc de 5 în loc de 36, articolul 36 în
loc de 37 şi continuă în această ordine până la sfârşit. în total statutele societăţii conţin 77 de articole în loc de 78
cum s-a trecut în actul original printr-o greşală de numerotaţie.
(ss) Slave Avramescu, Advocat.
GREFA TRIBUNALULI ILFOV, SECŢIA I. COMERCIALĂ Se va
publica în Monitorul Oficial
Grefier (ss) Gh. Tonoescu
ACT MODIFICATOR al
ACTULUI CONSTITUTIV ŞI AL STATUTELOR SOCIETĂŢII ANONIME „BANCA GURA
ARGEŞULUI”.
În virtutea drepturilor acordate subsemnatului prin actul constitutiv declar că fac următoarele modificări
în art. 66, alin. I. fost 67 din statute, cu cuprinsul următor:
– Art. 66, alin.I. până la cinci acţiuni posesorii au dreptul la un vot în adunarea generală.
(ss) Slave Avrămescu, advocat,
GREFA TRIBUNALULUI ILFOV SECŢIA i COMERCIALĂ Se va
publica în Monitorul Oficial,
Grefier (ss) Gh. Toncescu.
S T A T U T E L E „BĂNCII GURA ARGEŞ”
Capitolul I
CONSTITUIREA, SEDIUL, SCOPUL ŞI DURATA SOCIETĂŢII.
Art. 1. Se constitue o societate anonimă pe acţiuni sub denumirea „Banca Gura Argeş“, având drept obiect
operaţiunile prevăzute la art. 18 din statute.
Art. 2. Sediul bancii se fixează în oraşul Olteniţa, societatea va putea înfiinţa sucursale sau agenţii în orice
altă localitate, putând chiar să se asocieze cu alte instituţii de credit, printr-o decizie a consiliului de adminstraţie.
Art. 3. Scopul băncii este să contribuie şi să înlesnească dezvoltarea comerţului în general, a agriculturii, a
industriei de tot felul, pe cont propriu şi pentru contul altora.
În special banca va urmării dezvoltarea tuturor intreprinderilor care sunt în legătură cu industria agricolă.
Art. 4. Durata societăţii este nelimitată. Ea va începe să funcţioneze din momentul îndeplinirii formalităţilor
cerute de lege.
380
CAPITOLUL II
Capitalul social şi acţiuni
Art. 5. Capitalul social va putea fi sporit peste capitalul iniţial de 2.000.000 lei, prin una sau mai multe emisiuni
până la suma de 5.000.000 lei.
Art. 6. Sporirea se va face prin deciziunea adunării generale care va hotărî şi condiţiunile emisiunii;
Art. 7. Nu se va putea face nici-o emisiune înainta de vărsămintele acţiunilor emise să nu fi fost integral
achiate.
Art. 8. Vărăsmintele acţiunilor pentru capital iniţial, cât şi pentru emisiunile posterioare, se vor face deodată
în mai multe rate, la epocile şi în condiţiile stabilite de consiliul de administraţie.
Acţionarii ce nu vor efectua plata vărăsmintelor la timp, vor suferii consecinţele codului comercial şi vor
plăti o dobândă de întârziere ce se va fixa de consiliul de administraţie.
Art. 9. Pentru efectuarea vărăsmintelor actiunilor subscrise, acţionarii vor fi invitaţi prin Monitorul Oficial
şi alte două ziare cotidiene din Bucureşti, fixându-se locul şi data de plată, trebuie să fie interval de cel puţin 15
zile libere.
Art. 10. După depunerea primului vărsământ din capitalul subscris de fiecare acţionar, se vor putea libera
certificate provizorii dintr-un registru cu matcă, având un număr de ordine. Certificatele vor trebui să poarte semnătura
a doi membrii din consiliul de administraţie şi pe cele ce vor înregistra vărsămintele ce vor face până la
completa achitare.
Art. 11. Ele se vor termina prin simpla înscriere în registrul special al societătii.
Art. 12. Se va libera dintr-un registru cu matcă, semnate de doi membrii ai consiliului de administraţie şi vor
purta un număr de ordine.
Art. 13. Actiunile definitive vor fi prevăzute cu o serie determinată de cupoane pentru dividente. Fiecare
acţiune dă dreptul proporţional la activul social şi ia parte la beneficiile sau pierderile societăţii în acelaş mod.
Art. 14. în caz de sporire a capitalului social toate condiţiunile unei emisiuni şi a exercitării dreptului de
referinţă al vechilor acţionari se vor hotărî de consiliul de administraţie.
După ce se va exercita dreptul de preferinţă, partea disponibilă se va repartiza celorlalţi subscriitori după
cum se va decide de consiliul de administraţie.
Art. 15. Nici un acţionar nu are dreptul să ceară restituirea valorilor sub nici-o formă, asemenea nimenea nu
se poate opune la mărirea capitalului dacă s-a hotărât sau se hotărăşte mărirea lui.
Art. 16. Acţiunea este indivizibilă.Societatea nu recunoaşte decât un singur proprietar pentru fiecare acţiune.
Moştenitorii vreunui acţionar nu au nici un amestec în administrare societăţii. Ei vor trebuii să se conformeze deciziilor
adunării generale care sunt opozabile tuturor moştenitorilor şi să se raporteze la inventarele sociale.
În adunarea generală un moştenitor poate reprezenta pe toţi ceilalţi.
Art. 17. Posesorii de acţiuni de ale societăţii sunt presupuşi că au aderat la statut şi se vor supune hotărârilor
prezente şi viitoare ale adunării generale.
CAPITOLUL III
Operaţiuni
Art. 18. Societatea anonimă „Banca Gura Argeş“ va putea face următoarele operaţiuni:
a).- A sconta, resconta, a primii la încasare cambii, mandate, cupoane şi titluri ieşite la sorţi; în fine, orice
efecte de circulatiune şi orice alte creanţe de portofoliu;
b).- A cumpăra şi vinde titluri şi efecte publice emise de stat, judeţ şi comună;
c).- A cumpăra şi vinde acţiuni sau obligaţiuni de ale societăţilor comerciale, industriale sau agricole, garantate
sau negarantate;
d).- A acorda împrumuturi pe titlurile şi efectele enumerate la alin. b. şi c.
e).- A acorda împrumuturi simple cu sau fără acte autentice şi a primii cesiuni de tot felul;
f).- A acorda împrumuturi curente garantate prin gaj pe titluri, pe efecte comerciale sau prin garanţii ipotecare;
g).- A face operaţiuni de comision şi reprezentate de tot felul de monede şi bilete de bănci străine;
h).- A primi în depozit numerar, efecte publice şi orice alte acţiuni la vedere sau cu termene şi procente convenţionale;
j).- A putea lua şi subscrie la tot felul de emisiuni de titluri de stat, de judeţe şi comune sau alte societăţii particulare
şi va putea participa la constituirea societăţilor comerciale şi industriale;
381
k).- Va putea cumpăra, vinde sau construi imobile. Cumpărarea se va face cu votul a două treimi din numărul
membrilor consiliului de administraţie şi după o prealabilă expertiză făcută de 3 membrii ai consiliului de administraţie;
l).- A împrumuta pe efecte, imobile sau numai pe creditul său personal, atât în ţară cât şi în străinătate;
m). – Va putea cere deschiderea de conturi curente la orice casă de comerţ din ţară sau străinătate;
n).- A cumpăra şi vinde asupra străinătăţii trate la vedere sau cu termen, cecuri sau vărăsminte şi a le putea
negocia la rândul său;
o).- A accepta sau plăti rate, cecuri sau vărăsminte trase de corespondenţii ei din ţară sau străinătate;
p).- A închiria imobile necesare pentru instalarea serviciului băncii;
r).- Va putea emite obligaţiuni pe termen lung;
s).- Va căuta să consolideze raporturile noastre şi să favorizeze dezvoltarea economiei naţionale cu ţările
străine;
În acest scop va putea înfiinţa un serviciu de informaţiuni, studii şi anchete economice în vederea dezvoltării
comerţului şi industriei ţării.
Va putea înlesni creerea de noi industrii naţionale, acordându-le sprijin moral şi material.
ş).- Va putea înfiinţa o comandită societăţii comerciale, industriale, agricole şi intreprinderi de tot felul;
t).- Prin creditele acordate, va putea înlesni reconstruirea gospodăriilor ţărăneşti şi industriilor naţionale distruse
în timpul războiului;
u).- în fine va face orice fel de operaţiuni financiare intrând în sfera operaţiunilor sale.
CAPITOLUL IV
Bilanţ, beneficii, fond de rezervă
La 31 dec. al fiecărui an, consiliul de administraţie sau delegaţii săi vor încheia şi întocmi bilanţul exerciţiului
care va cuprinde inventarierea amănunţită a activului şi pasivului băncii.
Bilanţul astfel alcătuit se va prezenta de către consiliul de administraţie censorilor spre control şi raportare,
împreună cu toate actele justificative cel puţin cu 30 de zile înaintea termenului fixat pentru întrunirea adunării
generale.
Art.19. Anul social începe la 1 ianuarie şi se sfârşeşte la 31 decembrie.
Art. 20. Censorii la rândul lor vor face raporturile asupra examinării bilanţului.Raportul censorilor împreună
cu bilanţul în copie, vor sta depuse în birourile băncii, cel puţin 15 zile şnainte de termenul fixat pentru întrunirea
adunării generale la dispoziţia acţionarilor spre cercetare şi luare la cunoştinţă.
Art. 21. Consiliul de administraţie este obligat ca în termen de 10 zile de la aprobarea bilanţului de către
adunarea generală să depună o copie la grefa tribunalului, alăturând raportul censorilor şi procesul -verbal al adunării
generale.
Art. 22. Consiliul va putea propune adunării generale creearea sau sporirea de rezerve ordinare sau extraordinare
precum şi a oricăror fonduri speciale ce se va crede de cuvinţă pentru garantarea operaţiunilor şi întăririi
creditului băncii „Gura Argeş“.
Art. 23. Beneficiul net al societăţii se va stabili după ce se va fi scăzut din produsul operaţiunilor sale, toate
cheltuielile de administraţie; adică salariile, indemnizaţiile, diurnele, gratificaţiile şi părţile de beneficiu acordate
prin statute sau de consiliul de administraţie.
Jetoanele de prezenţă ale consilierilor, censorilor, retribuţia membrilor din comitetul de direcţie, chiar localului,
amortizări şi în fine tot ce intră în cadrul cheltuielior necesitate de administraţia societăţii.
Beneficiul net astfel stabilit se va distribui după cum urmează;
Un prim divident de 5% la capitalul social vărsat,
Restul se va împărţi;
20% la fodul de rezervă;
10% consiliul de administraţie;
2% censorilor;
2% comitetul de direcţie,
2% fondului de pensii şi de ajutor al funcţionarilor,
4% la dispoziţia consiliului, care se vor putea acorda ca tantieme pentru director, funcţionari si lucrători.
Restul se va distribuii acţionarilor ca al doilea divident.
Art. 24. Pensiunile şi acordarea de ajutoare funcţionarilor va forma obiectul unui regulament special elaborat
382
de consiliul de administraţie, obligatoriu pentru toţi funcţionarii societăţii de orice grad de calificaţiune.
Art. 25. Bonurile de pensiune şi ajutor al funcţionarilor vor fructifica în favoarea lor în condiţiunile hotărâte
de consiliul de administraţie.
Art. 26. Dacă beneficul net rezultat din operaţiunile unui an, nu va fi suficient pentru a plăti acţionarilor dividentul
de 5% asupra capitalului vărsat, adunarea generală va putea autoriza ca restul până la completerea acestui
divident să se ia din restul de rezervă.
Art. 27. Dividentele se vor plăti cu începere de la a 15-a zi de la aprobarea bilanţului de către adunarea generală.
Dividentele neridicate în termen de 5 ani de la scadenţa lor, devin proprietatea societăţii şi va putea fi trecute
la fondul de rezervă.
CAPITOLUL V.
Administraţiunea
Art.28. Societatea se administrează de către consiliul de administraţie care poate delega parte sau totalitate
din atribuţiile sale comitetului de direcţie.
Art. 29. Consiliul de administraţie se compune din cel puţin 9 şi cel mult 15 membrii, aleşi dintre acţionari
de adunarea generală pe un termen de 4 ani. Două treimi din numărul membrilor consiliului de administraţie vor
fi români.
Art. 30. Prin excepţie primul consiliu va fi compus din membrii desemnaţi prin actul constitutiv precum şi
de cei cooptaţi în urmă de consiliul de administraţie.
Consiliul de administraţie va alege dintre membrii săi un preşedinte şi doi vicepreşedinţi. pentru prima perioadă
de 4 ani, preşedintele şi vice preşedintele vor fi indicaţi prin actul constitutiv.
Art. 31. Consiliul se va reânoi în fiecare an, prin înlocuirea unei treimi din membrii săi, aceasta numai cu începere
de la 31 decembrie 1924, primul consiliu fiind numai pe patru ani. înainte de adunarea generală din 1921,
consiliul va fixa prin trasgere la sorţi ordinea de retragere a membrilor în funcţiune. Reânoirea în urmă se va face
după vechimea membrilor.
Art. 32. Membrii ieşiţi la sorţi sau retraşi sunt reeligibili.
Art. 33. în caz când se vor produce vacanţe în consiliu, ceilalţi membrii ai consiliului de administraţie, deliberând
în prezenţa a două treimi din membrii săi cu majoritatea absolută, procedează conform articolului 126 din
codul comercial al numirii unui administrator până la viitoarea adunare generală.
Membrul coptat în aceste condiţiuni îndeplineşte termenul predecesorului său.
Art.35. (s-a omis art. 34 dintr-o greşeală de numerotare). Fiecare membru al consiliului de administraţie
este obligat a depune în termen de 30 de zile de la numirea sau alegera sa o cauţiune numerar, efecte publice sau
acţiuni ale societăţii în valoare de 20.000 lei.
Aceste acţiuni vor figura pe numele lor propriu şi vor fi inalienabile pentru toată durata funcţionării lor.
Această cauţiune nu se va putea majora ori care ar fi în viitor capitalul social al băncii.
Art. 36. Consiliul de administraţie , administrează societatea conform prezentelor statute, iar în lipsă de dispoziţiuni
speciale, conform codului de comerţ. Consiliul are cele mai întinse puteri în privinţa conducerii intereselor
putând delibera şi decide asupra tuturor chestiunilor care sunt în mod expres supuse aprobării adunării generale ,
fie prin statutele de faţă, fie prin codul de comerţ.
Art.37. Consiliul de administraţie stabileşte regulamentul operaţiunilor şi determină condiţiunile generale
ale efectuarii lor. Fixează epocile vărsămintelor acţiunilor (generale ale efectuării) şi măsurile ce se vor lua contra
celor care nu le-a efectuat. Decide asupra dispoziţiunilor de luat în afacerile de urmărire, de cumpărări, acordări
de credite şi în general ia hotărâri asupra tuturor afacerilor şi operaţiunilor care angajează societatea.
Stabileşte conturile şi prezintă adunării generale dare de seamă şi bilanţul anual.
Hotărăşte ordinea de zi.
Reprezintă societatea în raporturile ei cu terţe persoane, cu autorităţile publice, particulare şi judiciare.
Consiliul de administraţie va delega din sânul său un comitet de direcţiune. Acest comitet se compune după
fiecare adunare generală ordinară din 3 până la 5 membrii şi directorul sau directorii societăţii.
Preşedintele consiliului de administraţie este de drept membru în comitetul de direcţiune şi preşedintele ei.
Prin excepţie primul comitet de direcţie se va numi pe un termen de 1 an. Membrii direcţiunii afară de directorii
cei înlocuesc, primesc un jeton de prezenţă de 20 de lei de fiecare şedinţă. Consiliul de administraţie putând
fixa şi un supliment de renumeraţie pentru activitatea depusă de fiecare membru din consiliul de direcţiune, afară
de director.
383
Comitetul de direcţiune, după propunerea directorului numeşte şi revocă pe toţi ceilalţi funcţionari ai societăţii
fixând condiţiile şi remuneraţiunile lor.
Art. 38. Administratorii sunt datori când vor constata că capitalul social s-a redus cu o treime să convoace
adunarea generală pentru a decide dacă să reconstitue capitalul social, se limitează la suma sau SE DIZOLVĂ SOCIETATEA.
Art. 39. Consiliul de administraţie nu va putea ţine şedinţe decât în prezenţa a cel puţin jumătate din numărul
membrilor săi în funcţiune.
Art. 40. Şedinţele consiliului de administraţie sunt prezidate de preşedinte, în lipsa acestuia de un membru
desemnat adhoc, de consiliu.
Art. 41. Consiliul de administraţie se va întruni cel puţin odată pe lună şi de câte ori va fi nevoie. El va fi
convocat de preşedinte, vice preşedinte sau director.
Convocarea pentru fiecare întrunire a consiliului trebuie să fie comunicată în timp util tuturor membrilor
consiliului şi tuturor directorilor.
Art. 42. Membrii consiliului de administraţie care nu poate lua parte la o şedinţă, poate da o delegaţiune
specială prin scrisoare sau telegramă unui alt membru pentru a-l reprezenta la o sedinţă anumită, a vota şi a delibera
pentru el şi va fi socotit ca prezent.
Art. 43. Pentru ca deciziunile consiliului de administraţie să fie valabil luate trebuie să implinească majoritatea
de voturi a celor prezenţi, afară de cazurile speciale prevăzute de lege şi de statute. în caz de paritate, votul
preşedintelui hotărăşte. consiliul va putea considera ca demisionat membrul care a lipsit fără cauză admisă de consiliu
de la 5 şedinţe consecutive.
Art. 44. Se vor încheia procese-verbale de toate deliberările şi deciziunile consiliului de administraţie. Aceste
procese-verbale se vor consemna într-un registru special şi vor fi semnate de toţi membrii care au luat parte la şedinţă.
Art. 45. Memrii consiliului de administraţie prin faptul administrării lor nu contractează nici-o obligaţie personală
a îndepliniri mandatului.
Art. 46. Consiliul de administraţie va putea hotărî şi imputernici persoane cari pot semna valabil pentru
bancă. Orice act care angajează banca trbuie să poarte sub firmă scrisă ştampilat sau tipărit două semnături.
Art. 47. în justiţie banca este reprezentată prin directorul ei sau un administrator-delegat, aceştea vor putea
la rândul său să substitue advocaţi şi orice alt mandatar general sau special, pentru orice proces sau operaţiune juridică.
Art. 48. Membrii consiliului de administraţie sunt remuneraţi prin tantime prevăzute la art. 23,9 şi prin dreptul
de prezenţă care se fixează la 20 lei de şedinţă, acei dintre administratori care vor fi delegaţi cu un serviciu special
fie temporar sau permanent vor primi o renumeraţie suplimentară care se determină de consiliu în raport cu serviciile
sale aduse.
CAPITOLUL VI
Censori
Art. 49. Adunarea generală va alege dintre membrii săi în fiecare an 3-5 supleanţi. Ei sunt însărcinaţi cu
supravegherea operaţiunilor, revizuirea bilanţului şi verificarea conturilor. Doua treimi din numărul censorilor şi
supleanţilor trebuie să fie români.
Pâna la prima adunare generală censori şi suplaeanţi vor fi desemnaţi prin actul constitutiv.
Art. 50. Rudele şi afinii administratorilor până la al IV-lea grad inclusiv, nu sunt eligibili sau pierd calitatea
de censori. Censorii şi supleanţii al căror mandat au expirat pot fi realeşi.
Art. 51. Censorii vor fi obligaţi să depună jumătate din cauţiunea fixată pentru membrii consiliului de administraţie
prin prezentele statute.
Art. 52. Atribuţiunile şi responsabilităţile censorilor sunt cele prevăzute în statute şi în codul comercial.
Art. 53. Censorii vor lua parte la deliberările consiliului de administraţie, având vot consulativ şi vor putea
cere să se însereze în procesele-verbale propunerile ce vor crede de cuvinţă să facă.
Art. 54. în cazul în care un loc de censor devine vacant supleantul cel mai în vârstă îl înlocueşte. Dacă numărul
censorilor în modul acesta nu se poate completa, censorii care rămân, numesc dintre asociaţi alte persoane care să
înlocuească pe cel absent până la întrunirea celei mai apropiate adunări generale.
Art. 55. Censorii sunt obligaţi să facă raportul anual cărtre adunarea generală. Administraţia băncii va depune
în totdeauna la dispoziţia censorilor toate mijloacele necesare pentru executarea atribuţiunilor cu cari sunt investiţi
de prezentele statute şi de codul comercial.
Art. 56. Censorii sunt retribuiţi prin tantime prevăzute la art. 23. şi drepturi de prezenţă care se fixează la 20 lei
de şedinţă.
384
CAPITOLUL VII
Adunarea generală
Art. 57. Adunarea generală legal constituită reprezintă totalitatea acţionarilor.
Art. 58. Adunările generale sunt ordinare şi extraordinare. Adunările generale ordinare se întrunesc regulat
la Olteniţa, în fiecare an înainte de 1 Mai.
Art. 59. Adunările generale extraordinare se întrunesc în urma convocării consiliului de administraţie, Consiliul
de administraţie poate convoca adunarea generală extraordinară ori de câte ori va crede necesar.
Art. 60. Consiliul de administraţie este obligat a convoca adunarea generală extraordinară în termen de 30
de zile în urma cererii înscrise adresată preşedintelui de unanimitatea censorilor, sau cel puţin 10 acţionari reprezentând
o cincime din capitalul social.
În ambele cazuri cererea trebuie să fie semnată de toţi cei cari o reprezintă şi să arate în mod precis, ordinea
de zi a adunării generale extraordinare.
Art. 61. Dacă consiliul de administraţie nu convoacă adunarea generală extraordinară în termenul arătat la
art. 60, acţionarii care reprezintă o cincime din capitalul social, poate face convocarea adunării generale, conformându-
se dispoziţiunilor prescrise în statute. în acest caz şedinţa va fi prezidată de un membru ales de adunare.
Art. 62. Propunerile pentru a de pune o chestiune la ordinea de zi trebuie să fie prezentate printr- o cerere
scrisă adresată preşedintelui, semnată de cel puţin 10 acţionari reprezentând a 10-a parte din capitalul socia, în termen
de 25 de zile înaintea datei fixată pentru adunarea generală.
Art. 63. Pentru ca adunarea ordinară sau extraordinară să poată fi valabil constituită, este necesar ca convocarea
acestei adunări să se facă cu cel puţin 15 zile înaintea zilei fixate prin publicaţiune prin Monitorul Oficial,
prin unul sau mai multe ziare.
Art. 64. Adunarea generală ordinară sau extraordinară nu poate delibera în mod valabil decând când acţionarii
sau mandatarii prezenţi reprezintă a treia parte din capitalul social.
Dacă în ziua hotărâtă nu se întrunesc acţionarii îndeplinind capitalul cerut, şedinţa se amână pentru 8 zile,
când adunarea generală va lucra valabil ori care ar fi parte de capital reprezentată.
Se exceptează cazurile enumerate la art. 71., când se va proceda conform dispoziţiunilor speciale prevăzute.
Art. 65. Adunarea generală va fi prezidată de preşedinte sau vice preşedintele consiliului de administraţie,
iar în lipsa acestora de cel mai în vârstă din membrii consiliului de administraţie sau de un administrator desemnat
de consiliu.Preşedintele numeşte unul sau doi secretari ai adunării din acţionarii prezenţi. Cei doi acţionari prezenţi
care reprezintă cel mai mare număr de acţiuni şi în caz de refu, cei care îi urmează, vor îndeplini funcţiunea de secretari.
Art. 66. Deciziunile adunării generale se iau cu majoritatea absolută a voturilor exprimate, în afară de cazurile
speciale prevăzute la art.71. pentru care se cere două treimi.
Deciziunile se constată prin procesele-verbale şi sunt obligatorii pentru toţi acţionarii.
Alegerea membrilor pentru consiliul de administraţie, a censorilor sau supleanţilor, se face, prin aclamaţie
sau prin vot secret, dacă se cere aceasta de cel puţin 10 din acţionarii prezenţi cari să prezinte o treime din capitalul
social.
Orice hotărâre luată asupra unor chestiuni care nu sunt prevăzute în ordinea de zi sunt nule.
Art. 66. (Iată iar o numerotare greşită a articolelor făcută chiar de Monitorul Oficial întrucât articolul
66 a mai fost şi mai sus). Cinci acţiuni dau dreptul la un vot în adunarea generală. Numărul voturilor unui acţionar
este limitat, fără să poată avea mai mult de 50 de voturi pentru sine şi 50 ca mandatar.
Acţionarul care vroieşte a lua parte la adunarea generală trebuie să depună acţiunile sale cu 8 zile înainte de
ziua hotărâtă pentru întâlnire, la cassa societăţii sau la locul indicat de administraţie. Se va libera o recipisă în
schimbul acţiunilor depuse.
Art. 67. Acţionarii nu pot fi reprezentaţi decât prin alţi acţionari având dreptul de vot. Procurile sau delegaţiile
date în acest scop vor fi depuse la cassa societăţii cu cel puţin 3 zile înainte de ziua fixată pentru adunarea generală.
Ele vor fi făcute după un formular dat de consiliul de administraţie, fără să mai fie nevoie de legalizare. Minorii
vor fi reprezentaţi prin tutorii lor sau procuratorii acestora. Persoanele având consiliul judiciar sau curatori, prin
reprezentanţii lor legali. Femeile căsătorite prin soţii lor, chiar dacă aceştia nu sunt acţionari.
Casele de comerţ de către unul din membrii lor având semnătura firmei. Instituţiile de cultură şi de binefacere
şi societăţile în general pe unul din membrii lor având o procură specială.
Consiliul de administraţie este singur în drept a decide asupra validităţii mandatelor.
Art. 68. Administratorii şi censorii nu pot fi decât mandatari soţiilor lor.
Art. 69. Adunarea generală îndeplineşte cu deosebire următoarele atribuţiuni:
a). – înlocuieşte membrii consiliului de administraţie ieşiţi din funcţiune;
385
b). – Ascultă darea de seamă a consiliului de administraţie şi raportul censorilor; discută, aprobă şi modifică
bilanţul ce i se prezintă şi dă descărcare consiliului de administraţie de gestiunea sa;
c). – Decide asupra tuturor modificărilor introduse în statutele societăţii;
d). – Alege censor – supleanţi;
e). – Decide asupra fuziunii societăţii cu altele;
f). – Decide reducerea, reconstituirea capitalului social sau sporirea lui;
g). – Decide asupra schimbării obiectului societăţii;
h). – Decide asupra dizolvării societăţii;
i). – Revocă membrii consiliului de administraţie;
j). – în fine decide asupra oricărei chestiuni pe care consiliul de administraţie le va crede cu cale să le supună
adunării generale.
Art. 71. Adunarea generală nu va putea delibera valabil asupra chestiunilor arătate la literele d, e, f, g, h, i,
decât dacă acţionarii prezenţi reprezintă jumătate din capitlul social şi în acest caz deciziunile ei nu vor fi valabile
decât întrunind două treimi din voturile exprimate.
Dacă adunarea generală convocată pentru a delibera asupra punctelor arătate mai sus nu ar fi în număr pentru
a decide în mod valabil, consiliul va convoca o nouă adunare generală în termen de 6 săptămâni, ţinând seama de
toate regulile prescrise pentru convocări.Această a doua convocare va putea delibera în mod valabil oricare ar fi
numărul acţiunilor prezente sau reprezentate, însă nu se pot lua în mod valabil decât întrunind două treimi din voturile
exprimate.
CAPITOLUL VIII Disolvare, lichidare
Art. 72. Societatea nu se poate disolva decât în cazurile prevăzute de codul comercial şi în urma unui vot al
adunării generale date în conformitate cu art. 71 din statut.
În caz de pierdere a unei treimi din capitalul social, consiliul de administraţie e obligat să consulte adunarea
generală asupra oportunităţii disolvării societăţii.
Art. 73. Adunarea generală care hotărăşte asupra disolvării, numeşte în acelaşi timp şi lichidatorii societăţii,
fixându-le onorari şi de la acea dată încetează funcţiunile consiliului de administraţie.
Art. 74. Lichidatorii vor încheia mai întâi un inventar de toată averea societăţii şi un bilanţ semnat de membrii
consiliului de administraţie.
Art. 75. Puterile adunării generale ramân în vigoare pe tot timpul lichidării.
Art. 76. Actul de numire a lichidatorilor şi bilanţul încheiat se vor publica prin Monitorul Oficial şi prin unul
sau mai multe ziare.
Art. 77. Produsul net al lichidării se împarte între acţionari proporţional cu numărul acţiunilor ce deţin.
CAPITOLUL IX Responsabilitatea consiliului de administraţie
Art. 78. Adunarea generală este singura în drept a acţiona consiliul de administraţie înaintea instanţelor judiciare
printr-o delegaţiune aleasă cu majoritatea de voturi.
Acţionarii prezenţi la şedinţe trebuie să reprezinte cel puţin două trimi din capitalul social.
GREFA TRIBUNALULUI ILFOV, SECŢIA I COMERCIALĂ.
Prezentul act constitutiv, actele modificatoare şi statute trecute în registrul de ordine la No. 1986/1921 şi de
societăţi la No. 615/1921 cum şi copie de pe şedinţa se vizează de noi spre a se publica în Monitorul Oficial.
Grefier (ss) Gh. Toncescu.
N O I, F E R D I N A N D I
Cu mila lui Dumnezeu şi voinţa naţională,
Rege al României,
La toţi de faţă şi viitori, sănătate,
Tribunalul Ilfov, secţia I comercială
SENTINŢA COMERCIALĂ No. 556 Audienţă
de la 13 octombrie 1921 Tribunalul compus
din:
D. Aurel Lerescu, preşedinte,
D. St. Navrea judecător de şedinţă,
Fotoliul ministerului public ocupat de d. procuror T. Dantte,
386
S-a prezentat d. advocat D. R. Ioaniţesu împuternicitul societăţii anonime „Banca Gura Argeşului“ care
arată că toate formalităţile cerute de lege sunt îndeplinite, că s-a depus vărsământul de 30% şi s-a făcut modificările
cerute de domnul procuror.
BANCA „GURA ARGESULUI“ OLTENITA PRINCIPALELE SOLDURI-CONTURI DIN PERIOADA
1922-1930
BILANT ÎNCHEIAT LA 31 DECEMBRIE 1930
387
ANUL
ACTIV PASIV
Activ = Pasiv
Beneficiu
net
Dividente
distributive
%
Obs.
Casa ]i
disponibil
la B.N.R.
Titluri ]i
participa\iuni
Capital
propriu
subscris
1922 235.306 1.255.006 2.000.000 3.013.722 137.993 16% —
1923 113.122 2.585.901 2.000.000 3.711.738 462.476 17% —
1924 122.729 4.007.729 2.000.000 5.132.411 861.985 16% —
1925 564.606 5.322.320 3.000.000 8.511.329 1.104.431 18% —
1926 999.250 4.774.812 5.000.000 18.233.027 643.241 10% —
1927 2.250.253 8.794.730 5.000.000 22.323.306 669.412 14,20% —
1928 1.866.027 13.076.315 5.000.000 30.759.627 800.420 17% —
1929 1.815.217 16.395.402 5.000.000 34.115.305 869.029 12,20% —
1930 1.045.769 11.302.292 5.000.000 26.724.397 — — —
ACTIV PASIV
– Casa… 1.025.769 – Capital… 5.000.000
– Depozit B.N.R…. 20.000 – Fond rezerv`… 1.400.000
– Efecte scondate… 11.302.292 – Depuneri spre fructificare… 15.024.461
– Conturi curente debitoare… 6.118.459 – Diverse b`nci… 360.760
– Imobil… 3.050.000 – Remiteri m`rfuri… 2.353
– Mobilier… 356.000 – Diverse efecte [ncasate… 3.599
– Sobe… 90.000 – Diverse ipoteci… 2.118.000
– Ipoteci… 2.118.000 – Dividente neridicate… 35.415
– Depuneri garan\ii… 180.000 – Diverse depuneri garan\ii… 180.000
– Efecte rescontate… 2.462.900 – Diverse efecte rescontate… 2.462.900
– – – Societatea „Chibrituri” 136.900
TOTAL ACTIV… 26.724.397 TOTAL PASIV… 26.724.397
7- BANCA „IZBÂNDA“
S-a înfiinţa, în mod ciudat ca dată, la 31 decembrie 1923, cu un capital social de 1.000.000 lei împărţit
în 2000 de acţiuni a 500 lei fiecare şi subscris de 13 membrii fondatori.
În octombrie 1924 capitalul social a crescut la suma de 2.000.000 lei, iar în aprilie 1927 s-a hotărât
sporirea lui la 5.000.000 lei.
Consiliul de administraţie:
Dr. Gh. Gheorghiu, vicepreşedinte şi administrator delegat D. Mihăescu: dr. Albert Vorman , C. Algiu şi
St. S. Popescu.
Conturile principale pe care le-am găsit privind această bancă sunt următoarele:
Rezervele acestei bănci erau în anul 1926 în suma de 119.787 lei. Pe 10
octombrie 1930 însă, banca a fost declarată în faliment.
Această vedere, ne prezintă în centrul imaginii impunătoarea clădire de pe strada Grigore Cantacuzino, pe frontispiciul căreia sus scrie
BANCA „IZBĂNDA”, iar dedesupt „HOTELUL OLTENIŢA”. Deci în 1923 în Olteniţa erau trei hoteluri. Cel din imagine plus cel al lui
Ioniţă Vornicu din centru şi cel de vizavi „Hotelul de România” al lui I. Paniu. Banca „Izbânda” s-a înfiinţat pe 31 decembrie 1923 şi a
intrat în faliment la 10 octombrie 1930.
388
ANUL
ACTIV PASIV
ACTIV = PASIV BENEFICIU
Casa ]i disponibil NET
la B.N.R.
Capital propriu
subscris
1924 196.236 2.000.000 3.356.348 333.591
1925 338.092 2.000.000 6.175.496 505.500
1926 395.029 2.000.000 6.065.337 470.000
1927 844.637 2.000.000 9.072.583 450.000
1928 669.516 2.000.000 13.586.091 185.175
A ` d i ` [ l i i ii i ` l`di d d G i
De pe înscrisul pe verso – redat mai sus – al vederii-felicitre, aflam că acestea sunt făcute în Olteniţa, Editura Maria Ştefan Niculescu şi că
în 1929 la Turnu Măgurele exista Banca Agricolă şi în plus că exista funcţia de subdirector – deci un director adjunct cum este în zilele
noastre.
8- BANCA „ŢĂRANUL“ S.A.
Banca „Ţăranul” S.A.a fost înfiinţată la 30 iulie 1924, autorizaţia tribunalului datând din 21 august 1924.
A început cu un capital social de 500.000 lei ( 1000 acţiuni a 500 lei fiecare ).
S-au mai făcut încă două emisiuni a 500 lei fiecare, capitalul social ridicându-se la 1.500.000 lai. La înfiinţare
7 membrii au luat asupra lor toate acţiunile. Astfel numărul membrilor ajunsese la
326.
Preşedinte: N. Seitan, administrator delegat C.O.Chirtu, C.D. Stancu.
La 1 septembrie 1931, banca avea 800 debitori în efecte cu suma de 4.925.777 lei.
La 1 ianuarie 1931 această sumă ajunsese la 7. 291.456 lei. Erau 165 deponenţi cu un capital spre fructificare
de 2.410.765 lei.
Iată activitatea acestei bănci:
389
ANUL
ACTIV PASIV
Activ =
Pasiv
Beneficiu
net
Dividente
disponibile %
Casa ]i
disponibil [n
cont la B.N.R.
Titulari ]i
participa\iuni
Debitori Imobile
Capital
propriu
subscris
1925 33.151 1.753.620 10.486 44.725 500.000 1.878.507 191.414 16
1926 55.193 2.142.938 6.477 54.960 1.000.000 2.624.789 205.657 16
1927 131.428 3.835.449 6.730 59.012 1.089.000 4.077.300 270.907 16
1928 54.525 6.537.198 610.000 50.000 1.500.000 7.274.062 438.715 16
BILAȚUL
ÎNCHEIAT LA 31 DECEMBRIE 1930
Bugetul pe anul 1930.
Venituri: 2.050.000 lei; Cheltuieli: 1.900.000 lei
Din compararea acestor două solduri ar rezulta un excedent (profil) de 150.000 lei, însă aceasta nu s-a realizat.
Banca era în pragul falimentului dacă deponenţii continuau să-şi solicite urgent capitalurile ca urmare
zvonurilor şi practicilor creeate.
Dacă deponenţii ar lăsa băncii răgazul de revigorare necesar, pe o perioadă de până la doi ani, şi- ar putea
salva sumele depuse integral şi s-ar evita falimentul băncii.
Din păcate însă asemenea lucruri se petrec şi în zilele noastre.
9. BANCA „PLUGARUL“ S.A.
Banca „Plugarul“ S.A. s-a constituit la14 iulie 1925 cu un capital social de 1.500.000 lei divizat în 3000 de
acţiuni nominative la purtător de 500 lei fiecare.
în anul 1929 capitalul social s-a sporit cu 2.500.000 lei, divizat în 5.000 de acţiuni a 500 lei fiecare.
Capitalul social autorizat : 5.000.000 lei.
Obiectul de activitate al băncii:
Efectuează la cererea clienţilor operaţiuni bancare, dar în mod deosebit acordă credite pe termen scurt micilor
proprietari agricoli.
Consiliul de administraţie: funcţia de prşedinte – postul era vacant, iar vicepreşedintele şi administratorul
delegat, Vasile R. Fundeneanu şi trei cenzori.
BILANȚ ÎNCHEIAT LA 31 DECEMBRIE 1930
390
ACTIV PASIV
Casa 1.789,50 Capital 1.418.500,00
Efecte de premii 5.213.990,00 Fonduri 720.000,00
Imobil 45.000,00 Depuneri 2.813.761,50
– – Dividente 64.211,00
– – Cont tranzitor 240.000,00
– – Profit 1930 4.307,00
TOTAL ACTIV 5.260.779,50 TOTAL PASIV 5.260.779,50
ACTIV PASIV
Casa… 332.946 Capital… 2.500.000
Disponibil la b`nci… 480.301 Fond rezerv`… 319.000
Efecte scontate… 7.238.685 Fond pentru crean\e dubioase… 181.000
Conturi curente… 135.801 Depuneri spre fructificare… 3.072.,251
Efecte publice… 15.000 Dividente nereclamate… 13.667
Mobilier… 30.000 Diverse conturi… 2.146.815
Efecte comerciale… 669.100 Deponen\i efecte comerciale… 669.100
Efecte [ncasso… 701.582 Remiten\i efecte [ncasso… 701.582
Gaj et ipoteci 351.000 Deponen\i gaj et ipoteci… 351.000
Garan\ii statutare… 180.000 Deponen\i garan\i statutare… 180.000
TOTAL ACTIV… 10.134.415 TOTAL PASIV… 10.134.415
CONTURI DE PROFIT ŞI PIERDERI
ÎNCHEIAT LA 31 DECEMBRIE 1930
Rezultatele financiare:
Anul 1926 – beneficii 348.167 lei dividente 20%
Anul 1927 – beneficii 380.522 lei dividente 20%
Anul 1928 – beneficii 829.116 lei dividente 20%
Anul 1929 – beneficii 429.340 lei dividente 13%
Anul 1930
Banca „Plugarul“ S.A. a fost una din puţinele bănci populare care a funcţionat până la începutul celui de-al
doilea război mondial.
10.BANCA „FOŞTILOR LUPTĂTORI OLTENIŢA”
S-a înfinţat la 23 decembrie 1927 cu 7 acţionari şi cu un capital de 1.000.000 lei, împărţiţi la 2000 de acţiuni
a 500 lei acţiunea. La 1 septembrie 1931 numărul membrilor era de 20, cu acelaşi capital de
000 lei.
La această dată erau 8 deponenţi cu un capital depus spre fructificare de 513.796 lei, iar împrumutaţi erau
150 persoane cu suma de 1.300.000 lei
Dividente: pe anul 1928 a dat 12%, pe anul 1929 au fost de 10% iar pe anul 1930, nu a acordat nimic pentru
că nici beneficii nu s-au realizt.
Consiliul de administraţie se compune din 9 membrii în frunte cu doctorul Constantin Deculescu – preşedinte,
director fiind Vasile Oblu. Redau în continuare,

391
DEBIT CREDIT
Cheltuieli generale, salarii, iluminat, chirii, rechizite
de birou… 738.851 Dob@nzi ]i comisioane 776.776
Fond pentru crean\e dubioase… 31.000 – –
Amortizarea mobilierului 6.925 – –
TOTAL 776.776 TOTAL 776.776
B I L A N | U L
{NCHEIAT LA 31 DECEMBRIE 1930
ACTIV PASIV
Casa… 30.416 Capital… 1.000.000
Efecte… 1.215.290 Dep. spre fructificare… 513.,796
Ac\ionari… 199.500 Conturi curente… 391.359
Speze de emisiune… 5.729 Profit ]i pierderi… 20.421
Mobilier… 4.000 Fond rezerv`… 50.000
Diverse conturi… 50.000 –
Ramburs`ri… 20.641 –
TOTAL ACTIV 1.975.576 TOTAL PASIV 1.975.576
11. BANCA AGRARĂ ŞI COMERCIALĂ ROMÂNĂ.
Această bancă a fost înfiinţată la 6 iunie 1929.Capitalul social iniţial a fost în suma de
000lei divizat în 20.000 de acţiuni la purtător a 500 lei fiecare acţiune.
Acest capital a fost subscris în întregime de membrii fondatori în modul următor:
C.G. Lăzărescu 1.700.000 Traian Berea…1.700.000
St. Gaillac 1.700.000 Teodor Orghidan 750.000
Os. Cohanovici 1.700.000 Iuliu Sfetea 750.000
G.D. Breyer ……………………….1.700.000
Scopul societăţii:
Citez din statut:
„a face pe cont propriu sau pe socoteala terţilor, orice operaţiuni financiare şi de bancă, în legătură directă cu
acestea, sau a se asocia la atari operaţiuni, cuprinzândşi operaţiunile de avansuri asupra mărfurilor, titlurilor,
efecte,etc.”
Consiliul de administraţie: Preşedinte; – vacant – vicepreşedinte C.G.Lăzărescu, director M. Bartolomeu.
. BILANŢ îNCHEIAT LA 31 DECEMBRIE 1930
392
C C 9
ACTIV PASIV
ACTIV DISPONIBIL PASIV NEEXIGIBIL
Casa… 1.343.992 Capital… 10.000.000
ACTIV REALIZAT Fond de rezerv` statutar… 131.344
Efecte scontate… 7.091.320 Fond de crean\e dubioase… 437.880
Conturi curente debitoare… 6.883.183 PASIV EXIGIBIL
Conturi diverse debitoare… 294.647 Depozite spre fructificare… 2.933.1536
Ipoteci… 1.180.000 Conturi curente credite… 1.758.154
ACTIV IMOBILIZAT Conturi diverse credite… 221.615
Mobilier… 104.247 Min.Fin.cont. impozite datorate… 37.091
CONTURI DE ORDINE Fond pentru impozite… 150.000
Garan\ii statutare… 285.000 Dob@nzi cuvenite an 1931… 175.042
Efecte [n garan\ii de cont curent… 3.830.000 REZULTATE
Efecte pentru rulment… 180.000 Profit ]i pierderi-beneficiu net… 1.053.110
Garan\ii ipotecare ]i gajuri… 2.300.000 CONTURI DE ORDINE
Garan\ii [n titluri de stat… 193.000 Depun`tori de garan\ii statutare… 285.000
Efecte pentru [ncasare… 1.117.406 Depun`tori de conturi curente… 3.830.000
M`rfurii avizate ]i remise… 3.774 Depun`tori de efecte pentru rulment… 180.000
– – Depun`tori de garan\ii ipotecare ]i gajuri… 2.300.000
– – Depun`tori de garan\ii [n titluri de stat… 193.000
– – Remiten\i de efecte la [ncasare… 1.117.000
– – Remiten\i m`rfuri… 3.774
TOTAL ACTIV 24.806.569 TOTAL PASIV 24.806.569
Iată că pentru prima oară, în Olteniţa, o bancă privată „Banca Agrară şi Comercială” întocmeşte un bilanţ
anual relevant, structurat pe posturi de bilanţ distincte, cu evidenţierea separată a conturilor de ordine – denumite
frecvent în afara bilanţului, altfel spus un fel de emancipare în materie de evidenţă contabilă, iar acest lucru se întâmpla
în urmă cu peste 70 de ani.
CONT DE PROFIT ŞI PIERDERI
Încheiat la 31 decembrie 1930
Tabel comparativ de mişcarea conturilor principale
12. Sucursala „BĂNCII GENERALE A ŢĂRII ROMÂNEŞTI”
A venit primăvara şi a plecat vara în anul 1931, când Centrala Băncii Generale a Ţării Româneşti a dat faliment,
fără ca agenţia de la Olteniţa să poată efectua vreun fel de operaţiuni bancare, activitatea sa limitându-se
numai la urmărirea încasării sumelor de la debitori Centralei.
393
DEBIT CREDIT
Cheltuieli generale… 650.861 Dob@nzi ]i comisioane… 2.580.515
Impozite… 232.710 – –
Fond de rezerv` statutar… 100.000 – –
Fond pentru crean\e dubioase… 382.251 – –
Fond pentru impozite pe 1931… 150.000 – –
Amortisment mobil… 11.582 – –
Beneficiu net,,, 1.053.110 – –
TOTAL 2.580.515 TOTAL 2.580.515
Conturile
1929 1930
DEBIT CREDIT DEBIT CREDIT
Capitalul… 10.000.000 10.000.000
Casa… 32.172.891 31.573.634 70.946.276 69.602.284
Conturi cote debitoare… 49.398.804 46.150.284 79.539.992 72.656.809
Conturi cote creditoare… 44.266.392 45.208.338 71.363.785 72.681.939
Efecte scontate… 22.678.574 16.848.674 52.683.036 45.591.716
Efecte la [ncasare… 15.146.632 14.140.467 30.817.272 29.913.930
Depuneri spre fructificare… 6.582.903 3.208.312 12.138.502 9.205.349
Beneficiu net… 626.872 1.053.110
B Ă N C I P O P U L A R E
13- BANCA POPULARĂ „ÎNFRĂŢIREA“ OLTENIŢA
Banca populară „Înfrăţirea“ Olteniţa a fost înfiinţată la 6 ianuarie 1920 cu un capital de 53.251 lei. În anul
1931 capitalul a crescut de 10 ori ajungând la540.885 lei. La început a avut un număr de 377 de membrii, iar la 31
decembrie 1930, numărul acestora a ajuns la 466.
Banca populară „Înfrăţirea“ descinde de la federala „Avântul ţării“. S-a înfiinţat atât pentru ca să finanţeze
cooperativa cât şi pentru a avea o acţiune integrală.
Puţin mai înainte funcţionarii de la oficiul poştal Olteniţa aveau o societate de ajutor mutual, un fel de casă
de ajutor reciproc, cum este în zilele noastre, şi acestea au propus şi hotărât să se transforme societatea lor în bancă
populară.
Atunci Hristache Danielescu, N. Seitan şi A. Dumitrescu au avut ispirata ideie şi au întreprins o acţiune
pentru înfiinţarea băncii populare „Înfrăţirea”.
Dividente: în anii 1920, 1921, 1923, 1925 şi 1928 au fost de 10%. În anii 1922, 1924 şi 1929 au fost de 8%.
În anii 1926, 1927 au fost de 15%.
În anul 1930 nu s-a acordat nimic. Procentul dividentelor arată eficienţa economică a activităţii desfăşurate.
Redau în continuare bugetul şi bilanţul financiar 1930.
Contul de profit şi pierderi
încheiat la 31 decembrie 1 9 3 0
394
B I L A N |
{ncheiat la 31 decembrie 1930
ACTIV PASIV
Casa 6.798 Capital social 540.885
Centrala b`ncilor populare capital 1.060 Depuneri spre fructificare ]i dob@nzile cuvenite 53.653
Capital, Centrala „Av@ntul |`rii” 44.212 Efecte de plat`, federala „Av@ntul |`rii” 550.000
Capital Centrala Cooperativelor 3.055 Dob@nzi datorate 3.250
{mprumuturi acordate la diverse societ`\i 1.311.096 Fonduri de rezerv` 127.608
Efecte publice ]i ac\iuni 850 Fond dob@nzi datorate 74.585
Mobilier 5.696 Deponen\i monede aur [n gaj 10.000
Dob@nzi datorate 74.585 Dob@nzi de plat` 63.482
Diver]i debitori 317 Dob@nzi reportate 24.599
Monede aur 10.000 Profit net pe anul 1930 9.605
TOTAL ACTIV 1.457.666 TOTAL PASIV 1.457.666
DEBIT CREDIT
Cheltuieli 164.408 Beneficii 174.013
14.- BANCA POPULARĂ „FOTIN IONESCU”
Banca populară „Fotin Ionescu“ a fost înfiinţată din iniţiativa lui N. Şeiţan pentru a avea unde să se retragă
în cazul în care ar fi fost forţat de „LIBERALI“, să plece de la banca populară „înfrăţirea”
Liberalii însă s-au opus şi Banca Comercială a cooperativelor nu a aprobat înfiinţarea ei. Banca nu a luat
naştere decât mai târziu când „liberalii“ s-au gândit şi au stăruit să o înfiinţeze pentru ei.
Cel care a luptat mai mult pentru ea a fost Mircea Frigator, La momentul potrivit voi explica cititorului cine
a fost Mircea Frigator.
Banca populară „Fotin Ionescu“ a funcţionat de la 15 decembrie 1923.
Poartă numele omului de stat „FOTIN IONESCU“ care a sprijinit la noi în ţară ideia băncilor populare. A început
cu 121 de membrii şi cu un capital de 374.500 lei. La 31 decembrie 1930 numărul membrilor a cresacut la
198 iar capitalul la 863.106 lei.
Banca avea 17 deponenţi la fructificare cu un capital de 57.345 lei şi 211 împrumutaţi – debitori, cu suma de
lei 3.501.585.
Dividente: pe anii 1924-1926 a dat 12%, pe anul 1927 a dat 15%, în anul 1928 a scăzut la 10%, pe anul 1929
a dat 8%, iar pe anul 1930 nu a mai dat nimic. Aceasta era dovada certă a faptului că banca nu mai mergea bine. împrumuturile
se acordau cu o dobândă de 18% pe an.
Consiliul de conducere se compunea dintr-un preşedinte (An. M. Ionescu) 8 membrii, 3 cenzori şi 3 cenzori
supleanţi.
Bibliografie:
– Analele Băncilor, reviste periodice;
– Buletinul Camerei de Comerţ şi Industrie,
– Annuaire des Societes anonymes roumaines 1921,Eugene Paulesco, Wien 1922;
– Annuaire general des Societes anonymes par actions de Roumaine. Directeurs Ion Trifu et Rene Polysu,
1927 – 1928.

fotbalJoi, 25 august, cu începere de la ora 16:00, în sala Nicolae Dobrin de la sediul Federaţiei Române de Fotbal, din strada Sg. Vasile Şerbănică nr. 12, va avea loc tragerea la sorţi a calendarului competiţional al noii ediţii de campionat a Ligii 3, care va debuta pe 3 septembrie.

În conformitate cu hotărârile luate în şedinţa Comitetului de Urgenţă al Federaţiei Române de Fotbal din 22 august 2016, termenul de înscriere în competiţie a fost prelungit până pe 24 august 2016, ora 17:00.

Ca şi în ediţia precedentă de campionat, cluburile din Liga 3 au obligativitatea de a avea în teren pe toată durata jocului TREI jucători sub 19 ani. Toți jucătorii la care se face referire în decizia Comitetului Executiv al FRF din 22 februarie 2016 sunt jucători formați la nivel național.

Accesul reprezentanţilor presei va fi permis în sală de la ora 15:45. SURSA-http://www.frf.ro/competitii-masculin/liga-3/tintarul-editiei-20162017-a-ligii-3-se-va-stabili-pe-25-august-la-sediul-federatiei-romane-de-fotbal-id20091.html


ACŢIUNE DE SUPRAVEGHERE A TRAFICULUI RUTIER, DESFĂŞURATĂ DE POLIŢIŞTI

 

 

IMG-20160823-WA0009 IMG-20160823-WA0010 IMG-20160823-WA0011 IMG-20160823-WA0013Poliţiştii de la rutieră din Călăraşi au desfăşurat o acţiune de supravegrere a traficului cu sprijinul Inspectoratului General de Aviaţie din cadrul MAI.

 

La data de de 23 august a.c. pe principalele artere din judeţul Călăraşi s-a desfăşurat o acţiune de supraveghere a traficului rutier pentru reducerea riscului rutier, în special a evenimentelor produse pe fondul vitezei excesive.

 

În scopul unei bune gestionări a acţiunilor întreprinse de echipajele de poliţie rutieră de la sol, în elicopterul MAI s-au aflat ofiţeri din cadrul Serviciului Rutier Călăraşi care au coordonat activitatea colegilor din teren în vederea evitării blocajelor şi asigurarea unui trafic fluent.

 
Misiunea a început la ora 1000 cu plecare din municipiul Călăraşi  şi s-a încheiat la ora 1430.

 

 

 

 

Au fost supravegheate DN 21 (Călăraşi- Drajna), DN 3B (Călăraşi- Jegălia), DN 3A (Perişoru- Drajna- Lehliu – Fundulea), DN 4 (Ilfov-Budeşti-Olteniţa), DN 31 şi DN 3 (Lehliu Călăraşi.)

 

 

 

 

 

ANOFM-LOCURI DE MUNCA1.455 locuri de muncă vacante în Spaţiul Economic European

Angajatorii din Spaţiul Economic European oferă, prin intermediul reţelei EURES România, 1.455 locuri de muncă vacante, după cum urmează:

 

Spania – 801 locuri de muncă: 800 muncitor necalificat în agricultură, 1 maseur;

 

Germania – 252 locuri de muncă: 25 asistent medical, 24 ospătar, 24 electrician montator, 17 electrician în construcţii, 15 factor poştal, 15 şofer autocamion, 11 mecanic instalaţii sanitare, de încălzire şi aer condiţionat, 10 tehnician electronist, 9 ajutor în producţie, 8 inginer electrician, 8 inginer mecatronist, 8 inginer mecanic, 7 bucătar, 4 dezvoltator software, 4 electrician, 3 recepţioner, 3 şofer profesionist, 3 ajutor în depozit, 3 ajutor în producţie, 3 bucătar grill, 3 integrator software, 3 lăcătuş mecanic, 3 manipulant mărfuri, 3 mecanic maşini şi utilaje, 3 mecanic industrial, 3 medic specialist ortopedie, 3 operator CNC (frezor/strungar), 3 operator maşini prelucrare mase plastice, 3 sudor MAG, 2 barman, 2 bucătar/commis de cuisine, 2 inginer software, 2 mecatronist, 2 tâmplar, 2 recepţioner, 2 visual designer, 2 zugrav, 2 personal servire clienţi, 1 demichef de rang (f/b), 1 dezvoltator IT, 1 modelator specialist Maya/3D Studio Max 3D, 1 vopsitor auto;

 

Marea Britanie – 110 locuri de muncă: 60 îngrijitor persoane la domiciliu, 50 îngrijitor persoane;

 

Italia – 60 locuri de muncă: 30 asistent medical, 30 îngrijitor persoane;

 

Suedia – 57 locuri de muncă: 20 femeie de serviciu, 15 vopsitor auto, 10 tinichigiu auto, 6 manager proiect, 6 dezvoltator componente auto;

 

Cehia – 50 locuri de muncă: 20 operatori mașini-unelte-sculer (presă de mână),15 șlefuitor/pilitor, 10 șofer profesionist camion (Europa), 5 tractorist-operator mașină de recoltat și expeditor;

 

Slovacia – 37 locuri de muncă: 30 șofer autocamion transport internațional, 7 îngrijitor persoane/infirmier, 2 bucătar;

 

Norvegia – 36 locuri de muncă: 10 montator acoperişuri, 10 zugrav, 6 tâmplar, 6 tâmplar/parchetar, 4 dulgher cofraje;

 

Croaţia – 12 locuri de muncă: 3 instalator conducte, 2 bucătar, 2 sudor oxyacetilenic, 2 instalator sanitar, 2 instalator încălzire centrală, 1 sudor TIG;

 

 

Bulgaria – 10 locuri de muncă: 10 operator în industria de prelucrare a lemnului;

 

Olanda – 10 locuri de muncă: 10 dulgher construcţii;

 

Finlanda – 9 locuri de muncă: 6 operator CNC, 1 lucrător în metal-sudor, 2 arhitect naval;

 

Lituania – 7 locuri de muncă: 5 tehnician electrician, 1 tehnician mecatronist, 1 inginer în industria maselor plastice;

 

Franţa – 3 locuri de muncă: 1 asistent director hotel, 1 asistent manager, 1 recepţioner;

 

Austria – 1 loc de muncă: 1 ofițer proiecte europene;

 

Detalii cu privire la ofertele angajatorilor din UE, precum și modalitatea de aplicare pentru aceste locuri de muncă pot fi găsite pe  portalul național EURES  – www.eures.anofm.ro

 

 

Compartimentul  Comunicare şi Secretariatul Consiliului Consultativ

incendiu  3Buletin informativ

 

 

Intervenţie la incendiu de locuință în localitatea Rași. comuna Sălcioara

 

 

Pompierii militari din cadrul Secției Lehliu Gară au acţionat pentru stingerea incendiului timp de aproximativ o oră, evitând posibilitatea propagării arderii la alte bunuri materiale

 

Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompieri militari  la faţa locului, se pare că incendiul a izbucnit din cauza unui scurtcircuit electric produs la un aparat electrocasnic lăsat sub tensiune (frigider)

 

          În data de 23.08.2016, ora 12.29, două echipaje specializate de stingere din cadrul Secției de pompieri Lehliu Gară au fost solicitate să acţioneze pe raza localităţii Rași, comuna Sălcioara, pentru stingerea unui incendiu izbucnit la bucătăria unei locuințe, proprietate individuală, aparţinând lui Marius D.

La sosirea echipajelor de stingere, incendiul se manifesta violent, cu flacără şi cu fum dens la acoperiș, pe o suprafață de circa 50 de metri pătrați, iar la interior: la bucătărie, la un dormitor și la două holuri, existând risc de extindere la vecinătăți.

Pompierii militari din cadrul Secției de pompieri Lehliu Gară s-au deplasat la această intervenţie cu două autospeciale de stingere cu apă şi spumă, de capacitate mărită, acţionând pentru lichidarea incendiului timp de aproximativ 60 de minute.

Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompieri militari la faţa locului, se pare că incendiul a izbucnit din cauza unui scurtcircuit electric produs la un aparat electrocasnic lăsat sub tensiune (frigider)

În urma incendiului au ars: aproximativ 50 de metri pătrați din acoperișul casei (construit din astereală lemn și acoperit cu tablă), materiale textile și mobilier din bucătărie, un dormitor și de pe două holuri ale locuinței, valoarea pagubelor fiind estimată în acest caz la suma de circa 15000 de lei.

Exista pericolul ca arderea să se extindă la alte bunuri materiale aflate în imediata vecinătate, însă pompierii militari din Lehliu Gară au intervenit prompt și au lichidat incendiul în limitele găsite, reușind să salveze bunuri materiale în valoare de aproximativ 30.000 de lei.

14111762_1225353694162981_31882147_nNoua productie,,ALEGE IUBIREA ,,continua CASTINGUL,dedicat Noua productie,,ALEGE IUBIREA ,,continua CASTINGUL,fetelor din partea MOLDOVEI (Bacau,Vaslui,Roman,Pascani,Piatra Neamt,Iasi,Suceava) in paralel cu cel dedicat fetelor din BUCURESTI
Daca ai intre 18-30 ani,daca ai un talent in domeniul muzicii sau dansului,daca iti doresti sa ne cunoastem si de ce nu sa fim colegi,daca iti doresti sa participi sau de ce nu,sa ai parte de-o experienta frumoasa te asteptam sa te inscrii .
Trimite o fotografie ,numele si numarul de telefon pe adresa:elena_helencu_2007@yahoo.com.
Adresa redactiei este:Str 10 mese nr 21 et 1 interfon 2(la Foisorul de Foc langa shaormeria Dines)
Program de casting ,de luni pana vineri intre 10-16
Tel 0724380055-Elena Giurgiu

RADIO OLTENITACine a fost cel care a inspirat dlui PAUL AMU  ideea scrierii unei Monografii a orasului Oltenita ?Raspunsul il aveti in articolele publicate in luna august !Cei ce vor da raspunsuri le  pot  trimite pe adresa de mail-oltenitaradio@yahoo.com ! NU UITATI-CASTIGATORUL VA PRIMI UN DVD-E BOOK cuprinzand toate cele 7 volume ale monografiei.P.S.—VOR FI CATE 5 INTREBARI PE FIECARE LUNA SI CELE CORECTE VOR INTRA IN EXTRAGERE !

elevi-vacantaMinistrul Educaţiei Naţionale şi Cercetării Ştiinţifice, Mircea Dumitru, a aprobat  prin ordin, structura anului şcolar 2016-2017. Potrivit documentului, anul şcolar 2016-2017 are 35 de săptămâni de cursuri, însumând 169 de zile lucrătoare, şi se structurează în două semestre: semestrul I (12 septembrie 2016 – 3 februarie 2017) şi semestrul al II-lea (13 februarie 2017 – 16 iunie 2017). Cursurile anului şcolar 2016-2017 încep luni, 12 septembrie.

Vacanţele elevilor sunt programate astfel: vacanţa de iarnă (24 decembrie 2016 – 8 ianuarie 2017), vacanţă intersemestrială (4 -12 februarie 2017), vacanţa de primăvară (19 – 30 aprilie 2017) şi vacanţa de vară (17 iunie – 10 septembrie 2017). De asemenea, în săptămâna 29 octombrie – 6 noiembrie 2016, clasele din învăţământul primar şi grupele din învăţământul preşcolar sunt în vacanţă. Pentru clasele terminale din învăţământul liceal, anul şcolar se încheie în data de 26 mai 2017, iar pentru clasa a VIII-a, în data de 9 iunie 2017.

Programul naţional „Şcoala altfel” are o durată de 5 zile consecutive lucrătoare în timpul anului şcolar şi poate fi derulat pe baza unei planificări ce rămâne la decizia şcolilor. Astfel, în funcţie de ciclurile de învăţământ şcolarizate, unităţile de învăţământ pot opta pentru unul dintre următoarele segmente: 21 noiembrie – 2 decembrie 2016, 27 februarie – 31 martie 2017 şi 15 mai – 9 iunie 2017 (învăţământul preşcolar şi primar), respectiv 17 octombrie – 2 decembrie 2016, 27 februarie – 31 martie 2017 şi 15 mai – 9 iunie 2017 (învăţământul gimnazial, liceal, profesional şi postliceal).

Intervalul aferent programului „Şcoala altfel” nu coincide cu perioada în care se susţin tezele semestriale. Acestea vor avea loc, de regulă, la finalul semestrelor, după parcurgerea programei şcolare cu cel puţin trei săptămâni înainte de finalul semestrului. Etapele naţionale ale olimpiadelor şcolare se organizează, de regulă, în perioada vacanţei de primăvară, potrivit calendarului olimpiadelor naţionale şcolare.

Ministerul Educaţiei va elabora metodologia de organizare şi desfăşurare a programului „Şcoala altfel”, care va fi aprobată separat, prin ordin de ministru, după ce în prealabil va fi supusă dezbaterii publice. Obiectivul major este acela de a veni în sprijinul profesorilor şi de a genera coerenţă, la nivel naţional, precum şi o mai bună organizare a programului, în spiritul metodelor inovative şi educaţiei nonformale.

În zilele libere prevăzute de lege nu se organizează cursuri. Unităţile de învăţământ şi inspectoratele şcolare judeţene vor marca prin manifestări specifice, conform planificărilor existente la nivelul fiecărei şcoli, zilele de  5 octombrie (Ziua internaţională a educaţiei), 5 iunie (Ziua învăţătorului) şi 1 iunie (Ziua copilului).

În situaţii deosebite, bine fundamentate, în funcţie de condiţiile climaterice locale speciale şi de specificul şcolii, inspectoratele şcolare judeţene pot aproba, la cererea conducerii unităţilor de învăţământ, modificări ale structurii  anului şcolar. Acestea se pot aproba numai în măsura în care se asigură cele 169 de zile de cursuri prevăzute în ordin, precum şi a posibilităţii ca toţi elevii să participe, fără restricţii, la examenele şi evaluările naţionale organizate în sistemul naţional de învăţământ.                 sursa-http://www.edu.ro/cursurile-anului-%C5%9Fcolar-2016-2017-%C3%AEncep-luni-12-septembrie-2016

ULTIMA ORADeoarece am primit  multe cereri de procurare  a cartii dlui PAUL AMU-Monografia municipiului Oltenita (in 7 volume )-  am contactat autorul- si am hotarat sa acordam cartea-in format E-BOOK-celui care va raspunde corect la intrebarile ce vor fi inspirate din continutul monografiei.Monografia a inceput sa fie publicata de situl nostru cu aproape 3 saptamani in urma si va fi publicata si in continuare -credem noi-pret de un an si jumatate.Cei  care vor raspunde corect la intrebarile lunare -extrase din capitolele publicate-vor participa la o extragere finala ,care va da castigatorul lunii respective.premiul-UN DVD- E BOOK-ce va cuprinde toate cele 7 volume ale monografiei.Urmariti pe site intrebarile legate de concurs !VA DORIM MULTA BAFTA!P.S-raspunsurile le puteti trimite pe adresa de mail-oltenitaradio@yahoo.com !

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

TÂRGURI ANUALE
Existau doua târguri anuale:
Mosii, primăvara în luna mai, fără a avea insă o activitate mai însemnată şi
Bâlciul, care se ţinea între 22 şi 29 august. Cu aceste ocazii ţăranii, vindeau o parte din recolta de grâu.
Viaţa în târg era dintre cele mai vesele şi mai înfloritoare. Şi magazinele de fierărie, de manufactură, ce să
mai vorbim de restaurante şi cârciumi, se faceau cele mai mari vânzări, în comparaţie cu oricare zi a anului.
PRIMUL BÂLCI ANUAL S-A ŢINUT LA 1891 CEL CARE A STĂRUIT SĂ SE
ÎNFIINŢEZE A FOST I. MĂRCULESCU
Notă:
*) Chipul lui I. Mărculescu a stat apoi 2 – 3 ani în urmă afişat pe o tablă la intrare în bâlci..
Din 17 aprilie1879 consiliul comunal a luat decizia ca:
„În fiecare an să aiba loc două târguri, adică la 25 martie şi la 14 septembrie pentru vite şi orice alte obiecte,
durând fiecare târg câte 9 zile, osebit că în fiecare duminică să fie obor pentru vânzare de vite.
Toţi cei ce vor veni la târg vor fi scutiţi de orice dare şi chiar terenul va fi gratis“
PRIMAR,
. (ss) Dimitrie Tretinescu.
Tranzacţiile de acest fel aveau loc în număr deosebit de mare, întrucât veneau cumpărători şi vânzători din
toate satele dimprejur.
Cu timpul însă târgurile s-au rărit şi au scăzut, pentru că s-au întarit cele din Călăraş şi Slobozia, care au început
prin diverse mijloace să absoarbă aceasta activitate.
Imediat după primul razboi mondial, a crescut simţitor târgul de vite şi de cai de la Călăraşi.
Notă:
*) I. Mărculescu a fost tatăl lui Tică Mărculescu, iar acesta a fost – la rândul său – tatăl lui Alexandru Mărculescu,
cel care a scris prima monografie a oraşului Olteniţa intitulată „OLTENIŢA, Studiul album monografie“
in anul 1932.
Prin urmare I. Mărculescu este bunicul lui Alexandru Mărculescu.
356
Bursa oborului din anul 1909, este în fapt actuala clădire a bibliotecii orăşeneşti, în anul 2009.
în plan îndepărtat, Moara „Dunărea”. În luna august 2013 primarul orașului, Șone Petre a demolat această
clădire.
Bursa oborului de cereale din anul 1909 – este clădirea bibliotecii orăşeneşti Olteniţa în 2009. în dreapta
rezervorul de apă şi mai în dreapta, în plan îndepărtat biserica eroilor. În luna august 2013 primarul
orașului, Șone Petre a demolat clădirea bursei.

CANALUL DUNARE – BUCUREŞTI
Mai întîi o nedumerire personală! De ce din titlul denumirii acestui mare şantier care urma să devină un
viitor obiectiv hidrologic, economic,turistic, social si chiar strategic „CANALUL DUNAREA BUCURESTI“
lipseste numele oraşului Oltenita? Aceasta ar fi fost de natură să explice mai bine, locul de început al acestui important
obiectiv. Dar acum nedumerirea ca şi întrebarea cad sub incidenţa tardivităţii.
În timpul regimului comunist, protipendada din anturajul lui Ceauşescu, cu o cultură generala îndoielnică,
mereu dubioasă între actele de atestare şi cunoştinţe propriu zise, lipsită de personalitate, cu linguşala specifică
dusă până la paroxism spre înalte culmi ale cultului personalităţii, unde se epuizase superlativele cunoscute limbii
noastre, se acreditase – iar la necunoscători a prins – ideea că lui Ceausescu îi aparţine propunerea, iniţiativa şi
proiectul constructiei Canalului Dunăre Bucureşti.
Prin urmare, cred ca nu toată lumea ştie că idea ultimei dintre „măreţele ctitorii“ ale defunctei „Epoci de
aur“, „Canalul Dunare – Bucureşti, nu i-a aparţinut lui Nicolae Ceauşescu. Tocmai de aceea, subordonat acestui
scop, consider că adevărul trebuie repus în drepturi spre a fi cunoscut, în egală măsură, atât de generaţiile de astăzi
cât şi de cele viitoare.
IATĂ ISTORIA ADEVĂRATĂ
Primul studiu referitor la construcţia unui fir navigabil care să lege capitala ţarii de Dunăre datează din anul
1880 şi i-a aparţinut inginerului Nicolae Cucu. Prin urmare, acum 125 de ani (în 2005) nu se născuse nici Nicolae
Ceauşescu şi nici tatăl său Andruţă Ceauşescu.
Deasemeni, în cartea sa „Bucarest en 1906“ (Bucureşti în 1906) Frederich Dame pomeneşte de proiectul
care preconiza legătura Bucureştiului cu Olteniţa printr-un canal navigabil şi îşi făcea cunoscute opiniile în sensul
că, dacă s-ar realiza ar facilita comunicaţia dintre capitală şi Dunăre printr- o cale de apă accesibila vaselor.
Un canal similar, Bucureşti – Olteniţa, a existat şi în proiectul inginerului italian Ernesto Canella, considerând
că apa necesară navigaţiei ar fi putut fi furnizată de captarea Argeşului într-un punct lângă comuna Buda (din
apropierea Bucureştiului) care prin intermediul unui canal ar fi ajuns în Bucureşti cam pe undeva pe lângă cimitirul
Bellu, portul capitalei fiind stabilit în dreptul abatorului.
În Olteniţa anul 1926 construirea canalului Bucureşti – Dunăre nu mai constituia un secret pentru nimeni. Se
discuta, aşa după cum rezulta din Gazeta Olteniţei, numai traseul pe unde va trece; Pe directia Bucureşti – Vitan –
Budeşti – Olteniţa, era una dintre variante, iar cealată; Bucureşti – Cernica – Tăriceni – Mănăstirea. Cea mai mare
şansă sperau toţi în prima variantă (Bucuresti – Olteniţa). Poate că nu întâmplător, chiar în ultima denumire rămasă
definitivă sub care s-a atacat canalul, nu s-a pomenit nimic de Olteniţa.
De abia în anul 1929, marele inginer român Dumitru Leonida finalizează proiectul construcţiei acestei gigantice
lucrări care a fost aprobată prin lege de Parlamentul României şi contra semnată de Consiliul de Regenţă,
deoarece regele Mihai I, fiind minor în vârsta de numai 8 ani, nu avea drept de semnătură.
În numele Majestătii Sale au semnat atunci Principele Nicolae şi Patriarhul României, Miron.
Calea navigabilă urma să fie construită de un consorţiu româno-britanic, căruia i se concesiona exploatarea
canalului pe o perioada de 50 de ani, lucrarea ramânând în proprietatea statului român fără nici o plată de despăgubiri.
Consortiul alcătuit din bănci româneşti şi englezeşti, era condus de „British and Foreign Utilites Repartament
Corporaţion“ (Corporaţia Departamentului de utilităti britanice).
Ulterior mai întîi criza economică mondiala, crahul din anul 1933 şi mai târziu, cel de al doilea război mondial,
au determinat neînceperea lucrărilor la canal.
După al doilea război mondial, în condiţiile în care România a întors armele împotriva Germaniei într-un
moment în care soarta războiului nu era încă decisă, ţara noastră contribuind la grăbirea sfârşitului războiului cu
circa şase luni mai devreme, într-o perioadă în care Germania era într-un stadiu avansat cu experimentare şi fabricarea
bombelor zburătoare V1 şi V2, din care câteva sute au fost dirijate chiar deasupra Londrei, având un efect
psihologic nefast asupra populaţiei Marii Britanii, pe care le considera la început avioane fără pilot şi pe care le
asimila cu bomba atomică mai târziu, experienţe conduse ştiinţific de renumitul savant german Von Braun, separat
de faptul că nu i s-a recunoscut statutul de ţară cobeligerantă, pentru că nu am mai fi fost obligaţi să plătim imense
daune şi despăgubir de război „graţie”Angliei şi Statelor Unite ale Americii, începând cu anul 1944, deci timp de
45 de ani, regimul comunist din România a fost un fel de marionetă docilă în faţa Moscovei care, la rândul său, a
358
căutat şi a reuşit să se întărească pe sine, în atrocităţi în favoarea minciunii şi a nonva lorilor.
Consecinţele regimului comunist din România anului 2003 deci după 14 ani de la abolirea sa prin revoluţia
di decembri 1989, sunt încă prezente şi vizibile, prin regret,mentalitate, comportament, lipsă de caracter, bun simţ
şi mai ales prin deprinderea de a minţii şi a lipsei de personalitate.
În lucrarea sa „Olteniţa-Studiu album monografic“ a lui Alexandru I. Mărculescu, la pagina 59 asterisc 29
bis autorul, în anul 1932, fără să mai lase loc de dubii scrie: „Proiectele mari ale statului Român (proiectul inginerului
Leonida şi alţii) vorbeau febril în 1929 de canalizarea Argeşului, făcând Bucureştii port comunicativ cu
Dunarea. Prin urmare se spulbera complet şi definitiv idea că autorul acestui proiect ar fi Nic. Ceauşescu.
Proiectul canalului a fost reactualizat de către specialişti români abia după gravele inundaţii de proporţii din
bazinul Argeş din perioada 1970-1975. Cu mult înaintea acestora au mai fost numeroase şi însemnate inundaţii,
menţinându-le pe cele din anii 1504; 1774; 1786; 1864; 1876; 1897 şi 1932. O inundţie de proporţii căreia mi-a
fost dat să-i fiu martor ocular, a fost cea din ziua de 19 martie 1942, când în jurul prânzului, digul care înconjura
oraşul, în partea de vest a acestuia, a fost rupt pe o porţiune de peste 250 m. după care breşa s-a extins, astfel că în
30-40 minute oraşul a fost aproape complet inundat. Atunci s-a putut observa mai bine ca oricând, zonele de teren
mai joase sau mai înalte. Aproape de centrul oraşului au rămas neinundate: lucul din centru propriuzis, apa venind
până în faţa hotelului lui Peniu, un grec care cu un ochi nu vedea, pe locul căruia s-a făcut mai târziu clubul Şantierului
Naval Olteniţa şi până în faţa liceului.
Executarea acestei construcţii „Canal Dunăre-Bucureşti“ a fost aprobată prin Decretul nr. 242 din iulie 1986
de către fostul Consiliu de Stat al Republicii Socialiste Române, aceasta dupa ce au fost terminate celelalte două
canale, lucrări de anvergură şi anume: „Canalul Dunăre-Marea Neagră“ şi „Canalul Poarta-Albă – Midia-
Năvodari”.
Nu trebuie şi nici nu poate fi trecut cu vederea faptul că în structura forţei de muncă care a lucrat la aceste
obiective, ponderea a reprezentat-o deţinuţii politici, care gratis, au prestat munci istovitoare şi au făcut eforturi
supra omeneşti, de unde unii nu s-au mai întors acasă niciodată, neştiind când, unde, şi în ce împrejurări au murit,
sau cel puţin dacă au fost îngropaţi singuri, sau în gropi comune. Unii s au întors morţi, iar alţii când au revenit
acasă, erau de nerecunoscut, încât devenise un fel de schelete vii, simple umbre, altfel spus, morti vii în care mai
pâlpâia speranţa şi semne ala unei vieţi epuizate.
Prin urmare regimul politic comunist din România,din ordinul diabolicei ideologii bolşevice, importate de
la Moscova, patronate de Stalin, sub paravanul aşa ziselor „raţiuni economice“, a urmărit şi a dus la îndeplinire, în
mod docil şi în acelaş timp, metodic şi sistematic şi un obiectiv politic clar şi precis şi anume, distrugerea prioritară
şi exterminarea fizică a intelectualităţii române incomode, indiferent de domeniul din care proveneau.
Aceste obiective diabolice, care erau considerate strategii ideologice, acum sunt pe deplin confirmate şi arhicunoscute
şi nu mai pot fi contestate de nimeni, ele fiind aduse la cunostinţa publicului din România în mod oficial
prin presă, prin masmedia şi printr-o sumedenie de lucruri şi cărţi apărute după 1990, unele fiind scrise chiar de cei
care, în mod miraculos, au suprvietuit acestui infern.
Din acest punct de vedere ne aflăm în faţa unui genocid de proporţii, acuzat global, evitându-se culpabilizarea
individuală, iar despre „Procesul comunismului în România“ spre deosebire de alte ţări foste comuniste, la noi cel
puţin, nici formal. nu s-a pus problema niciodată.
În ţara noastră la 13 aprilie 1993 a fost fondat Institutul Naţional pentru Studiul Totalitarismului, cu sediul în
Bucureşti – strada arhitect Grigore Cerchez nr. 16, sectorul 1, având ca obiect de activitate, culegerea, arhivarea,
cercetarea şi publicarea documentelor referitoare la formele totalitarismului în România, având ca zone de interes,
aspecte ale vieţii sub regimul comunist, structuri economice, probleme sociale, instituţii, legislaţie, cultură, mentalităţi,
limbaj, tehnici de represiune, viaţă cotidiană. Am dat aceste relaţii pentru ca cine doreşte, poate să se
convingă de ceeace arăt eu în prezenta lucrare.
Cu ajutorul şi prin intermediul acestui prodigios institut, cetăţenii acestei ţări au avut posibilitatea să vadă
adevărata faţă şi obiectivele urmărite, ideologia bolsevică, sovietică, impusă, copiată şi amplificată prin diversificare,
de exponenţii comunismului din România.
Printre directorii- comandanţi ai coloniilor de deţinuţi politici de la Canalul Dunărea-Marea Neagră s-a
numărat – nimeni altul-decât Vasile Ionel, general de armată, care culmea, după revoluţia din decembrie 1989, în
perioada 1992-1996 a fost consilier prezidenţial la Palatul Cotroceni pe probleme de strategie militară. În a treia
decadă a lunei martie 2000, generalul Vasile Ionel, un tip de statură mică, cu nasul puţin cam mare, cu o privire dubioasă
şi o conştiinţă încărcată, trecut de 70 de ani, a fost nevoit să apară pe postul naţional de televiziune pentru
a da unele relaţii în legătură cu subiectul mult controversat „FIRUL ROŞU“ dintre România şi Rusia, mai precis
dintre Kremlin şi Palatul Cotroceni. Acest fir telefonic despre care presa a scris pe larg la vremea respectivă, rămăsese
funcţional dar nu era utilizat.Oare cu ce scop l-a menţinut Ion Iliescu?
359
Referitor la ceea ce arătăm mai sus, cu privire la dispariţia fizică a multora dintre deţinuţii la canal- şi chiar
din Olteniţa am avut destui – numele deţinuţilor la un moment dat, era înlocuit cu nişte numere, acestea cu nişte
coduri, iar secretul facea ca adevărul să nu se mai cunoască concret, niciodată, de nimeni.
Arhivele de stat de la nivelul central, de la eşaloanele superioare şi pâna jos în teritoriu, la nivelul fiecărei intreprinderi,
unde funcţionau aşa zisele B. D.S.-uri (Biroul de documente secrete), încredinţate numai comuniştilor
şi cadrelor de încredere ale partidului, erau veritabile celule secrete, inaccesibile muritorilor de rând.
AŞA SE FACE CĂ NICI-UN SALARIAT NU ŞI-A VĂZUT DOSARUL PERSONAL NICIODATĂ. Aceasta
dovedeşte că fiecare dintre noi am fost sub controlul P.C.R.
Partidul-Stat totalitar acorda o exagerată şi atentă grijă pentru ascunderea actelor oficiale de partid, de stat,
juridice militare, economice şi diverse directive cu circuit închis destinate a fi cunoscute numai de şefi.
Uşile, ferestrele, ghişeele de la Biroul de documente secrete erau prevăzute şi asigurate cu gratii, lacăte, sisteme
de alarmă şi chiar păzite. Actele respective erau supuse unui regim strict confidenţial.
Şi ca să conchid în această privinţă, am făcut servicii la stat 47 de ani, 5 luni şi 6 zile, dar nu mi- am văzut
dosarul niciodată deşi sunt un muritor de rând şi ca mine au fost majoritate (Decizia nr. 48793/06.02.2002).
Pentru regimul comunist, demagogia şi minciuna aveau drept scut secretul. Cred că nici 1% din populaţia
ţării nu ştie de exemplu că pe Ana Pauker, o chemă în realitate Hana Robinson, dacă şi acesta o fi fost adevărat, că
a fost membră a mişcării comuniste, că a fost majoritatea timpului la Moscova unde a fost şcolită, că a fost instructor
a Cominternului în perioada interbelică, că a fost secretară a Partidului Comunist Român, şi culmea chiar Ministru
Afacerilor Externe în perioada 1947-1952. Cred că Gheorghe Gheorghiu-Dej nu gasise o persoană „mai nimerită
pentru a ne apăra interesele pe plan extern”.- Şi până la urmă tot el avea să fie cel care avea să o pună pe fugă.- La
27 mai 1952 a fost exclusă din funcţiile deţinute în cadrul Secretariatului şi Biroului Politic al C.C. al P.M.R., dar
rămâne până în 1954 în cadrul Biroului Organizatoric şi în Comitetul Central, a lucrat la Comitetul de Stat pentru
sfaturile populare (1952-1953); arestată şi anchetată, apoi eliberată fără a fi judecată (20 februarie-20 aprilie 1953)
– Exclusă din partid în mai 1954- Reabilitată de Ceauşescu în 1968, şi folosită ca traducător şi revizor în cadrul Editurii
Politice, fără drept de semnătură şi fără drept de a veni la locul de muncă (20 septembrie 1953 – 3 iunie 1960).
Decedată pe 3 iunie 1960 în Bucureşti.
Acum să revenim la problemele canalului.
Dacă primul „CANALUL DUNĂRE MAREA NEAGRĂ“, avea să asigure o scurtare de 400 km a căii navigabile
dintre Constanţa şi Galaţi şi o creştere a participării flotei române la transporturile internaţionale, cel de-al
doilea POARTA ALBĂ – MIDIA-NĂVODARI“ a fost un moft al lui
Ceauşescu, ca multe altele – „justificat“ doar prin deservirea Combinatului Petrochimic de la Midia, actuala rafinărie
Midia, dar şi cu scopul de a-i aduce aici pe cei care se opuneau colectivizării forţate bine înteles, pentru că de bună
voie nimeni nu era să se deposedeze singur de pamânt.
Istoria acestei ţări, în permanenţă a avut ca obiectiv central, lupta pentru glie, ori, dacă partidul a luat pamântul
oamenilor, iată cum istoria noastră a rămas făra obiect.Oare să nu fi realizat nimeni la vremea respectivă, politica
de deznaţionalizare a ţării şi lipsirea României de independenţă, alt obiectiv istoric multisecular?
Realizarea celui de-al treilea canal, prin amenajarea pentru navigaţie a râului Argeş, conducea la legarea capitalei
României la Magistrala Europeană RHIN – MAIN – DUNĂRE, Bucureştiul devenind în acest fel CEA DE
A 5-A CAPITALĂ EUROPEANĂ RACORDATĂ LA PRINCIPALA CALE NAVIGABILĂ DE PE CONTINENT.
Lăsând la o parte dificultatea finalizării unei asmenea lucrări şi preţul uriaş pe care a trebuit să-l plătim noi
toţi 18 MILIARDE DE LEI LA NIVELUL ANILOR 1980, acest canal îşi găsea patru utilităti majore:
1 – Pe acest canal se puteau transporta potrivit prevederilor din S.T.E. (studiul – tehnico – economic) până la 15
milioane tone de mărfuri anual, marfuri necesare aprovizionării capitalei, la un preţ net inferior transportului
rutier sau feroviar, dinamizându-se în acest mod şi portul nostru Olteniţa, Şantierul Naval Olteniţa şi poate
chiar cele din amonte sau aval, existând aici şi o fabrică de nutreţe combinate care asigura furajarea ritmică
a celor 200.000 capete de la Combinatul de îngrăşarea porcilor Ulmeni.
2 – Prin creearea a 5 hidrocentrale noi cu o putere de 30,3 M.W. s-ar fi produs circa 60 milioane K.W.H. pe an,
deci o imensă cantitate de energie electrică atât de necesară economiei.
3 – Asigurarea apei pentru irigarea a peste 16000 ha. şi alimentarea cu apă a 12 localităţi.
4 – Se asigura protectia contra inundaţiilor şi dinamizarea pisciculturii, turismului şi agrementului, separat eventualele
legături cu salba de lacuri care exista de la Olteniţa până la Bucureşti. Probabil că toată această stare
de lucru ar fi găsit solutii pentru rezolvare în favoarea societăţii. poate s-ar fi descoperit şi unele depozite,
aşezări arhiologice etc.
Viaţa a dovedit şi în această privinţă,că practica din cele mai vechi timpuri se menţine, în sensul că imense
360
colectivităţi umane, depind în ultima analiză de părerea unui singur om, care intr-o anumită perioadă de timp, prin
şi din punctul de vedere, poate să influenţeze în mod hotărâtor, decizii de importanţă naţională pe termen lung.
Lucrările la Canalul Dunăre – Bucureşti au demarat în forţă în toamna anului 1986, cu un mare număr de
maşin, utilaje terăsiere de mare capacitae pentru executarea a tot felul de lucrări, escavatoare gigant, buldozere de
toate tipurile, prin gări şi halte s-au construit linii suplimentare de cale ferată, multe trenuri de marfă, concasoare,
benzi rulante, picamere, coloane nesfârşite de autocamioane de mare tonaj, basculante, tractoare, remorci, multe
locuri de organizare de şantiere întru-cât obiectivul în vederea urgentării executiei, a fost atacat concomitent în mai
multe puncte, ambarcaţiuni, şlepuri, bacuri, drăgi, remorchere şi mii de oameni civili şi militari.
Datorită unei asemenea concentrări masive de forţe umane şi mijloace tehnice, din toamna anului 1986 când
au început lucrările, DIN VALOAREA TOTALĂ A îNTREGULUI OBIECTIV DE 18 MILIARDE LEI, pâna la
evenimentele din decembrie1980, deci timp de trei ani de zile, per total stadiul fizic, lucrările, respectiv canalul era
executat în proproţie de 58% INVESTINDU-SE 10,5 MILIARDE LEI.
SISTAREA LUCRĂRILOR s-a petrecut, ca să zic aşa, hilar, cu OCAZIA PRIMULUI DISCURS DE AN
NOU LIBER 1989 – 1990 făcut de Ion Iliescu în calitate şi noua sa funcţie de PREŞEDINTE AL CONSILIULUI
PROVIZORIU DE UNIUNE NAŢIONALĂ – (C.P.U.N) care A CONSIDERAT ŞI CALIFICAT CONSTRUCŢIA
CANALULUI DUNĂRE – BUCUREîŞTI DREPT „O BAZACONIE FARAONICĂ A LUI CAEUŞESCU”.
La sfârşitul anului 1989, în condiţiile şi cu efortul întregii populaţii, greu de imaginat acum, ROMÂNIA NU
AVEA NICI UN FEL DE DATORIE EXTERNĂ, BA CHIAR UN EXCEDENT VALUTAR îN CONT, încât probabil
cu încă un efort, în circa 2 – 3 ani de zile, canalul ar fi fost terminat.
În plus nu ar mai fi rămas fără locuri de muncă peste 22.000 de oameni de diverse profesii care dobândiseră
deja o anumită experinţă specifică muncii de şantier. Ţinând seama că fiacare din cei 22.000 de oameni reprezentau
fiecare o familie, înseamnă că dintr-o dată s-a bulversat şi a devenit critică situaţia a 60 – 70 de mii de persoane.
Numărul celor 22.000 de oameni rămaşi fără locuri de muncă au constituit prima categorie de şomeri din
România.
Iată de ce mare însemnătate a fost PUNCTUL DE VEDERE AL LUI ILIESCU mărturisit public la televizor,
care avea să influenţeze în viitor situaţia canalului în mod hotărâtor.
Lucrările CANALULUI DUNĂRE – BUCUREŞTI au stagnat până în septembrie 1990, când Petre Roman,
primul ministru emanat după evenimentele din decembrie 1989, deşi înlăturat de la putere de către minerii din Vale
Jiului sosiţi în Bucureşti, cu acordul lui Ion Iliescu, conduşi de liderul lor sindical Miron Cosma – care abia în 1999
avea să fie condamnat şi pentru alte fapte şi infracţiuni acumulate în timp , până să se descarce de gestiune, a semnat
o Hotărîre de Guvern pentru „reluarea şi finalizarea lucrărilor de navigabilizare a râului Argeş“. Nu cunosc care a
fost strategia sau motivul pentru care aceste lucrui şi-au schimbat denumirea iniţială.
La vremea respectivă oamenii discutau între ei şi toţi apreciau că lăudabila bună intenţie şi deşi se afla în
momentul cert de părăsire, fără voia sa, a portofoliului de Prim Ministru, cu toate că era de altă pregătire, totuşi
Petre Roman, aprecia că în anul 1991, nu era nici prea târziu nici prea tardiv să se continue şi să se termine lucrările,
având în vedere probabil, următoarel considerente:
a). – Stadiul fizic, coroborat cu cel financiar, obliga- indubitabil, continuarea lucrărilor şi sub nici-o formă abandonarea
acestora, punct de vedere însuşit în mod umanim de toţi străinii, care, după anul 1990 ne-au vizitat
ţata;
b). – Situaţia economică şi financiară a ţării în 1990 – 1991, când România nu avea nici-un fel de datoire externă,
– ba din contră, mai târziu s-a văzut că – aveam chiar de încsat de la străini, permitea finisarea lucrărilor, faţă
de anul 2000 când datoria externă a ţării ajunsese la 7 miliarde de dolari.
c). – Din punct de vedere social, ar fi avut loc de muncă 22.000 oameni, iar după darea în folosinţă a canalului,
potrivit s.t.e. circa 10.000 oameni ar fi devenit salariaţi permanenţi. Dar nerealizându-se aceste trei deziderate
– fiindcă una este ca lucrările să fie sistate şi alta abandonate, părăsite , practic s-au pierdut 10miliarde de
lei, care faţă de creşterea inflaţiei la valoarea de acum ar însemna 10.000 miliarde lei.
Cel care i-a urmat la guvernare lui Petre Roman, pentru o perioadă limitată de un an, un economist erudit recunoscut
pe plan european – fost ministru de finanţe- Theodor Stolojan, a luat o hotărâre ca la râul Argeş să nu se
mai execute lucrările de navigabilizare ci numai pentru „Fluidizare apei”.
Mai târziu de la 1 ianuarie 1993, noul prim ministru Nicolae Văcăroiu care i-a urmat lui Teodor Stolojan, nu
cunosc ce a vut în vedere, dar a transferat întreaga lucrare Canal Dunăre Bucureşti, din subordinea Ministerului
Transporturilor la Ministerul Apelor, Pădurilor şi Protecţiei Mediului. Aceasta, deoarece Traian Băsescu – Ministrul
transporturilor la vremea respectivă, era un susţinător al ideii de continuare si finalizare a lucrărilor pe râul Argeş,
iar din presă am aflat că a avut chiar un conflict cu dl. Ion Iliescu care a venit inopinant la şedinţă de Guvern din
361
26 August 1992, pe tema acestei lucrări.
De circa 10 ani, gigntica construcţie figurează – cel puţin acestea sunt ştirile furnizate de presa centrală – în
documentele oficiale ale Ministerului Apelor, drept lucrare destinată „APĂRĂRII CONTRA INUNDAŢIILOR ŞI
ALTE FOLOSINŢE”.
În perioada de la sistarea lucrării şi până în prezent, lucrările deja executate s-au deteriorat ,din cauza factorilor
naturali în mai mică masură, dar mai ales datorită furturilor masive de echipamente şi materiale de construcţii, situaţie
arhicunoscută de toată lumea, de la o zi la alta, sustragerile la lumina zilei sunt frecvente. Deasemeni o echipă
de ziarişti şi fotoreporteri de la jurnalul „Adevărul“ cu ocazia unei deplasări de-a lungul întregului canal, de la
Olteniţa, până la portul Bucureştiului „30 Decembrie“ au constatat o stare dezastroasă.
Potrivit relatărilor presei, prima descindere reportericească au făcut-o la Olteniţa, unde au văzut noul port –
ce face parte din lucrarea „CANALUL DUNĂRE BUCUREŞTI“ cu cheiuri amenajate şi la
Dunăre şi la Argeş, complet abandonate.Pe malul drept al Argeşului, toate lucrurile şi digurile de protecţie erau
serios avariate, iar la nodul hidrotehnic, inundat, macarale, utilaje de mare valoare, au fost tăiate şi vândute ca fier
vechi, la preţuri derizorii, pentru că altfel, cei în cauză nu ar fi fost tentaţi să le cumpere. Le-am văzut şi eu. Singurele
două astfel de echipamente erau într-o stare avansată de deteriorare, le-am văzut prăbusite într-o baltă adâncă – miau
spus niste oameni aflaţi la faţa locului – că are 6-7 metri, apa.
Utilaje sofisticate de dimensiuni uriaşe, ruginesc descompletate, creând imaginea unui peisaj apocaliptic.
Macarale cu braţele smulse, asemenea unui om mutilat, precum şi stâlpi destinaţi alimentării cu energie electrică,
împung parcă dezolaţi cerul, încât ai impresia că sunt rămaşi în urma unui război pustiitor.
Bazele de producţie sunt abandonate definitiv, majoritatea barăcilor construite din panouri formate dintr-un
lemn special şi din tego, în care înainte de 1990 mişunau muncitorii, au fost demolate, deteriorate şi furate. Prin
Olteniţa, la periferiile oraşului, au apărut fel de fel chişcuri şi dughene, aşa zise societătii cu raspundere limitată
(S.R.L.-uri) construite din aceste panouri tego.
Din acest proces destructiv nu putea să lipsească sustragerea produselor de balastieră ( nisip, balast). Până şi
balastul și nisipul extras haotic din albia râului Argeş, acolo unde a fost posibil, au determinat schimbări ale cursului
apei.
Am văzut cum se încărca masiv,precipitat, în grabă ca atunci când îţi este teamă că te prinde cineva, balast
şi nisip, cu scopuri de comercializare la preţuri de dumping, cu profituri pentru aşa zisele societăţi care au autorizaţii
îndoielnice sub aspectul legalităţii pentru asemenea activităţi.
În partea de sud a localităţii Budeşti, în zona nodului hidraulic, sătenii, în şi dinspre comuna Crivăţ, traversează
râul Argeş, pe un pod improvizat din tuburi de beton, deşi la numai câţiva zeci de metrii, se află construit
un ditamai podul rutier, căruia îi lipsesc doar rampele de acces.
Cei care au obligaţia şi puterea legală de decizie habar n-au cum se chinuiesc oamenii din împrejurimi.
De la Dunăre la Bucureşti, pe tot parcursul râului Argeş, se află, abandonate şi parcă încremenite în timp, tot
felul de utilaje, dragi, macarale şi ambarcaţiuni, mai mici sau mai mari, la suprafaţă, pe jumătate sau de abia se mai
văd din apă, care treptat dar progresiv, în timp se degradează. Ele i se oferă mai bine celui care le priveşte mai cu
seamă pe timp de sectă când Argeşul este foarte scăzut.
La capătul terminus al canalului care trebuia să devină navigabil, se află aşa numitul „PORT 30 DECEMBRIE“
care încă dela finalele anului 1989, era executat în proporţie de 95%, având chei, platforme, magazii, racord
feroviar şi rutier şi două macarale portuare de 16 tone, SINGURUL LUCRU CARE LIPSEA FIIND DOAR APA.
Din presă am luat la cunoştinţă despre faptul că PĂREREA SPECIALIŞTILOR STRĂINI DIN ECHIPA
CONDUSĂ DE CUNOSCUTUL ŞI REGRETABILUL JEAN Y. COUSTEAU, care după ce a văzut stadiul fizic
al lucrării şi-au concretizat concluziile în câteva cuvinte pe care le redau textual: „TREBUIE CĂ SUNTEŢI PREA
BOGAŢI CA SĂ NU FINALIZAŢI O LUCRARE AFLATĂ îN ACEST STADIU DE EXECUŢIE“. Sunt în posesia
ziarului cu privire la aceste concluzii.
În luna aprilie a anului 2000, cu ocazia unor documentări asupra unor instituţii din portul Olteniţa, am parcurs
pe jos câţiva kilometrii, chiar pe digul care împrejmuieşte oraşul împotriva inundaţiilor Dunării şi Argeşului. Am
pornit din locul situat pe dig, între uzina de apă şi calea ferată. Aspectul era incredibil de dezolant.
Indiferent cu cât am fi plătit oameni din afra ţării, nu ar fi fost în stare să strice şi să facă rău, cât au distrus
românii în propria-i ţară. Păcat! Groaznică pierdere socială.
Între şoseaua rutieră făcută în cadrul „Organizării de şantier“ şi digul de protecţie împotriva inundaţiilor,
calea ferată mai nouă şi chiar nouă, care de regulă durează circa 40 de ani în condiţii de trafic intens, a fost demontată
de pe traverse şi, ziua în amiaza mare, echipe de romi, lucrau precipitat la demontarea şinelor, astfel ca să şi le
poată însuşi pentru valorificare, cât mai repede, ca fier vechi, şine noi, deci produs finit şi nici decum deşeuri. Nu
există nici-un fel de pază şi nu-i deranja nimeni nici cel puţin cu o vorbă, pentru a nu risca să fie luat la bătaie, ceea
362
ce nu era exclus, m-am făcut că nu-i văd.
În mijlocul nodului hidrografic, port Olteniţa, se lucra febril, deşi rromilor nu le este specific un asemenea
ritm de lucru – tot la demontat şi distrus utilaje, instalaţii, aparate, echipamente, obiecte, într- un cuvân, nu conta
ce e, numai fier să-i spună, pentru că se caută, iar banii se plătesc „loco furnizor“.Din această distrugere mulţi au
ajuns oameni prosperi. Biata Românie, ce-a ajuns!….
Barăci – metalice sau din lemn – piatră, balast, nisip, ciment pietrificat,colaci de fier beton parţial bagat în
pământ , sârmă, materiale de tot felul, sunt supuse intemperiilor, lasate fără pază, în voia sorţii.
Nu sunt nostalgic după regimul trecut, se cunoaşte că nu am fost membru de partid, dar altă dată pentru o
asemenea stare de lucruri, oameni însăreinaţi cu păstrarea şi gestionarea, uşor erau încadraţi la neglijenţă şi privaţi
de libertate. Am ajuns însă la o concluzie stranie; MI-AM DAT SEAMA CĂ DE FAPT FURTUL ESTE STIMULAT.
Acum hoţii, escrocii şi alţi, invariabil invocă democraţia. Oare după mintea lor, ce-o fi aceea democraţie?
Simplu;Pe primul plan hoţia, haosul şi dezmăţul generalizat sub toate formele lui de manifestare. Iată un concept
greşit.
Noi lăsăm pe semenii noştrii să distrugă şi să fure ceea ce de fapt reprezintă un avut public, făcându-ne că
nu-i vedem,iar pe de altă parte, ne împrumutăm de la diverse foruri internaţionale. Nu fac şi n-am făcut politică, ca
dovadă că înainte de 1989 am fost fără apartenenţă politică şi că nici după 1990 nu fac parte din nici-o formaţie
politică nici acum după 14 ani, dar am totuş o calitate, pe cea de cetăţean al acestui oraş şi al acestei ţări şi nu pot
fi indiferent,pentru că ar însemna să fiu nesimţit din toate punctele de vedere,ori din ce am scris mai sus dovedesc
contrariu.
Mi-am continuat drumul mâhnit în suflet de dezastrul întâlnit la tot pasul cu gândul la ziarul „Adevărul“ care
în numărul său din 28 aprilie 1999, pe o pagină întreagă sub titlul „500MILIOANE DE DOLARI ÎN CANALUL
DUNĂREA BUCUREŞTI SE DUC PE APA SÂMBETEI”arată situaţia alarmantă în care se află acest important
obiectiv de investiţii. Atunci când am citit în jurnal, credeam că ziaristul exagerează, iar acum când am văzut situaţia
reală din teren, mi-am dat seama că situaţia este de neimaginat de gravă. mergând gânditor, nici nu stiu când am
ajuns în dreptul cantonului de pe dig, după ce în prealabil am depăşit punctul în care calea ferată ce duce în port,
intersectează digul. Mi-am dat seama că, prin acest loc, într-o singură noapte, oricând, putem să fim inundaţi, mai
cu seamă că Dunărea era exagerat de mare şi intrase chiar printre sălcii în pădure. Dar aceasta nu constituie o problemă
atât timp cât nu preocupă pe nimeni. Oare merităm atâta dezinteres?
Cantonul de pe muchia digului, cu mai multe etaje, cu ferestre duble, mici, simetrice, acoperit cu ţiglă, acum
e părăsit. Aici cu peste 10 – 20 ani în urmă, în curtea din partea est, cantonierul de aici avea cai, căruţă, vaci, porci
, oi şi multe păsări. Acum cantonul se află într-o stare jalnică, greu de descris şi nu mai este locuit de nimeni. Din
nou păcat!
Mi-am continuat drumul. Imediat în mintea mea stăruia altă dată memorabilă şi alte evenimente şi anume la
19 martie 1942, în jurul prânzului, apele învolburate ale Dunării, care din cauza blocurilor mari de gheaţă se popise,
adică după ce s-au oprit la insula Cusui, din mijlocul Dunării, mai jos de port, n-au mai permis scurgerea apei şi
gheaţa s-a tot blocat până când, apa Dunării a forţat apa Argeşului iar aceasta, cu imensa-i presiune, a rupt digul pe
o distanţă apreciabilă şi a inundat oraşul. Oare câţi olteniţeni mai sunt în viaţă din cei care am văzut şi am trăita
acele momente de groază imposibil de uitat?
În partea de nord – vest a oraşului, o porţiune de dig, cu ocazia lucrărilor la canal, a fost afectată, ba chiar pe
dig, după 1990, unii, bine înţeles fără autorizaţie de construcţii, şi-au făcut case, aşa că, să ferească Dumnezeu să
mai se supere Dunărea şi Argeşul pe noi că ne ineacă ca pe şobolani, şi atunci să vedem încotro o mai luăm?
Fiind o ţară europeană, cred că nu ne putem permite să ignorăm – aşa cum spunea mai sus un specialist – angajamentele
asumate prin acordurile internaţionale. Din moment ce Canalul Dunăre Bucureşti este cuprins în acordul
european, privind marile căi navigabile, adoptat la Geneva în 1996 şi ratificat de Guvernul şi Parlamentul
României, cred că nimeni nu ne dă dispensă să-l încălcăm.
În decembrie 1989 un dolar reprezinta 189 lei. În martie 2003 un dolar echivala cu 33.500 lei. Deci, cu câţi
dolari echivala în anul 2003, suma de 10,8 miliarde lei cheltuiţi până la finele anului 1989 cu canalul? Dacă faceţi
socoteala cred că vă îngroziţi!
Situaţia în prezent, aprilie 2003.
Obiectivul Canal Dunăre Bucureşti, zona aferentă aşa zisului şantier Olteniţa, în prezent este subordonat
Companiei Naţionale a Apelor Române filiala Piteşti din cadrul Ministerului Mediului. Deci Olteniţa aparţine de
Piteşti. Fără comentarii…
Din anul 1990 au fost sistate şi abandonate lucrările pe termen nelimitat. Treptat dar progresiv şi sigur, de la
o zi la alta lucrările au intrat într-un proces genetralizat de degradare. Cu circa doi ani în urmă, personalul sumar
existent la şantierul Olteniţa, a mai executat unele lucrări pentru conservarea lucrarilor executate anterior. Dar,
363
după cum se vede părerile acestor specialişti de marcă nu au fost luate în consideraţie de factorii de decizie, în
sarcina cărora cad asemenea atribuţii.
Prin urmare la 1 ianuarie 1993, deci de 10 ani, nimeni nu s-a mai interesat de loc, în nici un fel de situaţia
Canalului Dunăre Bucureşti, care figurează în documentele oficiale de la Ministerul apelor, mediului, etc. drept lucrare
destinată „Apărări contra inundaţiilor, irigaţii;or şi alte folosinţe“. Tot ziua de 1 ianuarie 1993, reprezintă
ultima oară când scriptic obiectivul „Canalul Dunăre Bucureşti“ a mai fost plimbat de la un minister la altul.
Reprezentanţii presei, in ideea de a informa opinia publică, dorind să afle şi punctul de vedere al specialiştilor
care au fost angrenaţi în acest proiect uriaş, l-au contactat pe inginerul George Vulpe, fostul director al lucrărilor
de amenajare a râului Argeş şi pe proiectantul general al celor trei canale navigabile româneşti, inginerul Chiriac
Avădanei, deci o somitate în materie şi din punct de vedere al complexităţii soluţiilor gradului de dificultate tehnică
cât şi vastei sale experianţe dobândite, pe care probabil, dacă nu în mod cert, o posedă foarte puţine persoane din
Europa şi chiar la nivel mondial.
Prin urmare, în loc de concluzii, iată punctul de vedere al celor doi specialişti:
a). – inginerul Gheorghe Vulpe fost director al CANALULUI DUNĂRE BUCUREŞTI
„Îmi pare rău că această importantă lucrare gândită şi proiectată de inginerul Leonida nu a putut fi finalizată
în anii în care am fost ultimul conducător al acestei construcţii.
Nefinalizarea acestei lucrări s-a datorat în totalitate disidenţei politice a energeticianului Ion Iliescu şi a colaboratorilor
săi apropiaţi care care au distrus această construcţie numai ca să-i fie pe plac. Sper să se găsească
surse de finanţare externe pentru terminarea canalului la inaugurarea căruia mi-aş dori să fiu invitat.”
b). – inginerul Chiriac Avadanei I.P.T.A.N.A
„Stiu că sistarea lucrărilor la Canalul Dunăre – Bucureşti care ar fi racordat capitala la marea reţea de navigaţie
transeuropeană a fost o acţiune cu caracter politic şi s-a datorat intervenţiei făcute la toate nivele de fostul
preşedinte al României Ion Iliescu.
Numeroase delegaţii străine care au vizitat lucrarea începând din anul 1990 şi până în anul 2000, au declarat
că NU ÎNŢELEG CUM DE AM PUTUT ABANDONA O LUCRARE AJUNSĂ ÎNTR-UN ASEMENEA STADIU
DE REALIZARE. Sper să se găsească căi şi surse de finanţare pentru realizarea acestui canal CARE ESTE
CUPRINS ÎN ACORDUL EUROPEAN PRIVIND MARILE CĂI NAVIGABILE, ADOPTAT LA GENEVA ÎN
ANUL 1996 ŞI RATIFICAT DE GUVERNUL ŞI PARLAMENTUL ROMÂNIEI ÎN 1998.
Iată deci că toţi specialiştii şi superspecialiştii, autohtoni sau străini, la unison, au fost unanim de părere, că
lucrările nu trbuie sub nici-o formă abandonate, ba mai mult că trebuiesc continuate.
Şi ca să conchid, în loc de concluzii arăt următoarele:
Am stat de vorbă cu un inginer care a dorit să-şi păstreze anonomatul, un veteran al lucrărilor de început la
acest obiectiv şi mi-a spus – pentru că eu nu aveam de unde să stiu, pentru că asamenea informaţii nu erau la îndemâna
oricui; –
„În anul 1990, era programată o vizită şi apoi aşa zisul botez de inaugurare a canalului care consta într-o deplasare,
plimbare a lui Nicolae şi Elena Ceauşescu, de la Olteniţa la Bucureştie, cu un vaporaş de croazieră, pe
Argeş“.
Sigur că o asemenea vizită ar fi fost precedată de o serie de controale şi verificări prealabile din partea organelor
de securitate.
Oricum o asemenea intenţie este de natură să convingă în ce stadiu avansat se află execuţia lucrărilor la canal.
Prin urmare orice comentarii sunt de prisos.
La sfârşitul lunii martie 2003 nu se mai efectua niciun fel de lucrare, nici aşa zisele lucrări de conservare.
Probabil că, fie din lipsă de fonduri, fie că cineva a văzut situaţia la faţa locului şi-a dat seama că orice sumă este
cheltuită în zadar.
Când m-am mai dus în luna aprilie 2003 – sediul şantierului se află la mică distanţă de spitalul municipal –
am vrut să intru în curte, însă nu am mai putut pentru că erau vreo doi câini şi nu m-au lăsat. Am întrebat un om de
vizavi de poarta şantierului, ce mai e pe acolo. Mi-a răspuns; Linişte!
Există un proverb care spune: „Tonul face muzica”!. Aşa e!
Mai spun odată.
Cu prilejul mesajului de Anul Nou 1989 – 1990 preşedintele C.P.U.N. de atunci Ion Iliescu a calificat construcţia
Canalului Dunăre – Bucureşti „O BAZACONIE FARAONICĂ A LUI CEAUŞESCU”.
Cu toate că este nascut în Olteniţa, el este cel care a dat primul tonul în privinţa Canalului. Apoi ceilalţi au
subscris la ideea lui, exact ca pe timpuri. Oare pentru asemenea idei, care apoi s-au materializat în sistare dânsul
364
nu are nici-o răspundere?
Curios este faptul că deşi ne aflăm în faţa unei asemenea catastrofe, totuşi, scris, nu există undeva vreo dispoziţie
de sistare a lucrării şi nici vreo hotarâre de guvern. Acest ton dat de Iliescu era „primul cadou“ pe care l-a
făcut olteniţenilor săi. Au mai urmat şi altele….

 

INUNDATII-2Pompierii din cadrul Gărzii de intervenție Budești au acționat cu autospeciale și motopompe timp de oră și 30 de minute pentru evacuarea apei din trei gospodării și un magazin alimentar, care au fost afectate de inundaţii

 

În urma ploilor torenţiale abundente, ce au căzut în zona orașului Budești într-un interval scurt de timp, dispeceratul I.S.U. „Barbu Ştirbei” al judeţului Călăraşi a fost anunţat despre producerea mai multor inundaţii de gospodării în orașul Budești, existând risc de inundare a mai multor locuinţe.

Astfel, echipaje de intervenție din cadrul Gărzii Budești au fost solicitate, prin apelul unic de urgenţă 112, să acţioneze cu autospeciale și  motopompe în data de 22.08.2016 (în intervalul orar 22.30- 00.00), pentru evacuarea apei acumulate în exces în trei gospodării și un spațiu comercial, pe străzile: Independenței și Avram Iancu.

Trebuie menţionat că exista pericolul ca pereții exteriori ai mai multor locuinţe să se surpe din cauza apei acumulate în exces în gospodării, însă prin intervenţii eficiente, salvatorii au reuşit în timp util să înlăture această posibilitate, diminuând considerabil efectele negative ale acestor situaţii de urgenţă, valoarea bunurilor salvate fiind estimată în acest caz la suma de aproximativ 200.000 de lei

 

Intervenţie la incendiu de vegetație uscată în localitatea Ulmeni

Un echipaj de pompieri militari din cadrul Detașamentului de pompieri Oltenița a acţionat rapid pentru stingerea incendiului lichidând arderea în limitele găsite

 

       În data de 22.08.2016, ora 19.50, un echipaj specializat de stingere din cadrul  Detașamentului de pompieri Oltenița a fost solicitat să acţioneze pe raza  comunei Ulmeni, pentru stingerea unui incendiu de vegetație uscată, care se manifesta pe un teren viran, lângă DN 31.

La sosirea echipajului de stingere, incendiul se manifesta cu flacără şi cu fum dens pe o suprafață de aproximativ 2000 de metri pătrați, existând riscul ca traficul rutier pe DN 31 să fie îngreunat de fumul gros degajat de ardere.

Pompierii militari din cadrul Detașamentului Oltenița s-au deplasat la această intervenţie cu o autospecială de stingere cu apă şi spumă, de capacitate mărită, acţionând pentru lichidarea incendiului timp de aproximativ 30 de minute.

Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompieri la faţa locului, se pare că incendiul a fost provocat de o persoană neidentificată care a folosit o sursă de aprindere pentru a genera arderea vegetației uscate de pe marginea drumului.

În urma incendiului nu s-au înregistrat pagube materiale.

 

 

tigaretePolițiștii specializați în investigarea criminalităţii economice din Călăraşi au confiscat aproape 2.000 de țigarete netimbrate.

La data de 19 august a.c., polițiștii Inspectoratului de Poliţie Judeţean Călăraşi au depistat pe raza comunei Ileana, din judeţul Călăraşi, o femeie, de 49 de ani, care deţinea asupra sa în vederea comercializării peste 2.000 de ţigarete netimbrate şi suma de 79 lei provenind din vânzarea ambulantă de ţigarete.

În momentul controlului, aceasta nu a putut să dovedească cu documente legale proveniența licită a celor peste 2.000 de țigarete.

Femeia a fost sancţionată contravenţional conform prevederilor Legii 12/1990 R privind protejarea populaţiei împotriva unor activităţi de producţie, comerţ sau prestări de servicii ilicite cu suma de 5.000 lei, dispunându-se totodată măsura confiscării celor peste 2.000 de ţigarete şi a sumei de 79 lei.

 

Dosar penal întocmit de poliţiştii rutieri

 

Poliţiştii din cadrul Biroului Rutier Olteniţa au prins în ziua de 30 august a.c., un bărbat de 34 ani, din localitate care conducea un autovehicul pe drumurile publice deşi avea exercitarea dreptului de a conduce suspendată.

În cauză poliţiştii au întocmit dosar penal.

 

 

 

 

 

 

 

Cercetat de poliţişti pentru conducere fără permis

 

În ziua de 20 august a.c. poliţiştii Postului de Poliţie Belciugatele au depistat un tânăr din localitate în timp ce conducea pe drumurile publice un vehicul deşi nu deţinea permis de conducere.

Pe numele acestuia poliţiştii au întocmit dosar penal fiind cercetat sub aspectul săvârşirii de infracţiuni la regimul circulaţiei.

          C ă t r e,

                                  POSTUL DE RADIO „RADIO TV OLTENIŢA”

În perioada 12.08.2016 (vineri)  –  28.08.2016 (duminică),  Primăria

Municipiului Olteniţa organizează în perimetrul „Târgului Obor” şi pe Bd-ul Republicii (începând cu data de 25.08.2016, joi),  Bâlciul Anual.

                    Pentru desfăşurarea în bune condiţii a Bâlciului Anual, având în vedere că accesul cetăţenilor în incinta „Târgului Obor” se efectuează prin traversarea B-dului Republicii şi în scopul asigurării  în condiţii de siguranţă a traficului rutier în zonă,   vă anunţăm despre restricţionarea circulaţiei tuturor vehiculelor   pe Bd-ul Republicii (între str. Argeşului şi str. Digului), perioada joi 25.08.2016, ora 08.00 – luni 29.08.2016,  ora 07.00, exceptând autovehiculele de intervenţie care se deplasează la faţa locului la diverse solicitări prin SNUAU ”112”.

Restricţiile de mai sus încetează în totalitate, luni  29.08. 2016, ora 07.00.

Luarea măsurilor specifice  în vederea asigurării ordinii şi liniştii publice şi asigurarea măsurilor de circulaţie rutieră în zona de desfăşurare a evenimentului în ziua şi intervalul orar menţionate mai sus vor fi asigurate de poliţişti locali, poliţişti de la Biroul Rutier şi Biroul de Ordine Publică Urban din cadrul Poliţiei municipiului Olteniţa, precum şi de  jandarmi din cadrul Subunităţii 3 Jandarmi Olteniţa.

Recomandăm conducătorilor auto să evite zona mai sus menţionată pe durata desfăşurării Bâlciului Anual.

Traseele ocolitoare care pot fi folosite de conducătorii auto sunt:

  1. Direcţia de mers D.N.4 Bucureşti – Olteniţa: B-dul Tineretului – B-dul Mărăşeşti – str. Mihai Bravu- str. Mihai Eminescu;
  2. Direcţia de mers D.N.4 Bucureşti – Olteniţa: B-dul Tineretului – str.Argeşului- B-dul Mărăşeşti-str. Pescarilor;
  3. Direcţia de mers spre zona „Obor Bâlci”: B-dul Republicii – str. Argeşului- spre Spitalul municipal;
  4. Direcţia de mers spre zona Ultracentrală: B-dul Republicii – B-dul Tineretului – str. Mihai Eminescu- str. Mihai Bravu-str.I.H.Rădulescu;
  5. Direcţia de mers spre zona Ultracentrală: B-dul Tineretului – str. Mihai Eminescu- str.Alexandru Iliescu-B-dul Mărăşeşti-str. Argeşului–B-dul Tineretului-B-dul 22 Decembrie.

Cu respect,

 

               P R I M A R                                   DIRECTOR  EXECUTIV,

            ŢONE  PETRE                                               Măcău Maria

 

                                                                  Şef Serviciu Ordine Publică, Circulaţie, Ev. Pers.,                                                                                                Marin Marius Nereide

Festivalul nostru  a avut loc  pe noua scenă în aer liber construită de Primăria Municipiului Oltenița a Parcului “REK”

Au participat-

• ansamblul folcloric „ALUNIȘ” Mâneciu Prahova;
• ansamblul folcloric „D&D” al Asociației Culturală Sportivă Umanitară Luica;
• ansamblul folcloric „CUNUNA” Stancea;
• ansamblul folcloric al Clubului Copiilor nr. 1 Oltenița „IZVORAȘUL”;

• soliști ai Cercului de Muzică al Clubului Copiilor nr. 1 Oltenița;
,
care au  susținut un spectacol artistic în cadrul proiectului: „PLAIURI DUNĂRENE”, proiect regional, un festival-concurs de folclor al Clubului Copiilor nr. 1 Oltenița, înscris în Calendarul Activităților educative extrașcolare pe plan regional, C.A.E.R. 2016 – poziția 563.
Asemenea marelui artist, George Enescu, și noi simțim și spunem:
”Mândru-i jocul românesc”
Câte ţări sunt pe pământ
Plaiuri ca la noi nu sunt
Cât străbate Dunărea
Nu e ţară ca a mea
Joc mai mândru nu găsesc
Decât jocul românesc…..S3010004

Festivalul nostru a avut loc cu public, pe noua scenă în aer liber construită de Primăria Municipiului Oltenița a Parcului “REK” având următoarele activităţi :
1.Concursul de paradă a costumelor populare
2.Concursul de dansuri populare
3.Concursul de interpretare vocală:
Partener și sponsor: Primăria Municipiului Oltenița
Colaborator: Inspectoratul Şcolar Judeţean Călărași
Echipa de implementare: Cadrele didactice de la club.S3010010

Dunărea înseamnă : peisaje deosebite, tradiţii şi obiceiuri legate de aceste meleaguri, o istorie bogată, oameni şi evenimente deosebite. Poporul român aşezat de veacuri pe aceste meleaguri a moştenit o bogată zestre spirituală. Totul e tradiţie, totul e ceea ce am moştenit de la strămoşii noştri şi totul e cum vom reuşi să păstram şi să transmitem mai departe generaţiilor următoare! Astăzi noi am reușit !
Descoperă secretele Dunării la Oltenița și alătură-te jocului și cântecului nostru !S3010012

Până în anul 1887, cele două biserici „Sfânta Paraschiva“ de la cimitir şi „Sfântul Nicolae“ din centrul oraşului,
nu au beneficiat de nici-o subvenţie din partea primăriei ci se întreţineau singure din rezultatul şi câştigul a
două prăvălii care vindeau produse specifice, bisericeşti; cărticele de rugăciuni, calendare bisericeşti, lumânări,
tămâie, candele, iască, fitile, iconiţe, diverse cruciuliţe – unele cu fosfor care luminau pe întuneric – şi altele, fiind
tolerate de fisc, fără a plăti niciun fel de impozite.
Se adunau sume de bani şi din ofrandele oferite de enoriaşi.
În anul 1881 doamna căpitan Smaranda Oţetea a făcut o casă de locuit pe locul şi curtea bisericii pe care a
lăsat-o parohiei. Această casă există şi astăzi, iar datele respective de donaţie, rezultă din placa de marmură aplicată
pe peretele dinspre strada Constantin Alimăneşteanu (în zilele noastre Alex. Iliescu) despre care prezint date în lucrarea
de faţă. Mai concret, este vorba de imobilul din spatele actualului sediu al LOTO şi al unei prăvălii particulare,
ambele, aflându-se pe acelaş aliniament cu monumentul eroilor ruşi din 1853.
În anul 1887 Dobre Budiştranu, orăşean proprietar, a vrut să doneze bisericii proprietatea sa din strada Monumentului
(Constantin Alimăneşteanu de mai târziu), respectiv „clădire şi curte“ pe simpla condiţie „d’a se perfecta
slujba pentru odihna sufletului şi pomenirea sa“. Donaţia nu întrecea suma de
lei. Actul însă nu s-a făcut pentru că evlaviosul om avea datorii foarte mari la stat şi casele i au fost până la urmă
luate de stat, în contul datoriilor către fisc.
În anul 1900, primăria oraşului prevăzuse în bugetul său suma de 600 lei pentru reparaţii. Banii fiind insuficienţi,
însuşi primarul a trebuit să se adreseze prefecturii Ilfov.
Redau mai jos, situaţia bugetelor parohiei Olteniţa pe câţiva ani:
287
BUGETELE PAROHIEI OLTENIŢA
Iată cum se prezenta bugetul bisericii în anul 1887;
La venituri:
încasările potrivit conturilor anexate la bilanţ ……………………………………..7.954,09
Doamna Benia Minovici, soţia doctorului bucureştean
Minovici (căruia îi poartă numele institutul din zilele noastre)………………….100,00
TOTAL ÎNCASĂRI .. 8.054,09
La vremea respectivă bilanţurile anuale ale parohiilor erau verificate de epitropii din cadrul Comitetului Permanent
al Judeţului Ilfov.
Drept urmare, după verificarea bilanţului, epitropii au exclus ca nejustificate – deci au respins de la plată –
sume în valoare de 2.085,60 lei de la următoarele capitole;
de la cap.I. art. 4 „Personal“, suma de……………………………154,75
de la partea II-a cap. 7 „remiza perceptorului“………………….37,04
de la partea II-a art. 8/ foncierea proprietăţilor”………………….0,06
de la partea II-a art. 9 „reparaţia bisericii şi a proprietăţilor ei” 1.462,75
Respingerea de la plată a acestor cheltuieli (care sigur, până la urmă s-au recuperat de la cei care le-au
efectuat ilegal) arată că se exercita un control exigent, aceasta pe de o parte, iar pe de altă, prevederea de la partea
a II-a articolul 8 „foncierea proprietăţilor44 de unde s-a respins la plată infirma sumă de 0,06 lei, denotă că biserica
avea pământ, proprietatea sa.
Prezint în continuare Bugetul PE ANUL 1927
VENITURI:
Subvenţii pentru plata personalului ………………………………………. 382.854 lei
Chiria prăvăliilor şi celor două locuri de casă …………………………..96,150 lei
(chiria prăvăliilor în anul 1931 s-a redus cu 20%)
Din vânzarea lumânărilor la pangar ………………………………………… 61.479 lei
(adică din vânzarea lumânărilor în biserică)
Aprinsul policandrului, dările pentru cununie
şi vânzarea restului de lumânări…………………………………………… 16.200 lei
Ajutor bănesc de la prefectura judeţului Ilfov……………………………..30.000lei
Fondul milelor (contribuţia personală a oamenilor)……………………….1.965lei
TOTAL VENITURI 587.648LEI
288
Anul Venituri Cheltuieli Excedent
1874
1875
1879
1887
1889
1927
4.625,50
4.932,04
11.662,53
8.054,09
6.865,53
587.648,00
4.161,46
4.878,00
11.254,74
5.849,48
5.376,25
519.048,00
462,05
54,04
407,79
22.204,61
1.489,28
68.600,00
CHELTUIELI:
Plăţi din subvenţii pentru plata personalului ……………………………………….. 382.854 lei
Salarii personal neâncadrat fix……………………………………………………………….. 1.130 lei
îngrijirea bisericii şi asigurarea bisericii şi a imobilelor ……………………………10.077 lei
Contribuţii la fondul Arhiepiscopiei, milelor
şi sanatoriului protopopesc………………………………………………………………….. 2.600 lei
Cheltuieli cu lumânările la pangar………………………………………………………… 49.292 lei
Fond inalienabil……………………………………………………………………………………. 2.000 lei
Furnituri şi mobilier pentru cancelarie…………………………………………………….. 7.655 lei
Combustibil pentru biserică şi întreţinerea curţii………………………………………. 9.320 lei
Consum curent electric………………………………………………………………………….. 1.961 lei
Cheltuieli cu veşmintele preoţeşti…………………………………………………………. 27.200 lei
Mobilier pentru biserică………………………………………………………………………… 6.000 lei
Deplasarea preoţilor şi cântăreţilor la cercurile
şi acţiunile pastorale ………………………………………………………… ………………1.465 lei
Imprimate, registre şi abonamente la reviste……………………………………………. 1.735 lei
Cheltuieli cu hramul bisericii……………………………………………………………………. 959 lei
Cheltuieli pentru propaganda religioasă…………………………………………………….. 800 lei
Cota care se redistribuie Mitropoliei de 5%
calculată din venitul anual……………………………………………………………………… 4.000 lei
TOTALCHELTUIELI…………………………………………………………………….. 519.048 LEI
Prin urmare pe anul 1927, din activitatea bisericii, rezultă un excedent – profit – de 68.600 lei, care apar ca
diferenţă între venituri – 587.648 lei – deci mai mari – şi cheltuielile de 519.048 lei, mai mici.
Controlul activităţii economice şi financiare al bisericii se făcea odată pe an, cu ocazia verificării bilanţului
şi în rare cazuri, în cursul anului, când acesta era motivat de vreo sesizare.
FOTOGRAFIA REPREZINTĂ CORUL BISERICII “SFANTUL NICOLAE”
DIN OLTENIŢA ÎN ANUL 194220160821_101832
(Corul restrâns datorită inundaţiei oraşului nostru în jurul orelor 12, Joi 19 martie 1942)
Rândul unu pe scaune şi de la stânga la dreapta: 1 2. Maria Bobe, 3. lt.col. Dumitru
Baiculescu primarul oraşului, 4………. 5. Jeana Georgescu (poreclită Jeana lunga întru-cât era înaltă şi
slabă şi 6. Maria Georgescu sora ei mai mică, ambele fiicele măcelarului Matache Georgescu zis Candidu.
Rândul doi, în picioare de la stânga la dreapta: 1. Mielu Daniilescu, 2. Costel Cojocaru, 3. Lucica Olblu, 4.
Sofia (Fiţa) Amu, 5. Gică Moise, 6. Iulia Cucu, 7. Jean Popescu, 8. Tudorică Georgescu, 9. Gelu Stoicescu, 10.
Gioni Iacob, 11. Florescu I. Ultimul decedat Gică Moise la 22 nov. 2008, la 94 de ani.
289
FOTOGRAFIA REPREZINTĂ CORUL BISERICII “SFANTUL NICOLAE” DIN CENTRUL ORAŞULUI FĂ-
CUTĂ ÎN ANUL 1943, CU OCAZIA ÎNCETĂRII MANDATULUI DE PRIMAR A LT. COL. DUMITRU
BAICULESCU20160821_101905
Rândul unu de jos, cei care stau turceşte, de la stânga la dreapta:
1. Constantin (Puiu) Popescu, 2. Fănică Velescu, 3. Ionel Duţu şi 4. Sandu Gulan.
Rândul doi, pe scaune, de la stânga la dreapta:
1. Locotenent colonel Dumitru Băiculescu primarul oraşului Olteniţa, 2. Maria Bobe, 3. Dorina Florescu, 4.
colonel Gheorghiu prefectul judeţului Ilfov, 5. Colonel Zăvoianu Comandantul garnizoanei Bucureşti, 6. colonel
Praporgescu din Marele Stat Major, 7. Jeana Georgescu (poreclită Jeana lungă – era înaltă şi slabă) 8. colonel State
P. din Marele Stat Major.
Rândul trei, în picioare numai fete, de la stânga la dreapta:
1. Maria Georgescu sora mai mică a Janei georgescu (fiicele lui Candidu-Matache Măcelaru) 2 3
Sofiu, 4 …..5. ………………..Sofia(Fiţa)Amu în negru.6. Tudorița Trufilă, 7. Iulia Cucu.
Rândurile patru şi cinci, numai bărbaţi, de la stânga la dreapta:
1. Paul Moise, 2. Petrică Creţu, 3. Paul Obilişteanu, 4. Ştefan Ciorică, 5. Sandu Scriban, 6. Sandu
Moise dirijorul corului- fratele lui Gică Moise, 7…………………, 8. Gache Penu, 9. Picu Popa, 10. Gică
Bărbulescu, 11. Ionel Tală – tenorul cum îi spunea Popa Gheorghe, 12. Chirlomez 13. locotenent
colonel Istode Vigu comandant premilitari pe judeul Ilfov.
N. B. Fotografia – ca şi precedenta – este făcută la şi de Barton
Locotenent colonel Dumitru Băiculescu primarul oraşului – ca şi în fotografia precedentă, apare numai lângă
Maria Bobe.
Din cei de mai sus, în anul 2008, deci după 65 de ani mai sunt în viaţă:
Fănică Velescu, Tudoriţa Trufilă (căsătorită cu Dodu Cătălui), Ştefan Ciorică, Picu Popa (fiul lui Simion
Popa) şi Gică Bărbulescu.
Pe toţi cei de mai sus, i-am cunoscut, întru-cât dumineca spuneam “Crezul în biserică” şi mai erau ca mine
care, eram mândri că ne bagă preotul în seamă, în sensul că, îi dădeam la mână cădelniţa cu tămâie, îi puneam în
faţă preotului o măsuţă pliantă pe care punea cartea şi citea, după care o strângeam şi o duceam în altar şi alte
diverse servicii mărunte.
290
DONAŢII FĂCUTE DE
OLTENIŢENI BISERICII
„SFANTULUI NICOLAE”
Prin amabilitatea părintelui paroh Marcel Veştemanu am avut posibilitatea să mă documentez asupra unor
donaţii mai importante, atât ca valoare ca şi vechime făcute în decursul timpurilor de diverşi olteniţeni, după cum
urmează:
Icoana înaltă de un metru şi lată de 70 cm. ce se află în partea dreaptă a altarului, pe care, pe o carte deschisă
în cadrul icoanei scrie: VENIŢI BLAGOSLOVIŢI PĂRINTELUI MEU DE MOŞTENIŢI îMPĂRĂŢIA CERULUI
CARE ESTE GĂTITĂ VOUĂ DE LA îNTEMEIEREA LUMII”.
Apoi, în partea de jos scrie; Această icoană s-a îmbrăcat în argint de robii lui Dumnezeu; Ioniţă I. Turcu,
Turcu Vasile, Turcu Petre, P. Georgescu, Ion Stoenescu, I. I. Stoenescu, D. G. Neagu, A. D. Neagu, Manole I.,
Stoica, I. Bărbulescu, N. Mandache, I. Petrescu, D. Oblu, C. Georgescu, G. Ionescu,
I. Catiof, Eftimia Dobrescu, C. D. Nica, M. Ionescu, G. N. Popoa, Ilie Sârbulescu, ST. Eralău, Panait Constandiois,
I. C. Greacu, N. Obilişteanu, I. Drăgulescu, I. Slăvescu, Andrei Dumitru, Tudor Niţă, Niculică Elefterie, Ion Mihalache,
Ion Mihai Ştefan, Marin GH. Vasile, Ion Pană, Danielescu?, preot
Marinescu, preot I. Ionescu, preot C. Mihăilescu, preot Gheorghe Sachelarie.
Data; anul 1913, luna martie, ziua 25
Icoana a fost lucrată dde F. R. Popescu din Bucureşti
– în stânga altarului, o icoană de dimensiunea, înaltă de un metru şi lată de 70 cm. pe care scrie; făcută de
Hagi Velicu Ionu şi soţia sa Ioana şi fiii săi Maria, Dobra, Niculae şi Vasile.
Data; anul 1880, luna septembrie, ziua 18.
Icoană lucrată de M. Săbăraru. Icoana se vede că este suflată cu aur de 24 karate în noiembrie 2008, mi-a
spus preotul Marcel Veştemanu, meşter Cipanidis Mircea din Bucureşti, meşter recunoscut, fiind acelaş care a
lucrat racla Sfântului Dimitrie Basarabov care se află în catedrala patriarhală din Bucureşti.
Suflarea cu aur a icoanei, mi-a spus preotul Marcel Veştemanu că a costat 20 milioane lei.
– mai spre dreapta altarului, se află o icoană de un metru înaltă şi lată de 70 cm. din argint masiv. Este vorba
de Icoana Sfintei Treimi, adică Dumnezeu Tatăl, Fiul şi maica domnului şi deasupra Duhul Sfânt în chip de porumbel.
– sub cea de mai sus, se află altă icoană a Sfintei Treimi, lată de un metru şi înaltă de 20 cm. pe care se poate
citi:
Această icoană a Sfintei Treimi s-a îmbrăcat în argint în anul 1913, luna mai de comersanţii din oraşul
Olteniţa, după multa stăruinţă depusă de domnii; Ioan I. Stoenescu, Gh. Marinescu şi preotul Ioan Ionescu, Aristide
D. Penu, Ivan Cristea Grecu, Nicu N., Obilişteanu, Ioniţă Zarzor, Ioan Roman, M. Dumitrescu, Ioana M. Dobrescu,
Mihai N. Popa, Gheorghe N. Popa, Stelian Mirescu, Mihalache Mănescu, Dumitru Trifu, Al. V. Chioseaua, Ioan
Dumitrescu, Vasile R. , Fundeneanu, Tică R. Fundeneanu, Ioniţă Turcu, Ioan I. Turcu, Petre Georgescu, GH.
Ionescu, Ilie Bărbulescu, Ivanciu Deacu, Velicu Jeles, Dumitra Răduleasa, Ivan Jeles, Ivan T. Popa, moştenitorii
Cristea.
Lucrată de fraţii Popescu – Argintari din Bucureşti.
– Policandru mare grecesc cu heruvimi, înalt de un metru cu circumferinţă de 80 cm. suspendat din patru
părţi, aflat în faţa altarului pe care scrie: Donat de soţii Mihail şi Filofteia Popescu în anul 1941, luna martie ziua
9. Policandru este prevăzut cu foarte multe becuri alungite.
– Un alt policandru tot grecesc, aflat în faţa capos – adică în dreptul balconului, mai pe înţelesul tuturor –
unde cânta corul, ca dimensiuni, semănând cu cel din faţa altarului.
– între cele două policandre mari – adică cel din faţa altarului şi cel din faţa balconului corului, se află un
policandru nou cu vulturi şi icoane, care afost donat în luna noiembrie 2008 de familia Marian şi Veronica Creţu
din Olteniţa.
291
BISERICA SFANTUL NICOLAE
– între casa bisericii şi biserică se vede ceardacul de deasupra balconului hotelului Voinicu de pe strada mare,
în partea stângă.
– în partea dreaptă, între biserică şi clopotniţa bisericii se vede spatele casei lui Fănică……………………… iar
în fund în planul îndepărtat se vede etajul I partea dreaptă de pe strada gării a Hotelului de România al lui Ion
Paniu. în partea dreaptă a clopotniţei se vede o parte şi un turn de pe acoperişul clădirii unde a fost Banca Gura
Argeşului, casa doctorului Constantin Deculescu şi a generalului Cavacaş care acum găzduieîte Muzeul Arheologic
Olteniţa.
– Jos în partea dreaptă a clopotniţei o parte din Casa Parohială cu plăci.
CAPELA „SFÂNTULUI ŞI DREPTULUI LAZĂR”
În partea de nord a bisericii „Sfântul Nicolae“ din centrul oraşului a fost construită şi ridicată capela cu hramul
„Sfântului şi dreptului Lazăr”.
Creşterea continuă a populaţiei, după cum era şi firesc – a atras după sine şi creşterea deceselor. Deasemeni,
demolarea caselor şi construcţia blocurilor a determinat, ca o parte însemnată a populaţiei să locuiască la bloc. Decesul,
care face parte din viaţa fiecărei persoane, indiferent de momentul şi vârsta la care survine, constituie cel
mai groaznic şi trist eveniment din viaţa familiei în care are loc. în acelaş timp, o seamă de rude, cunoscuţi, apropiaţi
şi prieteni cu persoana decedată ţin să vină la cel decedat spre a-şi manifesta regretul şi în acelaş timp să-şi ia rămas
bun. Cu acest prilej se strânge lume multă iar locuinţele de le bloc sunt neîncăpătoare. Aşa se face că majoritatea,
spre a rezolva această problemă a aglomeraţiei îl depune pe decedat la capelă. Prin urmare, existenţa acestei capele
rezolvă o seamă de probleme.
Capela cu hramul „Sfântul şi dreptul Lazăr“ a fost ridicată şn perioada anilor 2005-2008. Este o construcţie
solidă, rezistentă, având o fundaţie de un metru cu o lăţime de 60 cm.
Deasupra intrării, afară, are o turlă mică, cu cruce sus, pe care este pictată scena punerii în mormânt a Domnului
(epitaf) şi Sfântul Alexandru pe lateral. Capela a fost pictată în interior de pictorul
Marian Ban din Bucureşti.
Sunt foarte mulţi sfinţi, pe toţi pereţii şi plafon din SINAXAR ORTODOX – altfel spus totalitatea sfinţilor
ortodocşi-. în interiorul capelei, în centrul plafonului (pantocratos) sunt cei patru evanghielişti Matei, Marcu, Luca
şi Ioan.
292
În cadrul aceleaşi clădiri cu capela, într-o încăpere alăturată, are bucătărie proprie dotată cu tot ce este necesar
şi pentru a prepara mâncare precum şi vaselă completă pentru 50 de persoane.
Are trei puncte sanitare racordate la reţeaua oraşului, este prevăzută cu gresie pe jos, cu faianţă, cu sursă de
apă.
Capela s-a realizat, din următoarele surse financiare; din donaţia oamenilor, din fondurile bisericii şi mai ales
din ajutorul dat de primărie.
Capela, cu anexele enumerate mai sus, cu picturi cu tot a costat circa 2 miliarde de lei.
În această situaţie capela a contribuit la decongestionarea bisericii, că nu de puţine ori, s-a întâmplat ca în
aceeaşi zi să moară mai multe persoane, sau afară de decese, concomitent să fie şi cununii religioase, aşa că, aceste
inconveniente s-au rezolvat prin construirea capelei. în exterior, în partea de vest a capelei sunt prevăzute locuri
pentru lumânări (separat cei vii de cei morţi).
Prin urmare, prea cucernicii preoţi va trebui să-i pomenească în biserică pe toţi cei care şi-au dat osteneala
şi şi-au adus aportul la realizarea acestei capele.
Sfinţirea capelei s-a făcut de sfinţia sa, preot doctor Damaschi episcopul Sloboziei şi Călăraşilor la 7 decembrie
2008, odată cu resfinţirea bisericii „Sfântul Nicolae“ cu ocazia împlinirii a 150 de ani de la punerea pietrei de
temelie a bisericii.
De la data de 7 decembrie 2008, când a fost sfinţită această capelă, aici au fost depuse corpurile neînsufleţite
a trei personalităţi, la înmormântarea cărora, pentru că i-am cunoscut foarte bine, am luat parte; Este vorba de Nicu
Vornicu, olteniţean autohton, bun prieten, proprietarul impunătoarei clădiri din centrul oraşului, arhicunoscută de
olteniţenii mai bătrâni sub genericul de „Hotelul lui Vornicu“ decedat în Bucureşti la 28 decembrie 2008 – care împlinea
la 21 februarie 2009, vârsta de 82 de ani, a fost înmormântat la cavoul familiei Vornicu din cimitirul Olteniţa
la 30 decembrie 2008, Apoi Stoian I. Gheorghe fost director de bancă cu care am lucrat 28 de ani, decedat la 18
martie şi înmormântat la 21 martie 2009, la 85 de ani.
A urmat apoi profesorul Lucian Iulian Pavel pe care l-am cunoscut în urmă cu 35 de ani. A avut o moarte fulgerătoare.
Luni 11 mai 2009, m-am întâlnit întâmplător la semafor, la ceas. Am stat cu el de vorbă mai bine de o
jumătate de oră. I-am readus aminte că, nu mi-a dat nici-o informaţie despre evenimentele de la 22 decembrie 1989,
el fiind atunci în miezul evenimentelor şi că lucrarea de monografie nu o pot încheia fără să apară şi revoluţia de
la Olteniţa, atâta cât a fost. Şi-a dat cuvântul de onoare şi mi-a spus că are un material pregătit pe care mi-l va da
peste 2-3 zile că acum a ieşit la pensie. Profesorul Pavel a fost până la 22 decembrie 1989 inspector şcolar general
adjunct la Inspectoratul Judeţean Călăraşi, iar apoi a devenit inspector general. în ziua de marţi 12 mai 2009, trecând
prin faţa magazinului de flori vizavi de primărie, fata de acolo m-a oprit şi mi-a spus că a murit profesorul Pavel.
Sigur că nu-mi venea să cred din moment ce eu cu o zi înainte am stat de vorbă cu el, arăta bine, iar figura lui nu
trăda o stare anormală. Prin urmare am aflat că în noaptea de luni spre marţi, a încetat din viaţă.
Pentru că pe Nicu Vornicu l-am cunoscut bine şi în ultimii 5-6 ani am fost buni prieteni, pentru că pe răposatul
Stoian Gheorghe deasemeni l-am cunoscut şi am lucrat împreună, pentru că şi pe profesorul Pavel Lucian l-am
cunoscut, iar în biserică nu a luat cuvântul nimeni dintr-un puhoi de lume, pentru toţi am vorbit în biserică, evocând
liber, pe cât mi-a fost cu putinţă, personalitatea fiecăruia.VA URMA !

politia 6BULETIN DE PRESĂ

 

 

 

 

Poliţiştii din Călăraşi au reţinut un bărbat bănuit că după a sustras un telefon mobil de la un tânăr, a încercat să se răzbune pe acesta pentru că a sesizat organele de poliţie.

În fapt, la data de 16 august 2016 poliţiştii au fost sesizaţi  de faptul că pe strada Prelungirea Bucureşti din municipiul Călăraşi un bărbat de 51 ani din localitate i-a sustras telefonul mobil unui tânăr.

Totodată, verificările efectuate de poliţişti au stabilit că în cursul aceleiaşi zile bărbatul s-a deplasat la domiciliul tânărului, unde l-a ameninţat atât pe el cât și membrii familiei sale cu acte de violenţă, pentru motivul că  a sesizat organele de poliţie.

Telefonul a fost recuperat şi restituit părţii vătămate.

Bărbatul, bănuit de săvârşirea faptei este cercetat sub aspectul săvârşirii infracţiunilor de furt şi răzbunarea pentru ajutorul dat justiţiei fiind reţinut de poliţişti pentru 24 ore şi  introdus în Centrul de Reţinere şi Arest Preventiv Călărași.

În cursul zilei de astăzi acesta va fi prezentat Parchetului de pe lângă Judecătoria Călăraşi cu propunere de arestare preventivă.

În această perioadă, toți directorii de școli au fost înștiințați că le-au încetat contractele de management, care se încheie pe o perioadă de un an de zile, cu Inspectoratul Județean Școlar Călărași.

„Contractele cu directorii aflați în funcție se reînnoiesc, anual, dacă și rezultatele școlilor sunt bune”, afirmă inspectorul general școlar, Constantin Tudor.

Acesta a declarat, pentru Actualitatea de Călărași, ca vineri, 19 august, se vor supune la vot, în Consiliul de Administrație, schimbările de directori.

„Nu vor fi făcute foarte multe schimbări. Intervenim acolo unde au fost rezultate mai slabe la examene, au renunțat sau au ieșit la pensie directorii. În județul Călărași, din 128 de directori de școli vor fi schimbați 7 directori și 4 adjuncți. Schimbările au fost TUDORcomunicate la minister iar vineri, 19 august, supunem la vot propunerile.

La școlile din municipiul Călărași nu va exista nicio schimbare de directori, ci doar de adjuncți, și numai în județ se vor schimba directorii, din cauza rezultatelor slabe înregistrate la Evaluarea Națională.”, a spus insp. scolar, Constantin Tudor.SURSA-http://actualitateacalarasi.ro/insp-gen-scolar-tudor-urmeaza-sa-fie-schimbati-cativa-directori-de-scoli-din-judetul-calarasi/

incendiu  3Intervenţie la incendiu de locuinţă în comuna Dor Mărunt, pe strada Zefirului

Pompierii militari din cadrul Secției Lehliu Gară au acţionat pentru stingerea incendiului timp de aproximativ trei ore evitând posibilitatea propagării arderii la alte bunuri materiale

 

Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompierii militari la faţa locului, se pare că incendiul a izbucnit din cauza neglijenței proprietarei, care a lăsat nesupravegheat, în funcțiune, un aparat de gătit (aragaz) în apropierea materialelor combustibile, fiind astfel posibilă declanșarea incendiului

 

          În data de 17.08.2016, ora 12.19, două echipaje specializate de stingere din cadrul Secției de pompieri Lehliu Gară au fost solicitate să acţioneze pe raza localităţii Dor Mărunt, pe strada Zefirului, pentru stingerea unui incendiu izbucnit la bucătăria unei locuinţe, proprietate individuală, aparţinând Nicoletei I.

La sosirea echipajului de stingere, incendiul se manifesta violent, cu flacără şi cu fum dens la bucătăria locuinței și la o anexă gospodărească construită din lemn, existând risc de extindere la celelalte camere și la vecinătăți.

Pompierii militari din cadrul Secției Lehliu Gară s-au deplasat la această intervenţie cu două autospeciale de stingere cu apă şi spumă, de capacitate mărită, acţionând pentru lichidarea incendiului timp de aproximativ trei ore.

Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompierii militari la faţa locului, se pare că incendiul a izbucnit din cauza neglijenței proprietarei, care a lăsat nesupravegheat, în funcțiune, un aparat de gătit în apropierea materialelor combustibile, fiind astfel posibilă declanșarea incendiului.

În urma incendiului au ars bunurile materiale din interiorul bucătăriei, o anexă din lemn și acoperișul locuinței, valoarea pagubelor fiind estimată în acest caz la suma de circa 15000 de lei.

Exista pericolul ca arderea să se extindă la alte bunuri materiale aflate în imediata vecinătate, însă pompierii militari au intervenit prompt și au lichidat incendiul în limitele găsite, reușind să salveze bunuri materiale în valoare de aproximativ 20.000 de lei.

  

Intervenţie la incendiu de miriște de grâu în localitatea Răzvani

Un echipaj de pompieri militari din cadrul Secției Lehliu Gară a acţionat pentru stingerea incendiului timp de aproximativ 45 de minute, lichidând arderea în limitele găsite

 

 

Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompieri  la faţa locului, se pare că incendiul a fost provocat de o persoană neidentificată care a folosit o sursă de aprindere pentru a genera arderea miriștii de grâu

 

       În data de 17.08.2016, ora 15.24, un echipaj specializat de stingere din cadrul Secției de pompieri Lehliu Gară a fost solicitat să acţioneze pe raza satului Răzvani, pentru stingerea unui incendiu de miriște de grâu, care se manifesta pe un teren agricol, proprietate privată.

La sosirea echipajului de stingere, incendiul se manifesta cu flacără şi cu fum dens pe o suprafață de aproximativ patru hectare.

Trebuie menționat și faptul că din cauza vântului exista riscul ca arderea să se propage la vecinătăți.

Pompierii militari din cadrul Secției Lehliu Gară s-au deplasat la această intervenţie cu o autospecială de stingere cu apă şi spumă, de capacitate mărită, acţionând pentru lichidarea incendiului timp de aproximativ 45 de minute.

Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompieri la faţa locului, se pare că incendiul a fost provocat de o persoană neidentificată care a folosit o sursă de aprindere pentru a genera arderea miriștii de grâu.

În urma incendiului au ars aproximativ patru hectare de miriște de grâu, nefiind înregistrate pagube materiale.

14017890_1049683605099902_1869946339_nCa  in fiecare an -comuna Chirnogi va asteapta in straie de sarbatoare la inceput de septembrie pentru a sarbatori traditionala sarbatoare a tuturor chirnogenilor in zilele de 10-11 sept 2016 !RADIO TV OLTENITA va televiza LIVE   – TOATE EVENIMENTELE CELOR DOUA ZILE DE SARBATOARE !

S2960046În spaţiul românesc „drumul pe unde s-au infiltrat ţiganii coincide cu
acelaşi drum al năvălirii tătarilor” şi sunt pentru prima dată consemnaţi în
1385. (31) Pe măsură ce puterea tătarilor a scăzut şi au dispărut din spaţiul
românesc, ţiganii au fost abandonaţi şi au rămas robi locali, atât în ţările
române, cât şi în Rusia, Ungaria, Serbia, pe domeniile domneşti, boiereşti sau
mânăstireşti. Românii nu i-au robit, ci i-au preluat robi.
În judeţul Ilfov primele atestări documentare ale ţiganilor sunt din în
sec al XVIII-lea şi aparţin lui Tunusli şi dr. C. Caracaş ca „ţigani domestici”
pe moşiile mânăstireşti şi boiereşti, integraţi în bună parte în categoria
meşteşugarilor. (32)
Dr. Constantin Caracaş, medic al spitalului Mânăstirii Pantelimon,
proprietara moşiei Chirnogi, i-a cunoscut bine pe ţigani, ca robi ai mânăstirii
şi le-a făcut o serie de caracterizări. Astfel „copiii lor până la vârsta de 8-10
ani, umblau desculţi, goi, expuşi intemperiilor”, iar cei majori erau „aplecaţi
la hoţie şi fără respect de lege.” Unii se numeau „vătraşi”, adică sedentari în
vatra satului şi serveau stăpânii lor ca fierari, tinichigii, cărămidari, zidari,
salahori, spoitori, lăutari dar şi bucătari-brutari, vizitii, iar unele fete lucrau în
„servicii domestice”, adică menajere, spălătorese, bucătărese etc. (33) Aceasta
a fost şi situaţia ţiganilor din Chirnogi, moşia mânăstirii Pantelimon.
Foarte mulţi au rămas nomazi.
În anii 1833-1834 judeţul Ilfov s-a confruntat cu ţigani netoţi (reduşi
la minte, fără judecată n.a.), ai statului şi ai particularilor, care au fugit şi s-au
unit în cete ce se dedeau la jafuri, tălharii”, dar în final au fost prinşi. (34)
Ca robi ei erau moşteniţi şi chiar vânduţi, preţul depinzând de vârstă,
sănătate, hărnicie, comportare. În timp s-au reglementat drepturile şi îndatoririle
cât de cât după preceptele moralei creştine, printre care şi „ajuta pe
aproapele tău, ca pe ţine însuţi”. Astfel, la 11 februarie 1847, în timpul domniei
Domnitorului Ţării Româneşti, Gheorghe Bibescu (1842-1848), au fost
eliberaţi ţiganii statului şi mânăstirilor, dând un exemplu. (35) Revoluţia de la
1848 i-a declarat pe toţi ţiganii „cetăţeni liberi”, dar înăbuşirea revoluţiei a
dus la anularea dezrobirii ţiganilor, care s-a înfăptuit totuşi peste câţiva ani, în
1855, în timpul domniei lui Barbu Ştirbei (1849-1856), când au fost dezrobiţi
şi robii boierilor.
Ţiganii meseriaşi, îndată dezrobiţi, s-au adaptat cu uşurinţă noii situaţii,
şi-au abandonat sălaşele şi s-au aşezat la marginea localităţilor, exercitându-
şi în linişte şi siguranţă meşteşugurile, ceea ce este şi cazul ţiganilor din
Chirnogi, foşti robi ai mânăstirii Pantelimon. Aceştia dezrobiţi, s-au aşezat pe
actuala locaţie din centrul comunei, dar la 1864, când s-a emis Legea Rurală,
acolo era margine de sat.
119
Ţiganii se numeau diferit, vătraşi ca la Chirnogi, lăieţi, căldărari, ursari,
ciurari, spoitori, rudari sau lingurari.
La 29 aprilie 1941, guvernul Ion Antonescu a hotărât „evacuarea”
tuturor ţiganilor, străinilor şi refugiaţilor fără ocupaţie şi organizarea acestora
în colonii de muncă, începând cu învinuiţii de tâlhărie. „Din cauza camuflajelor
(…) se întâmplau furturi şi omoruri”, deoarece „ţiganii intrau noaptea în
case şi jefuiau”.
De aceea gl. Ion Antonescu a emis ordinul nr. 11813/5 septembrie
1942, conform căruia „urmau să fie deportaţi (colonizaţi) doar ţiganii nemobilizaţi
şi periculoşi pentru ordinea publică”, „degajarea asezărilor urbane şi
rurale de toţi ţiganii parazitari, retrograzi şi necinstiţi”, cărora li s-au adăugat
„recidiviştii, pungaşii de buzunare, pungaşii din trenuri, bâlciuri, borfaşii,
precum şi toţi aceia pentru care aveţi indicii că trăiesc din furt” care s-a făcut
în Transnistria, pentru că aici era un deficit de forţă de muncă, măsură apreciată
de guvern ca o unică „tentativa de a rezolva prin metode specifice regimului
militar în vreme de război o problemă nesoluţionată” până atunci şi din păcate
nici până azi.
Au fost deportaţi mii de ţigani „certaţi cu justiţia”, în special nomazi,
acolo fiind repartizaţi pe ferme la munci agricole sau pe meserii, după caz. Şi
în timpul drumului spre destinaţie, în popasurile de pe lângă sate, numeroşi
„ţigani s-au comportat potrivit deprinderilor naţiei”, dedându-se la furturi şi
jafuri. (36), Colonizarea avea şi un motto: „La Transnistria frumoasă, să vă
dăm pământ şi casă!”
Este adevărat că atât ordinul cât şi executarea lui în timp ce ţara se afla
în război, colonizarea a fost compromisa de abuzuri, corupţie sau de
intelegerea gresita a ordinelor, cu toate ca instrucţiunile cereau sa se procedeze
„organizat şi cu omenie”, la care s-au adăugat disconfortul transportului,
dezrădăcinarea de meleagurile natale, o alimentaţie sumară, condiţii igienicosanitare
insalubre care au provocat boli şi chiar decese în timpul unei încercări
de colonizare prin metode specifice regimului militar- autoritar, în vreme de
război.Au fost şi colonizari voluntare, pentru a fi improprietariti sau pentru a
se alatura clanului
17. Rudarii. Confundaţi de cele mai multe ori cu ţiganii, deoarece
au trăsături fizice asemănătoare, rudarii par să alcătuiască totuşi o unitate
etnică proprie, dar enigmatică. Ei nu cunosc limba romanes, nu practică ghicitul
şi vrăjitoria, sunt paşnici, sedentari şi au trăit întotdeauna la marginea
pădurilor.
Până la ieşirea din baltă, rudarii deţineau monopolul confecţionării şi
desfacerii obiectelor din lemnn necesre gospodăriilor ţărăneşti: liguri simple
sau sculptate artistic, polonice de bucătărie şi stâna, fuse, furci, sucitoare,
120
făcăleţi, scaune, ciocane din lemn etc.
Rudarii, artizanii produselor confecţionate din lemn şi-au văzut periclitate
activităţile din cauza apariţiei utilajelor şi ustensilelor metalice şi din
plastic, mai ieftine, mai rezistente şi mai igienice, dar şi din cauza dificultăţilor
de a-şi procura materia primă, lemnul, pentru a cărei exploatare aveau nevoie
de autorizaţii din partea autorităţilor silvice şi locale.
În Chirnogi au fost percepuţi dintotdeauna ca lemnari, dar în documentele
istorice primele informaţii despre ei ni-i prezintă ca aurari, căutători
de aur. În 1392 rudarii apar pentru prima dată în documente, aparţinând mânăstirii
Cozia, dar nu am găsit informaţii că ar fi posedat rudari şi alte mânăstiri.
Rudarii mânăstirii Cozia trăiau în bordeie, erau organizaţi în sălaşe, împărţiţi
în vătăşii pe familii şi rude apropiate reprezentate de un vătaf, numit de egumenul
mânăstirii Cozia. Locuiau la locul de muncă, malul apelor, de la râul
Motru până la râul Ialomiţa, deci şi pe la noi, dar în timp ce noi i-am perceput
doar lemnari, documentele ni-i prezintă ca aurari. Un raport statistic din 1728
conţinea afirmaţii despre scoaterea aurului chiar din Dunăre, dar probabil
numai în sectorul de munte, zona Porţilor de Fier.
Din punct de vedere juridic, ţiganii rudari au fost iniţial ţigani
domneşti, ca şi vătraşii, dar prin danii făcute de domnitori mânăstirilor, au
devenit şi mânăstireşti. Ei erau obligaţi să predea o anumită cantitate de aur
fixată de mânăstire. În cazul când nu o realizau, trebuia să o completeze,
cumpărând de la alţii, iar dacă depăşeau cantitatea fixată îşi puteau păstra prisosul
şi îl vindeau, obţinând un preţ mai bun.
Între ţigani, rudarii aveau o situaţie mai bună, motiv pentru care alţi
ţigani se ascundeau printre rudari. Rudarii în schimbul acestor facilităţi nu
trebuiau să se stabilească pe o moşie „iernau pe o moşie şi vărau pe alta”, unde
practicau meşteşugul prelucrării lemnului.
În 1716 existau în evidenţele mânăstirii Cozia 150 de sălaşe rudăreşti,
iar în anul următor erau doar 100, explicaţia fiind fuga de pe domeniile mânăstirii,
spre alte meleaguri mai libere.
Cu prilejul dezordinii provocate de desele războaie ruso-turcoaustriece,
duse şi pe teritoriul Ţării Româneşti în sec al XVIII-lea, rudarii din
proprietatea mânăstirii Cozia, au fugit în masă spre alte părţi ale ţării, în special
spre sud-est, deci şi pe la Chirnogi, astfel în cât în 1796, rudarii nu mai figurau
în proprietatea mânăstirii Cozia. Tunusli, scriind despre ţiganii meşteşugari,
menţiona „unii numindu-se rudari”, în a două jumătate a sec. al XVII-lea.
După această dată nu am mai găsit informaţii despre rudari, decât după Primul
Război Mondial, în perioada interbelică, informaţii foarte exacte în comuna
Chirnogi.
121
Cu prilejul reformei agrare din 1921, rudarii ar fi prferat sa primeasca
o suprafata împădurită in locul pământului arabil, ceea ce nu s-a intamplat, iar
foarte puţinii care au primit pământ arabil, l-au vandut.
Astfel, în 1937, pădurarul E.S.C. Ivan Netezescu i-a dat fără chitanţă
şefului său N. Ionescu, administratorul moşiei, suma de 4.600 lei încasaţi de
la rudarii din Balta Chirnogi, pentru „ierbărit şi vetre de case”, suma despre
care administratorul „nu îşi aminteşte această chestie”, dar a revenit, spunând
că i-ar fi dat bani contabilului moşiei, ceea ce pădurarul a confirmat. Din
această informaţie rezultă că rudarii trăiau în balta Chirnogi, proprietatea
E.S.C., căreia îi plăteau ierbăritul, deci erau şi crescători de animale. (37)
După al Doilea Război Mondial numărul informaţiilor despre rudarii
din Chirnogi sunt mai numeroase. Într-un raport al organelor sanitare se scria
despre ei că „trăiesc în promiscuitate şi în locuinţe nehigenice”. (38)
Un raport al şefului postului de jandarmi, plutonier major Ioan G. Ionel,
îi menţiona pe rudari în 1948, locuind în baltă la „punctul Ţăruş”, ca fiind
informatorii săi. (39)
Din anul următor, 20 martie 1949, am găsit 32 chirnogeni, „toţi rudari”,
analfabeţi, care au „semnat cu degetul” contracte „pentru desţelenire şi cultivare
în Balta”. (40) Tot din 1949, conform unui raport al şefului postului de
miliţie al comunei Chirnogi, existau în Baltă 34 de familii de rudari, cu 150
de suflete. (41)
În 1950, relaţiile rudarilor cu autorităţile erau foarte încordate, pentru
că la 4 iunie, o cerere „a rudarilor din Balta Chirnogi”, adresată Comitetului
Provizoriu al Plăşii Olteniţa, semnala nemulţumirea lor în relaţia cu autorităţile
silvice. Ei tăiau lemne la solicitarea pădurarului, neglijându-şi propriile
probleme, astfel că au „rămas cu porumbul pus prea târziu”, deci aveau şi
preocupări agricole. Cu toate acestea, ei nu ar fi fost plătiţi pentru munca
prestată şi mai ales nu li s-au dat „lemnele groase ce le-am tăiat noi pentru
copăi, meseria noastră, pentru a ne câştiga mălaiul, hrană noastră”.
Când au fost surprinşi de pădurari şi brigadierul silvic lucrând copăi
la bordeie, rudarii afirmau că „foloseam şi noi ca să scoatem hrana noastră,
nedându-ni-se pentru lemnele tăiate în Ostrov, nici bani, nici mălai” cum ar fi
fost promisiunea şi li s-a întocmit „dosar de dare în judecată, lucru ce este pe
nedrept”, după spusele rudarilor, mai ales că „si noi fiecare am făcut câte 5
găvane pentru fiecare, gratuit”. Rezoluţia Comitetului Provizoriu al Plăşii
Olteniţa, propunea ca Ocolul silvic să recerceteze „cazul şi a ne răspunde în
termen de 3 zile, deoarece sunt oameni săraci şi nu trebuie trimişi în judecata”.
Ocolul silvic a răspuns prompt: răsplata muncii rudarilor s-a făcut în bani, dar
„aceşti rudari nu se mulţumesc cu plata muncii lor socotită cinstit şi se dedau
122
la sustrageri de materiale lemnoase, păgubind prin aceasta statul”. În plus
Ocolul silvic a „descoperit o cantitate de circa 7 metri cubi lemne furate (… )
îngropate sub mal în apropierea imediată a bordeielor lor” faptă pentru care
rudarii au fost iertaţi, ca şi în alte prilejiuri, dar „iertarea la infinit echivalează
cu dezarmarea noastră în faţa acestor delicvenţi înrăiţi ai pădurilor noastre, ne
produc nenumărate stricăciuni în pădure unde îşi duc viaţa de zi de zi peste
care de cele mai multe ori suntem obligaţi să trecem cu vederea, hoţii de
proporţia celei de faţă ne dau serios de gândit pentru stârpirea cărora vă cerem
concursul dumneavoastră. Încercările noastre de a scoate din pădurile noastre
pe rudarii grupaţi în 6 rudarii în zăvoaiele de salcie şi plop de pe malul Dunării
din cuprinsul plăşii şi ocolului nostru, au rămas nefructuoase până în prezent
şi această în paguba pădurilor, care au suferit din cauza păşunatului şi
delictelor silvice”, distrugand pădurile tinere. (42)
Rudăriile din Baltă erau frecvent inundate şi în urma inundaţiilor din
anul 1952, rudarii au fost evacuaţi din Baltă pentru siguranţa lor şi aduşi în
sat. Tot atunci au fost abandonat definitiv satul rudăresc Flămânda (de Prundu).
După evacuarea din Baltă s-a constituit cartierul Rudăria, la marginea
de sud-vest a localităţii Chirnogi pe coastă, unde au fost stabilizate aproximativ
200 de familii rudăreşti. Aici şi-au construit bordeie, după tradiţia lor, fiind
încă nereceptivi la cultură şi civilizaţie.
În timp, după o jumătate de secol, acea Rudărie a devenit o ruină,
pentru că majoritatea rudarilor a părăsit acea locaţie mutându-se în sat, fie în
mici cartiere ale lor, fie răzleţi, cumpărând case printre chirnogeni, iar unii
şi-au pus la punct gospodăriile după modelele chirnogenilor.

isuIntervenție la accident feroviar cu victimă

Tragedie pe calea ferată în zona 10 nivele din municipiul Călărași
Un bărbat și-a pierdut viața după ce a fost secționat de un tren personal

Paramedicii SMURD din cadrul Detașamentului de pompieri Călărași împreună cu un echipaj al Ambulanței au ajuns rapid la fața locului, însă din nefericire, nu s-a mai putut face nimic pentru respectivul bărbat, care a fost secționat de trenul personal 8343

În data de 17.08.2016, ora 05.50, un echipaj de prim ajutor SMURD din cadrul Detașamentului de pompieri Călărași a fost solicitat prin intermediul 112 – număr unic pentru apeluri de urgenţă, să acționeze pe raza municipiului Călărași, pe strada Locomotivei, în zona 10 nivele, la trecerea la nivel cu calea ferată, pentru a acorda primul ajutor unei persoane de sex masculin, cu identitate necunoscută (aproximativ 60 de ani, fără documente), care a foat călcată de trenul personal 8343.
La sosirea paramedicilor SMURD și a echipajului S.A.J., persoana era efectiv secționată în două, fără nicio șansă de supraviețuire.
Organele abilitate urmează să stabilească cu exactitate împrejurările nefericitului accident, în urma căruia bărbatul și-a pierdut viața într-un mod atât de tragic.

Intervenţie la incendiu de gospodărie în localitatea Borcea

Două echipaje de stingere din cadrul Gărzii de intervenţie Borcea au intervenit timp de 60 de minute pentru lichidarea incendiului, evitând posibilitatea propagării arderii la alte bunuri materiale

În data de 16.08.2016, ora 14.55, pompierii militari din cadrul Gărzii de intervenţie Borcea au fost solicitaţi să acţioneze pe raza localității, pentru stingerea unui incendiu izbucnit la nivelul unei gospodării, proprietate individuală, aparţinând lui Marin A.
La sosirea echipajelor de stingere, incendiul se manifesta cu flacără şi cu fum dens la o stivă de lemne și la plantele furajere depozitate în gospodărie sub formă de snopi, existând pericol de extindere a focului la vecinătăți
Potrivit primelor cercetări efectuate de către pompierii militari la faţa locului, se pare că incendiul a izbucnit din cauza neglijenţei proprietarului, care a făcut focul în curte, l-a lăsat nesupravegheat în condiţii de vânt, astfel fiind posibil ca jarul sau scânteile rezultate în urma arderii să se propage la materialele combustibile aflate în imediata apropiere.
Două echipaje de stingere din cadrul Gărzii de intervenţie Borcea s-au deplasat la această intervenţie cu două autospeciale de stingere cu apă şi spumă, de capacitate mărită, acţionând pentru lichidarea incendiului timp de aproximativ 60 de minute.
În urma incendiului au ars: 10 metri cubi de lemne de foc, o șiră de paie și vegetația uscată din curte, valoarea pagubelor fiind estimată în acest caz la suma de aproximativ 2.500 de lei.
Echipajele de stingere au lichidat incendiul în limitele găsite, evitând pericolul extinderii arderii la vecinătăți, fiind astfel posibilă salvarea mai multor bunuri materiale în valoare de aproximativ 250.000 de lei.

 

 

politia 2Poliţiştii specializaţi în arme, explozivi şi substanţe periculoase au întocmit dosar penal unui bărbat din Chirnogi, în urma desfăşurării unei acţiuni pe linia prevenirii şi verificarii operaţiunilor cu substanţe şi deşeuri periculoase.

În ziua de 16 august 2016 poliţiştii au executat o acţiune pentru prevenirea, identificarea  şi sancţionarea faptelor de natură penală sau constavenţională la regimul substanţelor şi deşeurilor periculoase.

Echipele de control au efectuat verificări la agenţii economici care deţin, produc sau efectuează operaţiuni cu substanţe şi deşeuri chimice periculoase.

A fost identificată o societate comercială din judeţul Călăraşi care deţinea în depozit 930 litri produs pentru protecția plantelor cu termenul de valabilitate expirat, acesta devenind deșeu periculos.

Substanțele identificate au o valoare aproximativă  de 28.000 lei.

Întreaga cantitate de deşeuri depistată de poliţişti urmează a fi neutralizată printr-o firmă specializată.

Pe numele directorul societăţii poliţiştii au întocmit dosar penal sub aspectul săvârşirii infracţiunii de neluarea măsurilor de eliminare totală a substanţelor şi preparatelor periculoase, care au devenit deşeuri.

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

OLYMPUS DIGITAL CAMERA

Capitol extras din MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA de PAUL AMU !                                                                                                                                                                                                                      BURSA OBORULUI
Neînţelegerile tot n-au contenit din cauza samsarilor care îşi asumau drepturi mari şi pretindeau că toate operaţiunile
să se facă prin ei. Doi din aceştia Gh. Ştefănescu şi Gh. Carabogdan erau samsari oficiali, numiţi de Ministerul
de Industrie şi Comerţ, în urma propunerii Camerei de Comerţ. Ei doi căutau în primul rând să-şi impună
pretenţia făcând uz de calitatea lor oficială.
Negustorii de cereale însă, cum nu prea aveau nevoie de serviciile lor, se dispensau de samsari şi- şi cumpărau

singuri mărfurile. Atunci negustorii – lucrurile se petreceau în anul 1909 – au fost daţi în judecată, că nu le dă lor
„curtajul“ cuvenit. La tribunal în faţa judecăţii, negustorii au avut câştig de cauză, invocând în apărare „că nu vor
renumera pe cineva decât în schimbul unui serviciu bine prestat“ şi „că mijlocitorii nu le sunt de nici un folos.”
Tot în anul 1909, este chemat la faţa locului, prin Dl. Mircea Frigator, dl. Staicovici, secretar general al
Camerei de Comerţ. Acesta văzând ce activitate este în oborul Olteniţa a dat ideea înfiinţării unei „burse“. Numai
astfel, nu pierdea nici Camera de Comerţ, nici negustorii nu se mai loveau de pretenţiile samsarilor.
Deci în anul 1909 toţi negustorii au fost grupaţi în „bursă“. Primul comitet a fost format din: V. Danielescu
preşedinte, G. Stănescu şi C. Nica membrii.
În anul 1910 ia preşedenţia acestui comitet Mircea Frigator şi conduce bursa până în anul 1928, deci timp
de 18 ani. După 1928, comitetul avea ca preşedinte pe An. Ionescu.
„Bursa oborului“ încă din anul 1921 a cerut primăriei un teren gratuit pentru ridicarea unei clădiri. Nerezolvânduse
cerea se reînoieşte în anul 1924 de către Ministerul Industriei şi Comerţului. Primăria se decide a ceda 40 m.p.
Donaţia nu s-a făcut încă decât în decembrie 1925, când primăria a donat o suprafaţă de 800 m.p. în valoare
de 104.000 lei.
în anul următor bursa şi-a construit o clădire proprie cu bani de la Camera de Comerţ care a costat aproximativ
600.000 lei, după planurile arhitectului T. Dobrescu, membru al acestei instituţii.
Comisia bursei era organul Camerei de comerţ din Bucureşti. Avea rolul de a reglementa şi supraveghea
toate operaţiunile de vânzări şi cumpărări de cereale care se fac în obor şi pe piaţa oraşului.
Serviciul era îndeplinit de un secretar-controlor, un ajutor de secretar şi doi paznici.
Prima grijă a bursei era să i-a probe de la fiecare căruţă ce vine cu cereale, fasole, mazăre, etc. spre vânzare
în oraş.
Aceste probe constituiau drept dovezi la „bursă“ până când se predă marfa negustorului. în acest fel se preîntâmpinau
neînţelegerile ivite între negustori şi ţărani pe seama calităţii mărfii şi eventual se preîntâmpinau înşelările
reciproce, deci între vânzător şi cumpărător.
Pentru orice dubiu, părţile veneau la bursă unde se puteau cerceta din nou pe bază de probe, calitatea cerealelor
vândute. De aceea bursa era apreciată ca un organ de judecare între negustori şi ţărani. Organul imediat
superior era „Camera de apelare“ de pe lângă Camera de Comerţ.
O altă grijă a bursei era să aplice fiecărei căruţe încărcate ce intra în oraş, timbru de 10 lei al Camerei
de Comerţ.
Din vânzarea probelor şi a timbrelor se realizau anual venituri ce variau între 200.000 şi 300.000 lei.
Numărul căruţelor trecea de 20.000 pe an. Din vânzarea probelor, 25% se da primariei.
În ziua de 8 septembrie 1931, care a fost zi de târg, scripetele arată că au intrat în oraş aproape 300 de căruţe
cu grâu, 24 căruţe cu porumb, 12 căruţe cu fasole şi altele, ceeace au creat bursei un venit de 3.360 lei numai pe
seama aplicării timbrelor, iar în natura, din probe, deasemeni s-au realizat importante venituri.
În anul 1931, negustorii cerealişti erau în numar de 23. Ei făceau cumparari şi apoi vânzari de cereale între
100.000 şi 1.000.000 lei.
Însă prin ani 1932-1933, activitatea se redusese şi chiar era în descreştere pentru că ţăranii evitau să mai dea
ochi cu creditorii. Ei îşi transportau produsele la târgul din Budeşti unde negustorii nu le reclama grâul, porumbul
sau preţurile obţinute in contul vechilor datorii.
Pierderea debuşeurilor de cereale a însemnat o grea lovitură pentru oraş şi pentru negustori în general.
În acest fel, credințele acordate ţăranilor constutiau un dublu dezavantaj pentru situaţia economică a oraşului
nostru.În acel an au avut de suferit chiar şi băncile, care n-au mai reuşit să-şi ramburseze credinţele,cazul băncii
„Gura Argesului“.
Legatura cu Casele de Cereale Exportatoare, se facea prin agentiile: D. Gheorghiade, H. Fischensohn, Tr.
Cristescu, Aristide Penu, I. Herman, N. Boulică (tatăl lui Costică Postolea, pe acesta din urmă l-am cunoscut),
reprezentanţa Casei Dreyfus, societatea „Dunărea“. Agenţiile de mai sus au funcţionat până aproape în pragul celui
de al doilea razboi mondial.
Afară de aceste agenţii, au mai funcţionat până prin 1939-1940: I. Deculescu, Ap. Demetriade, Societatea
„Turtucaia”,etc.

TÂRGURI ANUALE
Existau doua târguri anuale:
Mosii, primăvara în luna mai, fără a avea insă o activitate mai însemnată şi
Bâlciul, care se ţinea între 22 şi 29 august. Cu aceste ocazii ţăranii, vindeau o parte din recolta de grâu.
Viaţa în târg era dintre cele mai vesele şi mai înfloritoare. Şi magazinele de fierărie, de manufactură, ce să
mai vorbim de restaurante şi cârciumi, se faceau cele mai mari vânzări, în comparaţie cu oricare zi a anului.
PRIMUL BÂLCI ANUAL S-A ŢINUT LA 1891 CEL CARE A STĂRUIT SĂ SE
ÎNFIINŢEZE A FOST I. MĂRCULESCU
Notă:
*) Chipul lui I. Mărculescu a stat apoi 2 – 3 ani în urmă afişat pe o tablă la intrare în bâlci..
Din 17 aprilie1879 consiliul comunal a luat decizia ca:
„În fiecare an să aiba loc două târguri, adică la 25 martie şi la 14 septembrie pentru vite şi orice alte obiecte,
durând fiecare târg câte 9 zile, osebit că în fiecare duminică să fie obor pentru vânzare de vite.
Toţi cei ce vor veni la târg vor fi scutiţi de orice dare şi chiar terenul va fi gratis“
PRIMAR,
. (ss) Dimitrie Tretinescu.
Tranzacţiile de acest fel aveau loc în număr deosebit de mare, întrucât veneau cumpărători şi vânzători din
toate satele dimprejur.
Cu timpul însă târgurile s-au rărit şi au scăzut, pentru că s-au întarit cele din Călăraş şi Slobozia, care au început
prin diverse mijloace să absoarbă aceasta activitate.
Imediat după primul razboi mondial, a crescut simţitor târgul de vite şi de cai de la Călăraşi.
Notă:
*) I. Mărculescu a fost tatăl lui Tică Mărculescu, iar acesta a fost – la rândul său – tatăl lui Alexandru Mărculescu,
cel care a scris prima monografie a oraşului Olteniţa intitulată „OLTENIŢA, Studiul album monografie“
in anul 1932.
Prin urmare I. Mărculescu este bunicul lui Alexandru Mărculescu.
356
Bursa

admitere-liceu-2015_6472SESIUNEA AUGUST 2016 A EXAMENULUI DE BACALAUREAT,

ÎN SIGURANŢĂ

 

  Astăzi, încep probele examenului național de Bacalaureat – sesiunea august 2016. Aproape 30 de polițiști acționează suplimentar, în judeţul Călăraşi  pentru desfăşurarea în condiții de liniște și siguranță a examenului.

 

Şeful Poliției Române, chestor de poliție Bogdan Despescu, în baza planului de măsuri aprobat de ministrul afacerilor interne, Petre Tobă, a dispus suplimentarea dispozitivului curent, pentru prevenirea și combaterea faptelor antisociale în zona centrelor de examinare, centrelor unde sunt constituite comisii/subcomisii de evaluare a lucrărilor şi de soluţionare a contestaţiilor, precum şi pe timpul transportului lucrărilor de la centrele de examen la centrele zonale de evaluare, respectiv de la centrele zonale de evaluare la centrele de contestaţii şi retur.

 

Astfel, pe durata examenului național de Bacalaureat – sesiunea august 2016, în judeţul Călăraşi 30 de poliţişti vor acționa, zilnic, suplimentar faţă de activităţile dispozitivelor curente din teren.

 

Din totalul efectivelor suplimentare care asigură măsurile de ordine în zona unităţilor de învăţământ, 12 poliţişti sunt de la structurile de ordine publică, iar 8 sunt poliţişti de la rutieră, ceilalţi fiind de la alte structuri ale Poliției Române.

 

Echipajele din teren vor acţiona pentru a depista şi lua măsurile legale faţă de persoanele care, prin comportamentul sau activităţile pe care le desfăşoară, afectează climatul de siguranţă publică. În acest sens, cele peste 11 de centre de examinare sunt incluse în itinerariile de patrulare ale polițiștilor.

 

 

 

 

De asemenea, poliţiştii rutieri vor acţiona pentru fluidizarea traficului rutier, prevenirea accidentelor rutiere, precum şi a ambuteiajelor.

 

Efectivele Poliţiei Române sunt în teren pentru menținerea unui climat de ordine şi siguranţă publică şi fluidizarea traficului rutier, în zona unităţilor de învăţământ, astfel încât examenul național de Bacalaureat – sesiunea august 2016 să se desfășoare în condiții de normalitate.

 

 

SUCCES TUTUROR CELOR CARE SUSŢIN EXAMENUL!

 

CEAUSUII.TRADIŢIA ÎNTEMEIERII
Despre întemeierea localităţii Chirnogi nu putem vorbi despre o
tradiţie, despre o legendă în adevăratul sens al cuvântului. Cea mai veche
părere despre întemeierea localităţii Chirnogi a emis-o inv. Păun Popeşteanu,
în perioada interbelică, anume că primii locuitori s-ar fi aşezat pe un pinten
62
de deal ,, la Vâlciu pe mal” astăzi strada Fântânilor, unde unul Chiru, ,,venit
anapoda a făcut un bordei”, ocupându-se cu pescuitul, iar după el ar fi venit şi
alţii. Noi nu excludem existenţa acestui personaj Chiru şi nici preocupările
sale pescăreşti care sunt foarte fireşti, dar excludem întemeierea satului de
către acest personaj.
Nicolae Manea, în monografiile sale, a emis părerea că localitatea ar
fi fost fondată de ,,un grec fanariot, Hogea”, Chirhogea, părere din care ar
putea fi corect doar personajul, dar greşeşte când afirmă că ar fi fondator şi că
,,stăpânea aceste locuri”, pentru că nu avea cum să fie proprietar în perioada
fanariotă, perioadă în care proprietar era mânăstirea Pantelimon.
Proprietatea asupra moşiei Chirnogi sau Chirnogi – Clăteşti, moşie în
sensul că aparţinuse moşilor şi strămoşilor a fost mai întâi obştească, stăpânită
de ţăranii liberi, până la întemeierea Ţării Româneşti, în anul 1330 de către
Basarab I ( probabil Negru Vodă ).
După această dată, ţăranii şi-au pierdut treptat proprietatea şi libertatea,
pentru mai multe secole. Proprietatea obştească a devenit proprietate
domnească, domnitorul fiind ,,stăpânul ţării” din care el făcea danii boierilor
fideli, care îl slujeau cu credinţă, dar şi mănăstirilor.
Treptat s-a modificat total şi statutul social al ţăranilor, care, din ţărani
liberi (moşneni), au devenit ţărani dependenţi (rumâni). Rumânia a atins
apogeul în timpul domniei lui Mihai Viteazu (1595-1601) dar ea era mult mai
veche, şi, în judeţul Ilfov au scăpat de rumânie sub 1% din ţărani, iar în
Chirnogi nici nu mai existau ţărani liberi până la 1746, când au devenit ţărani
clăcăşi, liberi din punct de vedere juridic, dar nu şi din punct de vedere economic
pentru că nu aveau proprietate.
Deci acel Hogea nu avea cum să stăpânească aceste locuri, ci doar
poate să le administreze, în serviciul vreunui boier sau mânăstiri.
O altă inexactitate este afirmaţia că acel Hogea ar fi făcut primul
aşezământ în perioada fanariotă, pe lângă care s-ar fi dezvoltat satul, ştiut fiind
că satul are o existenţă milenară, atestată arheologic de peste 7000 de ani, dar
nu şi documentar.
O altă ipoteză lansată de Nicolae Manea este aceea că primele aşezări
de aici ar fi fost făcute de ,,doi ciobani bogaţi”, fraţii Neagu, la plural Negi şi
sub influenţa grecească, Chirnogi. Prima parte a afirmaţiei poate fi verosimilă
(originea numelui) ca şi cea referitoare la statutul lor economico- social de
ciobani, pentru că rumânii puteau fi proprietari de animale, dar sub nici o
formă foarte multe, sub nici o formă ciobani bogaţi.
Tot Nicolae Manea afirma că în sud-vestul localităţii exista înaintea
asanării bălţii o japşă, cea a Saragelului, ceea ce este adevărat, iar Saragel ar
63
fi fost ,,un bandit turc” tolerat de autorităţile otomane pentru informaţiile
furnizate şi care ar fi avut printre colaboratori pe acel „Chirhogea”.
Persoana Saragel nu este confirmată documentar, ar putea fi o confuzie
cu Pazvanoglu, despre care vom vorbi.
Nicolae Manea are dreptate că apelativul „chir” stă la originea localităţii
(ca şi la originea unor nume – prenume: Chirică, Chirana, Chiriac, Chiru,
Chiril etc.; Chir este şi numele unui sfânt, unul dintre doctorii fără arginti”,
celebrat la 31 ianuarie). (5)
Este cert că prefixul „chir” este grecesc şi ajuns pe meleagurile mioritice
odată cu influenţa grecească de după anul 1600 cu apogeul în epoca
fanariotă (1716-1821), când clasa boierească din Tara Românească şi Moldova
s-a grecizat prin cultură, iar limba greacă a devenit limba cultă, pentru că
societatea românească, în procesul de receptare al altor culturi şi-a însuşit o
serie de cuvinte greceşti „sine qua non” ( fără de care nu se poate), aşa cum
ulterior o va face cu franţuzisme, iar mai recent cu englezisme.
Unul din cuvintele greceşti însuşite de români a fost şi apelativul,
kirios, care înseamnă domn – stăpân, jupân, substantiv comun, masculin, ca
însoţitor al numelui mic prin abreviere, chir. (6) Acest apelativ nu putea fi
atribuit decât unor persoane importante, unei autorităţi, fiind un apelativ de
respect ce a înlocuit apelativul românesc „domnule”, în secolul al XVII-lea,
dar mai ales în secolul al XVIII-lea. Acei chir ar putea fi familii comunitare,
adevărate clanuri, formate din mai multe rude care puteau alcătui o mare parte
a aşezărilor rurale. (7)
Indubitabil, acel (acei) chir a (au) existat, dar nu ca proprietar, ca
stăpân, ci ca reprezentaţi ai proprietarilor, ca vătafi, administratori, supraveghetori
ai moşiei, percepuţi de localnici drept şefi, stăpâni, domni, jupâni pentru
ca aşa se purtau, pentru ca nu mai aceştia erau în relaţie directă cu localnicii,
ţăranii dependenţi, numai pe aceştia îi cunoşteau localnici, numai acestora li
se puteau adresa localnicii cu apelativul chir.
O versiune mai târzie a monografiei lui Nicolae Manea a adus în discuţie
o altă ipoteză a numelui Chirnogi, anume că acesta ar fi de origine sanscrită
şi ar însemna ,,ochi negri”, pista neadeverită, dar nici studiată de noi.
Considerăm că numele localităţii are prefixul chir, abrevierea apelativului
kirios, alături de numele vreunui vătaf sau familiei sale, care ar putea
fi Chiru, Hogea sau Neagu, dar ca reprezentant al unui stăpân, mai târziu al
mânăstirii Pantelimon, proprietarul moşiei Chirnogi, fondată în prima jumătate
a epocii fanariote.
Apelând la dicţionare, aflăm că, în Evul Mediu românesc, vătaf era
mai marele slugilor de pe o moşie, supraveghetorul lor (8); vătaf mai era şi şef
64
de grăniceri (vătaf de hotar ); (9) vătaf mai era şi mai mare peste ciobanii de la
o stână (10); vătaf mai era şi cel perceput ca şef, conducător, judecător. (11) În
sfârşit, chirnog (feminin Chirnoagă, plural Chirnogi) înseamnă şi zgârcit, avar,
mai înseamnă strâns, ghemuit, chircit, schilod, contractat, cu referire la o fiinţă
sau părţi ale corpului ei. (12)
Botezul localităţilor cu denumirile actuale sau aproximative s-a petrecut
la mijlocul evului mediu românesc, atunci când au apărut primele zapise,
cu menţionări sau atestări documentare ale localităţilor, ale proprietăţilor şi
proprietarilor lor, dar în mare parte numele trebuie să fi fost mult mai vechi,
deoarece dovezile de locuire permanentă, neîntreruptă a vetrei satului şi
împrejurimilor sale sunt milenare.
Noi, la un moment dat al timpului scurs, am constatat o aşezare omenească
deja constituită în care este neîntreruptă legătura între generaţii, vădită
prin vestigiile arheologice, unele deja cunoscute, dar cu siguranţă şi altele ce
urmează a fi dovedite.
Sunt numeroase mărturii ale prezenţei omului pe aceste meleaguri de
pe marginea sud estică a Câmpiei Burnasului, cu orizontul ei prăfuit, cu faţa
la Dunărea veşnic curgătoare, a Argeşului, pe ultimii săi kilometri până la
întâlnirea cu marele fluviu, cu luncile lor generoase de la contactul cu câmpia,
cu mai toate darurile pe care Dumnezeu le-a oferit generos chirnogenilor.
După cum am mai spus, comuna poartă actualul nume de aproximativ
trei secole, dar înainte au fost alte nume, dintre care unul cu siguranţă, Suharna.
Vatra satului s-a strămutat de mai multe ori din cauza vicisitudinilor
vremurilor, fie de natură istorică (năvălirea popoarelor migratoare, desele
războaie, fiscalitatea excesivă, trecerea moşiilor de la un proprietar la altul pe
diferite căi etc.), dar şi de sorginte naturală (nesfârşitele epidemii de ciumă şi
holeră, incendiile, mai puţin inundaţiile, cutremurele, alunecările de teren),
vorba cronicarului Miron Costin ,,nu sunt vremurile sub cârma omului, ce
bietul om sub vremi”. Strămutările s-au produs cu certitudine mai spre vest şi
mai spre nord în câmpie, nu spre sud şi est în lunca inundabilă unde era doar
un refugiu provizoriu, în niciun caz prea departe de mărinimoasa baltă a
Dunării care îmbia la statornicie, pentru că asigura oamenilor cu uşurinţă un
nivel de trai decent prin oportunităţile puse la dispoziţie, despre care am mai
vorbit şi vom mai vorbi.
Pe noul amplasament al vetrei, oamenii şi-au luat viaţa de la capăt,
construindu-şi locuinţe noi pe terenuri noi, unde un nucleu de comunitate
umană s-a statornicit mai bine şi s-a consolidat, iar la un moment dat este consemnat
într-un hrisov care-i atestă existenţa, fie cu acelaşi nume, fie sub alt
nume, motiv pentru care în zilele noastre culegerile de documente consem-
65
nează frecvent „ieşit din administraţie”, ceea ce este şi cazul nostru.
Plecând de la aceste considerente (că actualul nume al satului este nou,
anterior a purtat şi alte nume), am studiat cu atenţie culegerile de documente
editate, şi sunt foarte multe, hărţi vechi, alte documente de arhivă needitate,
concordanţă dintre topicele locale actuale cu unele mai vechi, ca de exemplu
Dunărea, Gura Argeşului, Suharna, Argeşelul sau Dunărica, Cuţuiul,
Nichitinul, Suvăiţă (Şovăita), Iarul (Iarovul), Ghindeni, Clăteşti, Căscioarele,
Cătăluiul (pârâu, mânăstire şi sat) etc., am studiat toate topicele din preajma
lor, utilizate mai mult sau mai puţin, sau chiar deloc în lexicul românesc actual
şi am aprofundat cercetarea unor localităţi atestate până la un moment dat când
au fost declarate ieşite din administraţie şi care ar fi putut exista pe aceste
topice .
Am avut două localităţi bine individualizate, clare, motiv pentru care
le-am luat în calcul doar ca repere certe: localităţile Clăteşti şi Căscioarele.
Ne-am oprit la satele Gloşivul, Curmătura, Purcăreşti, Bujoreni,
Cătălui, Ghindeni şi Suharna. Studiindu-le cu atenţie, am eliminate treptat din
ele: Curmătura „de lângă Clăteşti” pentru că generalul Bauer (Bawr) la 1778
o plasa pe pârâul Zboi (13), apoi Gloşivul, probabil tot pe lângă Greaca-Prundu
şi în sfârşit satul Purcăreşti, dispărut foarte repede din documente şi după
semantică mai repede ar fi în preajma Căscioarelor, mai ales că vecini noştri
căscioreni au fost întotdeauna importanţi crescători de porci.
Au rămas în studiu celelalte patru.
Ni s-a părut interesant satul Bujoreni, pentru că este atestat documentar
cel mai de timpuriu (8 ianuarie 1392) (14), aşezat la gura pârâului Cătălui, reper
foarte exact şi în zilele noastre. Acest sat a fost dăruit de domnitorul Ţării
Româneşti, Mircea cel Bătrân, Mânăstirii Cozia, danie reconfirmata în 1407
de acelaşi domnitor după care apare foarte frecvent alt Bujoreni, lângă
Mânăstirea Cozia şi nu mai apare cel de la Cătălui.
Bujoreni mai părea interesant că poseda şi rudari, dar nu lemnari pe
care îi ştim noi astăzi, ci căutători de aur în râuri, însă râurile din câmpie nu
posedă aur, ci doar cele de munte.
Am urmărit în continuare satul Cătălui, atestat documentar la 19 iunie
1421, aşezat la gura pârâului cu acelaşi nume, deci nu foarte departe de
Chirnogi, dar un optimism moderat că era totuşi la distanţă. Studiul a avut şi
consecinţe pozitive pentru că ne-a lămurit asupra marilor proprietari din
preajmă. Astfel la 19 iunie 1421, domnitorul Radu Prasnaglava (1421-1427)
a reconfirmat mânăstirii Cozia toate daniile făcute de tatăl sau, Mircea Cel
Bătrân printre care şi satul Cătălui, şi cu toate bălţile” (15) şi aceste bălţi erau
pe lângă arealul ce ne interesează.
66
Ulterior, satul Cătălui va avea şi alţi proprietari printre care marii boieri
craioveşti, cel mai mare neam boieresc care stăpânea o mare suprafaţă între
Dunăre şi Argeş ,,având la mijloc balta Greaca” (16), în timpul domniei lui
Neagoe Basarab (1512-1521).
La 7 iulie 1577, domnitorul Ţări Româneşti, Alexandru al II-lea Mircea
(1568-1577), dăruia „sfintei şi dumnezeieştii mânăstiri numită Cătăluiul, (…)
baltă numită Nichitinul, Şuvăita şi gura Cătăluiului, până la gura Gârlei”
(Dunărica n.a.), precum şi alte danii din partea marelui spătar Stan şi a soţiei
sale Caplea „ca să fie sfintei mânăstiri de întărire şi fraţilor care trăiesc în
sfânta mânăstire de hrană”, iar pentru donatori „veşnică pomenire” (17), deci
stăpânire între Balta Greaca şi râul Argeş.
Următorul domnitor, Mihnea Turcitu (1577-1583 şi 1585-1591) deci
cu o întrerupere de doi ani, perioadă în care a domnit Petru Cercel (1583-
1585), fiul domnitorului Pătraşcu cel Bun şi fratele lui Mihai Viteazu, a reconfirmat
daniile „cum au dat ctitorii şi voievodul sfintei mânăstiri” (18), prin
documentele din 1579, 1581 şi 1591.
Pe lângă Şovăita, au mai apărut şi alte topice care ne interesează:
drumul Căscioarelor, Crângul Popii, Coada Iarovului, pârâul Coţuiu, Plopii
cu Solzi – probabil extravilanul de azi, Plop (plopul negru indigen, mai rar în
zilele noastre), Clăteşti, dar mai ales satele Ghindeni şi Suharna. Este vorba
de topice din actualul sau din apropierea actualei localităţi Chirnogi.
Doi reputaţi cercetători arhivişti au ajuns separat la concluzia că satele
Bujoreni şi Cătălui sunt acelaşi sat, „Cătălui zis şi Bujoreni” (19) şi „Bujoreni
sau Cătălui”. (20)
Este interesantă totuşi istoria mânăstirii Cătălui, pentru că influenţa ei
s-a răsfrânt pe o arie întinsă, atât ca instituţie creştin-ortodoxă, cât şi ca mare
proprietar funciar în zonă, inclusiv şi aspra localităţii ce astăzi se numeşte
Chirnogi, aflată doar la câţiva kilometri.
La fel de interesantă este şi genealogia ctitorilor respectivei mânăstiri,
pentru că atât înaintaşii cât şi urmaşii lor au fost mari proprietari pe aceste meleaguri.
Mânăstirea Cătălui, care în multe documente mai apare în mod eronat
şi sub nume de mânăstirea Clăteşti, a fost fondată la gura pârâului Cătălui,
lângă vecina localitate Căscioarele, având „hramul sfântului şi preacuviosul
părintele nostru, arhiereul, făcătorul de minuni, Nicolae al Mira Lichei”,
averile mânăstirii fiind dăruite de „cinstitul dregător al domniei mele Jupân
Stan, mare spătar şi jupâniţa lui, Caplea” în anul 1577, conform hrisovului
domnitorului Alexandru Mircea , din 7 iulie 1577. (21)
Doi ani mai târziu, la 10 noiembrie 1579, următorul domnitor, Mihnea
67
Turcitul, a reconfirmat proprietăţile mânăstirii cu precizarea „Sfânta lor
mânăstire, pe care au zidit-o şi făcut-o ei” (22), deci, cu certitudine, Stan şi
Caplea sunt ctitorii mânăstirii Cătălui.
Dacă până la 1577, jupân Stan era un relativ anonim, în schimb soţia
sa, jupâniţa Caplea era o ilustră descendentă pe linie feminină din neamul
domnesc al dinastiei Ţării Româneşti, cea a Basarabilor. Astfel, străbunica ei,
care se numea tot Caplea, era fiica domnitorului Vlad Călugărul (1482-1495)
şi sora domnitorului Radu cel Mare (1495-1508), care s-a căsătorit în 1492
(anul descoperirii Americii şi a unificării Spaniei) cu „Staico logofăt”, din
marele neam al boierilor craioveşti, care stăpâneau moşii imense printre care
şi satul Cătălui şi jumătate din satul Suharna.
Fiica acestora, de asemeni Caplea, este bunica jupâniţei Caplea a lui
jupân Stan, s-a căsătorit cu jupân Neagoe, mare vornic în anul 1527 şi el unul
dintre ce mai influenţi boieri ai Ţării Româneşti.
Părinţii Caplei lui jupân Stan sunt Teodosie din Periş şi Maria.
Teodosie era ban al Craiovei la 1546, iar mama, Maria era o donatoare
a mânăstirii Cătălui, mânăstirea fiicei şi ginerelui său, unde a fost şi înmormântată
pentru donaţiile pe care le-a făcut, printre care şi moşia Fâsâiani
(Radovanu).
Urmaşii lui Stan şi Caplei s-au numit Corbeanu, pentru că Stan era din
satul Corbi.
Fiul lor a fost Vintilă din Corbi care la rândul sau a avut doi fii – nepoţii
Caplei şi ai lui Stan; primul a fost Teodosie Corbeanu, devenit şi el ban al
Craiovei, a fost cumnat cu marele cărturar Udrişte Năsturel de la Herăşti
(fratele doamnei Elina, soţia domnitorului Matei Basarab), iar prin a doua
căsătorie a fost ginerele legendarului Preda Buzescu, fiind astfel unul dintre
cei mai importanţi boieri ai perioadei, înmormântat şi el probabil mânăstirea
bunicilor săi, unde s-a găsit o lespede funerară cu numele său.
Despre al doilea fiu, Negoiţă Corbeanu nu avem informaţii suplimentare,
dar fiul său, deci strănepotul Caplei a fost Vintilă Corbeanu, căsătorit
cu Ilinca, sora domnitorului Şerban Cantacuzino (1678-1688) – unchiul
domnitorului Constantin Brâncoveanu (1688-1714).
Fiul lui Vintilă şi stră-strănepotul Caplei a fost Mihai Corbeanu, iar
fiul acestuia Constantin Corbeanul, stră-stră-strănepotul Caplei a trăit în prima
jumătate a sec al XVIII-lea, perioadă în care s-a fondat mânăstirea Pantelimon.
La 12 noiembrie 1694, domnitorul Constantin Brâncoveanu a învoit pe acest
Constantin „ca să ia adetul morunilor ce ies din Dunăre la moşiile lor, Clăteşti,
Cataloiul, Olteniţa (…) şi din peştele bălţi. La 23 iulie 1736 era în conflict cu
călugării mânăstirii Cotroceni, acum proprietară moşiei Căscioarele şi a
68
metohului Cătălui. (23) Observăm că nu mai apare Suharna şi nici Chirnogi,
probabil era la un loc cu Clăteşti.
Maria „Corbeasca”, ultimul personaj cunoscut al acestei ilustre familii,
urmaşă a lui Constantin Corbeanu (soţie , fiică ?), a vândut mânăstirii
Pantelimon în 1759 proprietăţile sale de aici, contribuind la constituirea
fondului funciar al mânăstirii Pantelimon. (24)
În 1778 gl. Bawr ştia de existenţa unei mânăstiri din piatră la
Kirnotscha (Chirnogea, Chirnocea) „Couvent de Pierres” = mânăstire din
piatră, iar harta austriacă de la 1790 marca locul unei vechi mânăstiri („altes
kloster”) între Kiernadsy (Chirnogi) şi Kasczora (Căscioarele). (25), fiind vorba
de mânăstirea Cătălui, deci nu le confunda.
Deci numele de Chirnogi datează cel puţin din anul 1778, dar probabil
nu cu mult înainte de această dată.
La 1742, domnitorul Mihai Racoviţă (1741-1744), a închinat
mânăstirea Căscioarele (schitul Cătălui) mânăstirii Protaton de la muntele
Athos prin Constantin Corbeanu „vel spătar”, ulterior reparandu-se şi pictura
de la mânăstirea Pantocrator tot de la muntele Athos. (26)
Satul Ghindeni era şi a rămas interesant pentru studiul nostru. În
prezent Ghindeni este un extravilan între localităţile Chirnogi, Căscioarele şi
Radovanu. Prima sa atestare documentară datează din 12 decembrie 1570,
când domnitorul Alexandru al II-lea Mircea a întărit stăpânirea asupra unor
locuri din jurul mânăstirii, dar şi a altor locuri din Ghindeni, Clăteşti, Fâsâiani
şi Dinţeşti (ambele din actualul Radovanu) şi chiar la răsărit de râul Argeş,
Olteniţa şi Ulmeni, până la apa Mostiştei, ca Descuperteşti (lângă Mânăstirea),
Lupşanu, Găujani, precum şi ,,tigani”. (27)
Cea de a două menţionare datează din timpul aceluiaşi domnitor, care
la 26 februarie 1576, întărea lui Stan vel pitar şi soţiei sale, Caplea ,,şi cu
feciorii lor cât Dumnezeu le va dărui, ca să le fie lor un sat anume Ghindeni
cu tot hotarul, pentru că le este moştenire (…) şi au aşezat hotarul la Băşică şi
pe unde merge drumul la Gripcă şi până la Argeşul Vechi, radiselaşul
orăşenilor şi până la Şiviţa, unde se împreună hotarul Ghindeni cu hotarul
Căscioarelor” printre boieri „martori” fiind şi Mitrea despre care vom mai vorbi.
(28)
În alte documente apar şi alte precizări ca ,,moşia Ghindeni în mijlocul
Radovanilor” precum şi Ghindeni cu grădini şi livezi de fân, ceea ce ne face
sa credem că actualul Ghindeni nu este acelaşi de peste 400 de ani în urmă,
pentru că actualul Ghindeni are apa la mare adâncime, unde nu se pune
problema grădinilor şi a livezilor, ci mult mai spre răsărit, spre lunca
Argeşului.
De aceea ne-am îndreptata atenţia către satul Suharna.
69
Suharna este un topic foarte vechi ce apare în documente de cel puţin
o jumătate de mileniu. Considerăm că numele anterior al localităţii Chirnogi
este Suharna, nume ce vine fără tăgadă de la lacul de alături cu acelaşi nume,
aflat în sud-vestul localităţii, lac numit mult timp, Balta Chirnogenilor.
Suharna înseamnă un lac puţin adânc, în care se adăpau vitele. Deasupra sa,
pe pantă terasei erau două cişmele, ca şi în zilele noastre, cişmeaua mică mai
aproape de sat şi cişmeaua mare mai departe, precum şi mai multe şuviţe
(şiviţe, şughiţe), adică râpe, viroage, formate prin eroziune şi care purtau
numele unui proprietar sau utilizator al locurilor pe care se aflau, fiind folosite
atât ca repere, cât şi ca drumuri de acces.
Tot pe panta terasei s-au aflat întotdeauna suprafeţe cultivate cu viţăde-
vie nealtoită, apoi altoită, ce beneficiau de aproprierea lacului care crea un
microclimat deosebit ce dădea mare valoare strugurilor şi vinului, prin umiditatea
din atmosferă şi prin reflexia razelor solare. Lacul Suharna a dispărut
ca şi lacul Greaca şi toate bălţile din stânga Dunării în anii ‘60, odată cu
asanarea întregii lunci inundabile a Dunării.
Prima atestare documentară a satului Suharna datează de la
2 septembrie 1493, când domnitorul Vlad Călugărul (1481-1495) confirma lui
„Stanciu logofăt” şi fiilor săi Pârvu şi Barbu „jumătatea din satul Suharna” de
lângă Clăteşti. Ce sat putea fi între lacul Suharna şi satul Clăteşti în afară de
acest sat Suharna, evident pe actuala locaţie Chirnogi? (29) . Acest Stanciu
logofăt primea jumătate din satul Suharna de la fostul proprietar Neagu
gramaticul. Acelaşi domnitor, la 10 septembrie 1493, reconfirma jupânului
Neagu Grămăticul şi fetelor sale Stanca şi Maria dreptul asupra moşiei
Bârzeşti, pe care o schimbase cu Suharna. (30)
La 1 iunie 1526, un hrisov prin care domnitorul Radu de la Afumaţi
(1522-1529 cu întreruperi), întărea „Jupânului Neagoe mare vistier, soţiei sale
Caplea şi cumnaţilor săi dreptul asupra satelor şi moşiilor (…) Suharna toată,
Olteniţa toată, Clăteşti toţi, Negoieşti toţi, Ulmeni toţi şi sălaşe de ţigani”. (31)
În 1557, domnitorul Pătraşcu cel Bun (1554-1557), tatăl lui Mihai
Viteazu, în urmă unui proces între Vlad Paharnicul şi jupâneasă Chera, a dispus
ca jupâneasa Chera să ia satul Suharna cu iazul cu peşte şi 100 case de
rumâni”. (32).
Într-un document din 2 decembrie 1579, domnitorul Mircea Turcitul
(1577-1583) confirma lui Jupân Mitrea, mare vornic, stăpânirea moşiei
Suharna, dăruite de nişte călugăriţe, „Stanca şi sora ei Rada”. (33)
Domnitorul Mihai Viteazu (1593-1601) a stăpânit şi el moşia Suharna.
Anterior domniei, el a fost ban al Craiovei, a doua demnitate în Ţara
Românească după domnitor. Fiind ,,os domnesc” ca fiul domnitorului Pătraşcu
cel Bun şi fratele domnitorului Petre Cercel (1583-1585), Mihai a intrat în
dizgraţia domnitorului Alexandru cel Rău (1592-1593), care l-a condamnat la
moarte. În drumul către eşafod a trecut prin faţa unei biserici şi ,,Mihai s-a
rugat să lase să intre puţin înăuntru ca să se roage înainte de moarte. L-au lăsat
70
în biserică, a îngenunchiat în faţa icoanei Sf. Nicolae şi s-a rugat cu multă
căldură să-l ajute. Totodată, a făgăduit că de va scăpa, va înălţa o biserica”. (34)
A scăpat de eşafod şi şi-a respectat făgăduinţa, construind mânăstirea cu
numele său, Mihai Vodă, evident cu hramul Sf. Nicolae, pe un teren de pe
moşia Stănceşti, proprietatea soţiei sale, „Stanca din Izvoreani”. Ulterior,
mânăstirea a devenit metoh al mânăstirii Simon Petru de la Sf. Munte.
Mihai Viteazu şi-a înzestrat ctitoria cu importante danii. În acest sens,
el a cumpărat ,,satul Suharna la 28 august 1599 şi tot hotarul său şi cu rumâni,
şi din câmp şi din pădure şi din apa şi din sat şi cu tot venitul de pe toată întinderea
sa, de la Jupân Mitrea vornic şi dela jupâneasa sa Neaga, pentru 36.000
aspri, bani gata”, ca şi satele Buciumeni şi Plătăreşti.Biserica mânăstirii Mihai
Vodă a intrat în istorie ca o biserică întinsă şi frumoasă. (35)
Ca orice mânăstire veche, şi mânăstirea Mihai Vodă a suferit avarii în
urma incendiilor, cutremurelor şi jafurilor, fiind la sfârşitul secolului al XVIIIlea
într-o stare deplorabilă, motiv pentru care a fost restaurată de mai multe
ori, cea mai remarcabilă fiind aceea din 1928-1929, iar în anii comunismului
a fost mutată.
La rândul său, şi vornicul Mitrea a construit o biserică în Bucureşti, pe
calea Moşilor nr. 40, intrată în fondul imobiliar ca ,,biserica lui Mitrea”. În
această biserică a fost un timp reşedinţa Mitropoliei Ţări Româneşti.
La un moment dat, vornicul Mitrea a fost condamnat la moarte de
Mihai Viteazu şi executat pentru ,,hiclenie”.
După tragica moarte a viteazului domnitor, urmaşii săi, timp de câteva
decenii, au cercetat dacă Mihai Viteazu a cumpărat într-adevăr satul Suharna
de la vornicul Mitrea sau a abuzat. Astfel, imediat după moartea sa, noul
domnitor Simion Movilă (1601-1602) a dispus cercetarea cazului, pentru că
,,s-a întâmplat lui Mitrea Vornicul pierzare de către Mihai Voievod şi a rămas
Jupâniţa Neaga, săracă”.(36)
La 23 aprilie 1621, domnitorul Radu Mihnea (1620-1623) a împuternicit
pe egumenul mânăstirii Mihai Vodă din Bucureşti ,,să ţină rumânii mânăstirii
din Suharna, să-i lucreze şi să le ia datu, cum a fost legea rumânilor mai
înainte vreme”, poruncind acestor rumâni să asculte de oamenii mânăstirii, iar
slugile doamnei Florica, fiica lui Mihai Viteazu ,,să plece din aceste sate şi să
dea îndărăt tot ceea ce vor fi luat”, doamna Florica, justificându-şi acţiunea
sub pretextul că ar avea anumite drepturi în acest sat şi a tulburat stăpânirea
călugărilor. (37)
La 26 martie 1626, Alexandru Voievod Coconul (1623-1627) a reconfirmat
mânăstiri Mihai Vodă ,,satul Suharna tot şi cu tot hotarul şi cu vecini şi
cu tot venitul din câmp şi din pădure şi din apa şi din vatra satului”. (38)
La rândul său, domnitorul Matei Basarab (1632-1654), a poruncit şi el
să se cerceteze dacă satul Suharna de lângă Clăteşti aflat în stăpânirea mânăstirii
Mihai Vodă, cu hramul Sf. Nicolae, a fost „cumpărat de răposatul Mihai
Vodă până a fost Mitrea Vornicul viu, a făcut mânăstirii hrisov să-l ţină , după
71
ce i-a tăiat domnia lui capul Mitrii Vornicul”. Cercetarea s-a încheiat în 1642
şi a reconfirmat dreptul mânăstirii Mihai Vodă asupra satului Suharna. (39)
După un secol de apartenenţă a satului Suharna la mânăstirea Mihai
Vodă, la 22 ianuarie 1698, Anastasie Ieromanoah, egumenul mânăstirii Mihai
Vodă din Bucureşti a cedat moşia Suharna lui „Constantin, mare pitar şi fraţii
săi Vintilă Corbeanu, fost mare ban „la schimb cu moşia Olteniţa”. (40)
Acest Constantin este ultimul Corbean, după el a mai fost menţionată
Maria Corbeasca, asupra căreia vom reveni la capitolul E.S.C .
Recapitulând evoluţia satului Suharna, de la prima atestare documentară
din 1493 şi până la ultima atestare documentară din 1698, constatăm că a
avut următorii proprietari: Neagu Grămăticul şi fetele sale; 1493, Stanciu
(Staico) Logofăt şi fiii săi – jumătate; 1526, Jupân Neagoe şi soţia sa, Caplea,
despre care am vorbit şi la alt capitol; 1557, Vlad Paharnicul şi Jupâneasa
Chera; 1579, Jupân Mitrea, cu părţi primite de la două călugăriţe; 1599, Mihai
Viteazu a cumpărat Suharna şi i-a dăruit-o mânăstirii Mihai Vodă; 1698, mânăstirea
Mihai Vodă cedează Suharna pentru Olteniţa.
Din acest moment, satul Suharna nu mai apare în documente, în timp
ce frecvent apar Căscioarele şi mai ales Clăteşti, probabil moşia şi satul
Suharna fiind integrate de proprietarii lor la moşia Clăteşti are avea aceeaşi
proprietari.
Satul Suharna reapare în 1778 sub numele de Chirnogi, conform hărţii
generalului Bauer (Bawr), iar doi ani mai tarziu apare intrun document al
Manastirii Cotroceni, proprietarul moşiei Cascioarele (41).

Articol extras din MONOGRAFIA MUNICIPIULUI OLTENITA -vol.I-de PAUL AMU ! –Carol_I

Olteniţa oraş de graniţă şi anume la hotarul cel mai de temut popor – turcii – altădată puhoiul turcesc, apoi
imperiul otoman, a avut de suferit toate neajunsurile care s-au legat de oraşul de pe malul stâng al Dunării, începând
de la Calafat şi până la Brăila. În războiul încins între ruşi şi turci în anul 1877, Olteniţa a devenit din nou teatru
de operaţiuni ca în anul 1853, când turcii au ieşit învingători.
De data aceasta am intrat şi noi românii în acţiune cu domnitorul Carol I, iar lupta de la Olteniţa s-a dat direct
între oştirile române şi cele turceşti.
Diviziile a 3-a şi a 4-a din Corpul II Armată au acoperit drumurile ducând de la Giurgiu la Olteniţa şi Bucureşti,
ca să urmărească mişcările de trupe de la Rusciuc şi Turtucaia.
Generalul Manu (al cărui nume îl poartă o stradă din oraşul nostru) comandantul diviziei a 4-a, a înaintat în
dimineaţa zilei de 28 aprilie/10 mai (stil nou/stil vechi) cu un detaşament compus din compania a I-a a batalionului
2 Vânători, regimentul al 8-lea de Călăraşi şi bateria a 4-1 din regimentul
3 de artilerie, de sub comanda locotenent-colonelului Perez, până la Olteniţa.
În timpul acesta turcii şi-au format la Turtucaia o unitate de luptă cu patru tunuri de calibrul mare, între care
345
un tun Krupp. Tunurile Krupp sunt de fabricaţie germană, iar concernul Krupp, a fost şi a rămas unul din cele mai
mari din Europa, până în zilele noastre. Uzinele Krupp au jucat un rol important în susţinerea armatelor germane
în ce priveşte tehnica de luptă chiar şi în al doilea război mondial, industria germană de armament a avut un randament
uluitor, cum nu a avut vreodată vreo ţară în lume, chiar în timpul bombardamentelor anglo-americane.
“Această întăritură de tunuri, flancată la dreapta şi la stânga de pichete turceşti „garnisite“ cu un lanţ de
posturi înaintate, dar adăpostite în şanţuri, în port avea un vapor de „resbel“, ferecat şi armat cu două tunuri.
Ai noştri au ocupat cu ante posturi, digul dinspre Dunăre şi au pus vedete la dreapta spre malul Argeşului, şi
la stânga spre satele Ulmeni, Tatina şi Spanţov, pentru a observa mişcările turcilor şi a denunţa intenţiile şi mişcările
lor asupra malului românesc.
Turcii cum am văzut trupele noastre în marş pe şoseaua care duce din oraş la port, au început să tragă cu
tunurile în spre şosea şi oraş. Cu câteva zile înainte, la 23 aprilie, prima ghiulea pe care au tras- o turcii în oraş, a
căzut pe strada mea, pe strada Monumentului – azi strada Alexandru Iliescu (fostă şi viitoare Constantin Alimăneşteanu),
chiar lângă biserică, şi de atunci străzii mele i s-a atribuit numele de strada „23Aprilie 1877.”
Prin urmare iată şi geneza denumirii acestei străzi atunci. (Atrag atenţia asupra faptului de a nu se face confuzia
cu strada „23 Aprilie 1853“ penultima spre dig, în partea de vest a oraşului).
Micul detaşament român a ştiut să răspundă focurilor de tunuri turceşti şi proiectilelor trase de pe vaporul de
război, reuşind – tot cu proiectile de tun să incendieze oraşul Turtucaia, pe când ploaia de obuze turceşti, nouă, nu
ne făcuse cine ştie 4 ce pagube, majoritatea căzând pe arăturile dintre oraş şi port, de la ora 4 până la orele 19, noi
românii, n-am avut decât trei răniţi.
Seara a sosit la Olteniţa generalul Manu cu restul batalionului al doilea de Vânători, iar în următoarele două
zile şi celelalte trupe ale diviziei sale.
În ziua de 30 aprilie/ 12 mai a venit la Olteniţa însuşi domnitorul Regele Carol I, comandantul suprem al
oştirii române, ca să inspecteze bivuacurile diviziei a IV-a şi să examineze în port poziţiile din faţa Turtucăii, pecum
şi dispozitivul de apărare al malului românesc.
Domnitorul şi-a arătat deplina mulţumire pentru bărbăţia cu care soldaţii îşi îndepliniseră datoria, iar generalului
Manu, i-a dat instrucţiuni pentru paza acestui punct deosebit de important pentru apărarea ţării, pentru că,
până la sosirea armatei ruse, întârziată în marşul ei spre Dunăre, această poziţie de la Olteniţa trebuia menţinută cu
orice preţ de către armata română, întocmai ca şi aceea de la Giurgiu.
La 2 mai, în timp ce divizia a 3-a se amplsa în spatele digului, turcii deschid focul şi se reîncepe o luptă
aprigă care a ţinut două zile, făcând victime de ambele părţi, însă mult mai simţite în rândurile turcilor.
Dorobanţii noştri înarmaţi cu puşti Deeyse, nu puteau răspunde cu eficacitate puştilor turceşti „Martini“, însă
vânătorii cu puştile Peabody, au luptat mult mai bine şi mai eficient.
Trupele noastre luptau în deplină siguranţă la adăpostul digului dinspre Dunăre, din şanţurile pe care le săpaseră
şi la adăpostul pâlcurilor păduroase de la gura râului Argeş.
La 4 mai îşi face apariţia înaintând dinspre Turtucaia, un bastiment cuirasat turcesc. Bateriile noastre însă,
prin foc continuu îl silesc să se retragă. în acelaşi timp, fortul şi oraşul Turtucaia sunt puse în flăcări, astfel că, în
aceeaşi zi, spre seară, turcii încetează focul, pentru că s-au convins că timp de o săptămână poziţia Olteniţa nu se
poate cucerii printr-o lovitură dată prin surprindere, aşa cum era de obicei tactica turcilor.
Lupta de la Olteniţa a avut – aşadar „ rostul ei şi importanţă strategică în apărarea capitalei şi de fapt a întergii
ţări, din partea turcilor.
Rezistenţa, eroismul şi sufletul cu care s-au luptat românii, a fost un început fericit al războiului care avea să
se termine cu lupta de la Plevna, şi în cele din urmă, cu independenţa României. Dar, ca în toate războaiele – şi în
acesta – populaţia a avut să îndure o serie întreagă de neajunsuri.
În anul 1877, toată fâşia de pământ din preajma Dunării, de la Calafat până la Brăila, era front de luptă şi în
câmp pentru mişcările a trei feluri de armate; turceşti, ruseşti şi româneşti, bineînţeles.
Situaţia era cât se poate de precară. în învălmăşeala războiului, avutul oamenilor nu mai era pus sub nici-o
apărare sau siguranţă şi de cele mai multe ori, trebuia să fie împărţit în mod obligatoriu cu soldaţii
străini. Pe lângă aceasta, locuitorii mai aveau de suferit o mulţime de abuzuri şi nedreptăţi din partea trupelor.
Iată de exemplu cum relatează prefectul judeţului Ilfov, într-o scrisoare adresată ministerului de interne,
fărădelegile comise:
„Escadronul de dragoni ruşi garnizonat în comuna Chiselet comite o mulţime de răutăţi; devastează şi arde
proprietăţile, strică magaziile, fură productele. Bătăile nu se mai curmă, ceea ce i-a adus la disperare pe locuitori.
Fapte de asemenea natură se comit în toate comunele pe unde se află armata rusă, etc. Iar eu, care am fost martor
ocular la sosirea Armatei roşii în Olteniţa în 1944, arăt că starea de lucruri parcă este trasă la indigou.
346
PRIVITOR LA DEVASTĂRILE ŞI JAFURILE DIN OLTENIŢA
(Mărturie stă altă adresă a prefectului de Ilfov)
Către
MINISTERUL DE INTERNE Bucureşti, 12 iulie 1876
DOMNULE MINISTRU,
„Am onoarea a vă comunica, că după cum mă asigură domnul suprefect al plăşii Olteniţa prin telegrama cu
nr. 4802, în noaptea de 9 spre 10 ale curentei, s-a furat de către turci 220 oi ale lui Niţă Neagu din Urba Olteniţa
pe care le avea pe moşia Olteniţa-Rurală şi le-a trecut la Turtucaia dimpreună cu doi ciobani. Am luat măsuri să se
constate pagubele prin încheiere de proces-verbal.
Binevoiţi, vă rog domnule Ministru ( ………………etc).
PREFECT (ss) C. Creteanu
„Au fost o mulţime de abuzuri, de ameninţări şi neajunsuri de către populaţia oraşului Olteniţa care avea
toate motivele de a se teme şi de a se plânge, mai ales că în permanenţă trăia cu frica de obuzele pe care turcii, beneficiind
şi de o poziţie strategică favorabilă, le aruncau cu furie de pe dealurile Turtucăii, în orice vreme, pe neaşteptate”.
Cine vrea să aibă cunoştinţe mai detaliate asupra acestui război, este rugat să citească cartea intitulată „Luptele
românilor în resbelul din 1877 – 1878“, scrisă de T.C. Văcărescu, paginile 49 – 61, editura T. Goblfii – Bucureşti.
De asemenea, poate cerceta la Arhivele Statului, Diviziunea Administrativă, dosarul referitor la peripeţiile
resbelului de independenţă a României, an 1876, pachetul 321 No. corent 5181, No . dosar 81, în special „Pagubele
cauzate proprietăţilor particulare de oştile turceşti, ruseşti şi româneşti”.
În plus, în ziarul „UNIVERSUL“ din 11 mai 1927, unul din cele mai mari cotidiene naţionale ale vremurilor
de atunci, se arată „Bombardarea Olteniţei de către vasele turceşti”.
Aceste dovezi vorbesc de la sine şi nu au nevoie de date suplimentare, de comentarii sau interpretări din
partea cuiva, întrucât – prin autenticitatea lor – se impun indubitabil. Asemenea surse de informare, ca de altfel şi
multe altele, în perioada regimului comunist din România au fost interzise pentru că era vorba de ruşi şi de suveranul
României.
De aceea, în calitate de cetăţean autohton al acestei localităţi şi al ţării, apreciez cu toată răspunderea că
studierea, cunoaşterea şi aprofundarea istoriei noastre autentice, reale şi adevărată „ nu cea „servită“ românilor în
perioada regimului comunist – este obligatorie şi nu facultativă – de la elev şi până la decanul facultăţii de istorie –
şi nici cea trunchiată prezentată elevilor prin manualele alternative din anul 2000 încoace, parcă în chip de bătaie de
joc, care a ajuns să fie redusă la dimensiunea unui caiet studenţesc. Păcat! Mare păcat!…
Iată câteva ecouri ale victoriei armatei noastre în războiul de independenţă din anul 1877, împotriva imperiului
otoman, reflectate în presa internaţională a vremii:
„Vitejia armatei române, spiritul de sacrificiu, puterea de luptă şi buna ei pregătire sunt subliniate de multe
mărturii ale timpului. Semnificative sunt îndeosebi comentariile corespondenţilor de presă şi
ale observatorilor militari strâini aflaţi chiar pe câmpul de luptă.
Corespondentul ziarelor Bund (Berna) Elveţia şi Gazetei de Chicago (S.U.A.) care însoţise în prima linie de
luptă o companie ce atacase la 27 august îşi încheiase astfel relatarea:
„Mi-ar trebui mult timp ca să numesc pe toţi bravii… Niciodată n-aş fi crezut să văd atâta bravură la o trupă
care până atunci n-a cunoscut focul… Armata română merită a fi pusă lângă orice altă armată a Europei şi oricine
poate fi mândru de soldaţii şi ofiţerii ei, care au dat probe atât de strălucite de vitejie”.
După asaltul redutei Griviţa, corespondentul trimis de ziarul „Le Siecle“ şi „L’independence Belge“, sublinia
la rându-i:
„Cu o îndârjire de necrezut s-au aruncat în această vale a morţii, respinşi, zdrobiţi, decimaţi de focul omorâtor
al unui inamic acoperit… neezitând nici un moment, avansând mereu… lăsând în urma lor lung şir de morţi, şi de
muribunzi. Au fost acte de eroism care nu se pot povesti”.
„Memorial diplomatique“, din Franţa… în numeroase lupte care au inundat cu sânge vecinităţile Plevnei,
românii s-au condus cu un eroism căruia Europa întreagă îi aduce un omagiu”.
„Der Osten“ din Viena (9/21 octombrie 1877);
„Bărbăteasca păşire a României pe câmpul de rezbel a schimbat cu o singură lovitură situaţia statului român…
Eroii care ţin sus şi tare pe câmpurile de luptă ale Bulgariei drapelul român, care a împodobit laurii nemuritori, nuşi
varsă în zadar sângele lor. România liberă şi independentă va ocupa cu mândire un loc la concertul european şi
347
măreaţa ei faptă împreună cu numele ei vor fi imprimate în inimile generaţiilor viitoare”.
„Imparcial“ din Madrid (23 septembrie 1877) … efectul moral produs în sufletul trupelor româneşti de ultimele
operaţii a excelat – toată lumea e martoră că armata românească ştie să se bată”.
Generalul rus Krîlov: „Luptele de la Teiliş, Gorni-Dubnik, Smeret, Trestenik, precum şi diferitele expediţiuni
încredinţate de mine cavaleriei române, au dovedit într-un mod strălucit bravura, ţinuta perfectă şi exactitudinea
perfectă în serviciu a brigadierilor de roşieri şi călăraşi, precum şi ale bateriei de artilerie călăreaţă română. Plecând,
duc o sinceră mulţumire, dobândită prin onoarea ce am avut de a comanda aceste trupe de elită”.
Cred că nu se putea reda mai frumos, curajul şi vitejia de care au dat dovadă ostaşii români pe câmpul de
luptă, decât relatările unor martori oculari, respectiv a unor diverşi ziarişti din toată Europa şi chiar din America.
Foarte interesante şi succint redate, sunt impresiile generalului rus Krîlov în calitate sa de comandant.
Acum prezint mai jos unele lucruri care nu au mai apărut în manualele alternative de istorie, întocmite după
mai multe păreri, după revoluţia română din decembrie 1989.
Participarea României la războiul din 1877 şi câştigarea independenţei depline a fost o cauză a întregului
popor român, care a găsit şi a simţit româneşte, şi care a sprijinit în mod patriotic armata română.
Pentru înzestrarea cu arme, persoane particulare, comune rurale şi urbane au subscris suma de 1.639.798 lei
cu care se puteau cumpăra circa 50.000 de puşti. în întreaga ţară s-au format comitete care au adunat fonduri pentru
trupe, ţăranii ofereau îmbrăcăminte şi alimente, pentru că nu trebuie uitat că războiul a continuat şi în luna decembrie
1877; muncitorii, meseriaşii au dat bani şi lenjerie, comercianţii, intelectualii, diferite categorii de salariaţi, de asemeni,
au dat alimente, efecte şi bani; donaţiile înregistrate de guvern – afară de cele făcute direct unor asociaţii şi
comitete particulare – totalizează 9.247.000 lei, sumă ce îngăduia alimentarea armatei române operative pe timp
de 300 de zile (de fapt pe toată durata războiului).
Intelectualitatea nu a rămas mai prejos. Ea a răspuns la eforturile întregului popor. Pictorii Nicolae Grigorescu,
Carol Popp de Szarhmary, Sava Henţia, poeţii Vasile Alecsandri şi G. Sion, artişti M. Pascaly, G.G. Robescu, D.M.
Serea , profesorul V.A. Urechea, pentru a nu da decât câteva exemple, au sprijinit fiecare în felurite moduri, efortul
războiului.
Dar cea mai mare, esenţială şi hotărâtoare contribuţie, a avut-o armata, fiecare soldat şi ofiţer jertfindu-şi
viaţa.
Un deosebit ecou a avut lupta pentru independenţă la românii de peste Carpaţi. încă din luna mai 1877 au
luat fiinţă comitete pentru colectarea ofradelor la Braşov, Făgăraş, Sibiu, Alba Iulia, Cluj, Abrud, Năsăud, Timişoara,
Lugoj, Oradea, Suceava, iar după interzicerea activităţilor acestor comitete de către autorităţile maghiare, colectările
în România au continuat prin acţiuni individuale.
Iată şi alte forme şi dovezi de patriotism, nu numai de solidaritate. Din Moldova de Nord şi din Transilvania,
tineri trec clandestin în România pentru a se înrola în armată.
„Cauza ostaşului român“ – citim în gazeta Transilvaniei, ce apărea la Braşov (redactor Iacob Mureşan) din 2
iulie 1877 – e o cauză generală română, victoria lui e a întregii naţiuni, fie aceea risipită în oricare parte a lumii”.
Învinşi şi pe celelalte fronturi de luptă, şi văzând drumul deschis spre Constantinopol, turcii cerură pace.
Aceasta se încheie la San-Stefano, o localitate de pe ţărmul mării de Marmara, la 19 februarie/3 martie 1878, fără
particiaprea României.
Forma definitivă, mult mai schimbată în ce priveşte clauzele teritoriale, îi fu dată însă prin tratatul de la
Berlin, semnat la 1/13 iulie 1878, după discuţii la care luară parte reprezentanţii tuturor marilor puteri.
Astfel au fost alipite din nou Rusiei, cele trei judeţe din Basarabia şi anume: Cahul, Bolgrad şi Ismail, retrocedate
Moldovei prin tratatul de la Paris, totodată i se dădu României Dobrogea (judeţele Tulcea şi Constanţa),
străvechiul teritoriu getic unde se înălţa Trofeul lui Traian şi pe care-l stăpânise Mircea cel Bătrân.
Delagaţii români, I.C. Brătianu şi Mihail Kogălniceanu, au fost primiţi la o singură şedinţă, când au putut
citi şi depune un memoriu.
INDEPENDENŢA ŢĂRII ERA UN FAPT DOVEDIT Şl DECI RECUNOSCUTĂ
Am ţinut la prezentarea acestui capitol întru-cât Războiul de Independenţă din 1877 a reprezentat un moment
decisiv, important în istoria noastră naţională, prin modul de desfăşurare şi rezultatele obţinute concretizate în victoria
armatei române cucerită cu sacrifcii enorme, impresionând ţările Europei cu vitejia soldaţilor români.
În anul 1977, când s-a împlinit un secol de la această mare epopee, evenimentul de importanţă istorică naţională
a trecut neobservat. Nu-i mai puţin adevărat că la 4 martie 1977, în ţara noastră avusese loc un cutremul care a
creat pagume enorme, în special în Bucureşti, atât în ceea ce privesc pierderile de vieţi omeneşti cât şi materiale.
348
ARMATA ROMÂNĂ ÎN CAMPANIA 1877 – 1878
Comandantul armatei de operaţiunii la Plevna a fost generalul Cernat. Divizia II-a, col. M. Cherchez; Brigada
I-a col. M. Vlădescu: regimentul 3 linie, 5 Dorobanţi, Batalionul I Vânători. Brigada II-a, col. C. Budişteanu; Regimentul
6 Linie (apoi şi 4 Linie). Regimentele 7 şi 8 Dorobanţi. Brigada Cavalerie, col. V. Crezianu; Regimentele
1 Roşiori, 3 şi 4 Călăraşi – Artilerie, Regimentul 2.
Divizia III-a, col. G. Anghelescu, Brigada I-a, col. Grigore Ipătescu; Regimentele 3 Linie, 10 Dorobanţi,
Batalionul 3 Vânători. Brigada II-a, col. A. Gramont, Regimetele 2, Linie 9, 11, şi 12 Dorobanţi. Brigada Cavalerie,
col. C. Formac. Regimentele 5 şi 6 Călăraşi – Artilerie, Regimentul 3.
Divizia IV-a, col. Alexandru Anghelescu, apoi col. G. Anghelescu; Brigada I-a, col. Grigore Cantilli; Regimentele
7 Linie, 14 şi 16 Dorobanţi. Brigada aII-a col Grigore Botănescu; regimentele 5 linie 13 şi 18 Dorobanţi,
Batalionul 1 şi 2 Vânători. Brigada Cavalerie, col. G. Rosnovanu, Regimentul 2 Roşiori, 7 şi 8 Călăraşi, Regimentul
4 Artilerie.
Divizia I-a (Rezerva generală); col. M. Cerkez, apoi col. D. Lecca Brigada I-a col. C. Sakelarie, Regimentele
1 Linie şi 4 Dorobanţi. Brigada II-a col. I. Papadopol; Regimentele 4 Linie, 2 şi 3 Dorobanţi. Brigada Cavalerie
col. P. Cernovodeanu, Regimentele 1 şi 2 Călăraşi – Artilerie, Regimentul 1.
Detaşamentul de operaţii La Rahova.
(Brigadă mixtă) col. Sfăniceanu, Batalionele de infanterie, 9 escadroane călăraşi, 4 baterii de artilerie.
Corpul de vest – care s-a format în luna octombrie 1877 la Vidin, a fost comandat de generalul N. Haralamb.
Statul major general a avut ca şef, ,mai întâi pe colonelul Slăniceanu, iar apoi pe colonelul I. Fălticeanu.

APASA PLAY-pentru a asculta RADIO TV OLTENITA
Site acreditat SEAP
---------------