opriti playerul audio ptr. o buna vizionare

Cultural

http://www.ascultalive.ro/iframe/Radio-tv-oltenita.htmlO.N.G PAS IN VIITOR , coordonat de Liliana Niculita are un proiect aprobat de Directia judeteana pentru tineret si sport Calarasi. Proiectul se numeste SUNTEM TINERII PE CARE II FORMAM si se deruleaza in perioada 1 august – 20 octombrie. Printre alte activitati , presupune un stagiu in perioada 21 aug.- 27 august 2017 in cadrul caruia se desfasoara activitati teoretice si practice in domeniul artelor martiale si tirului cu arcul. Pe langa acestea sunt si cursuri sustinute de psihologi voluntari, specialisti in educatia nonformala care sustin cursurile de comunicare, dezvoltare personala, pregatirea psihologica inainte de competitii si pentru a face fata esecului si succesului.

Cursurile teoretice se desfla sediul ONG Dunare.edu , iar cele practice in Parcul Mare si in sala de sport a scolii Mirea Eliade.
Scopul este dezvoltarea tinerilor prin activitati sportive.
 
Grupul tinta este alcatuit din tineri intre 10 – 18 ani.

Proiectul beneficiaza de finantare din partea DJTS Calarasi si de munca voluntara a parintilor si altor oameni cu suflet din comunitate.

Cursurile teoretice se desfla sediul ONG Dunare.edu , iar cele practice in Parcul Mare si in sala de sport a scolii Mircea Eliade.

Scopul este dezvoltarea tinerilor prin activitati sportive,tineri intre 10 – 18 ani.

.
Proiectul beneficiaza de finantare din partea DJTS Calarasi si de munca voluntara a parintilor si altor oameni cu suflet din comunitate.

In perioada 16-20 iulie s a desfasurat la Baia Mare concursul national NEXT GENERATION – CONSILIERE SI ORIENTARE IN CARIERA. Judetul Calarasi a fost reprezentat de un echipaj alcatuit din elevele Liceului Teh. N. Balcescu Oltenita – MANTA CRISTINA DIANA, CRISTEA CORINA MIHAELA si CIOBANU ANA MARIA.In aceste zile elevii au participat la ateliere de comunicare si dezvoltare personala , ateliere sustinute de psihologi scolari, s-au intalnit cu personalitati cu cariere de succes din Baia Mare, au avut in program ore pentru vizitarea orasului si o excursie in Maramuresul istoric.Echipajul a castigat doua premii-Premiul I-eleva MANTA CRISTINA DIANA si o mentiune-eleva CIOBANU ANA MARIA ! Concursul a fost organizat de ISJ BAIA MARE in parteneriat cu MINISTERUL EDUCATIEI.Prof. coordonator al elevilor-LILIANA NICULITA !

Liviu Pop, ministrul educatiei, se pregateste de schimbari majore in invatamant. Acesta a anuntat ca vrea sa schimbe metodologia pentru examenul de bacalaureat, adaugand ca trebuie modificata si metodologia pentru admiterea la liceu. Noul ministru al educatiei a explicat ca cea mai buna varianata pentru rezolvarea inscrierii la liceu ar fi ca elevii sa isi trimita online documentele de inscriere.

Haosul si aglomeratia de la inscrierea elevilor la liceu ar putea sa dispara, sustine Liviu Pop, noul ministru al Educatiei. La fel si stresul generat de Bacalaureat, atat pentru elevi cat si pentru profesori.
„Ceea ce se intampla la o scoala din Bucuresti, in care elevii si parintii fac sute de kilometri pentru a se inscrie la un liceu in Capitala, este un lucru inuman, din punctul meu de vedere si alaturi de colegii mei din minister, de inspectorii scolari si toti colegii din inspectorate trebuie sa regandim metodologia de admitere in liceu, in sensul in care sa nu alerge persoanele cu dosarele, sa alerge hartiile pentru ca suntem in perioada de alfabetizare digitala, daca o pot numi asa, si cred ca trebuie sa gasim instrumentele electronice in asa fel incat sa usuram viata fiecarui cetatean”, a declarat Liviu Pop.
Acesta a mai explicat ca cea mai buna varianata pentru rezolvarea problemei ar fi ca elevii sa isi trimita online documentele de inscriere.
„Nu vad o problema, astazi, ca la o scoala dintr-o comuna, elevii, care au absolvit clasa a VIII-a sa nu stea cu dirigintele si cu parintele si sa completeze o fisa de inscriere la un liceu din Capitala sau alt judet. De ce este nevoie sa vina cu dosarul la inscrieri si toate celelalte? Simplificam procedura. Documentele sa le completeze la scoala de la care provine, sa fie prelucrate prin centrul judetean si sa ajunga direct la centrul Bucuresti pentru a fi procesate aici. Este o procedura in cadrul metodologiei. Incercam sa simplificam procedurile pentru a nu alerga cetatenii, sa alergam hartiile”, spune ministrul educatiei.
In privinta Bacalaureatului, se doreste modificarea metotodologiei pentru a elimina stresul si toate problemele generate in perioada examenelor.
„Metodologia, din pacate, pentru unii colegi de-ai nostri creeaza o presiune”, a spus ministrul. El a amintit de incidentul din Galati, cand o profesoara a facut infarct la scoala, dupa 11 ore de munca. „Sunt convins ca nu se vor mai intampla lucruri de genul acesta daca schimbam metodologia pentru examenul de bacalaureat”, a spus Liviu Pop.SURSA— https://www.portalinvatamant.ro/articole/noutati-15/ministrul-educatiei-siquotschimbam-metotodologia-de-la-bacalaureat-si-admiterea-la-liceusiquot-7229.html

REFLEXII DUNĂRENE
Ziua Internațională a Dunării este aniversată în fiecare an la 29 iunie, prin numeroase evenimente.
Cu această ocazie Muzeul Dunării de Jos, organizează în foaierul Consiliului Judeţean Călăraşi expoziţia de pictură “Reflexii Dunărene”, lucrări realizate de-a lungul timpului în taberele de pictură de la Călăraşi.

In finalul recitalurilor organizate de ZIUA COMUNEI MITRENI-a evoluat trupa DAGGU PROJECT-care a impresionat publicul prin ritm,coregrafie,costumele pastelate, entuziasm si nu in ultimul rand-prin melodiile prezentate !Un recital de exceptie si un sunet exceptional-oferit de organizatori-pe masura evenimentului-dupa cum a declarat solistul trupei- la finalul concertului.Va oferim in format VIDEO acest concert-daca nu l-ati vazut in direct !

Azi a avut loc in comuna Curcani un eveniment cultural de nivel national ,la sc gimn. nr 1 ! In prezenta unui numeros public format din elevi,parinti sau simpli privitori-a avut loc vernisajul expozitiei-PRIMAVARA-CULOARE SI CUVANT .Din cauza timpului nefavorabil ,spectacolul artistic a fost sustinut intr-una din clasele scolii,unde tinerii artisti au evoluat cu aplomb si entuziasm,primind ropote de aplauze.Au sustinut programe artistice-Sc. gimn. nr 1-Curcani-Clubul elevilor Oltenita-Sc. gimn. LUCIAN PAVEL-Oltenita-Sc. gimn. CTIN TEODORESCU-Soldanu-Sc. gimn. SPIRU HARET-Oltenita-SC. GIMN.NR 3-Chirnogi.

Dragi prieteni, Muzeul Civilizației Gumelnița, în colaborare cu Uniunea Artiștilor Plastici din România și Institutul Cultural Român, vă invită în data de 12 iunie 2017, la ora 18:00, la expoziția de tapiserie „Ave Maria – Regina Peste Ingeri” a artistei Lia-Maria Andreiță, organizată sub egida Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România.  Evenimentul va avea loc la sediul I.C.R București, Aleea Alexandru, nr. 38, sector 1.
Vă așteptăm în număr cât mai mare!”

Dragi prieteni, Muzeul Civilizației Gumelnița, în colaborare cu Primăria Mun. Oltenita, vă invită în data de 8 iunie 2017, la ora 12:00, la o întâlnire literară specială cu tema „Despre literatură și comunicare”. Invitații vor fi Alex Ștefănescu, Dumitru Borțun și Liviu Capșa, moderator.
Evenimentul va avea loc la sala mare din cadrul Prim. Mun. Oltenița.
Vă așteptăm!”

Bogdan Niculiță și Bianca Dinculescu au participat, sâmbătă, 3 iunie 2017, la concursul de dans sportiv de la Ploiești, contând pentru calendarul Federației Române de Dans Sportiv.
Ei au participat la două competiții și au obținut următoarele rezultate: finală cu locul II la Open Standard, 16-34 ani, clasă B (clasa de performanță la care se află Bogdan în prezent) și finală cu locul V la concursul superior Open Standard, 16-34 ani.
Amintim că Bogdan și Bianca sunt legitimați la Clubul Violet București și sunt antrenați de Adrian și Nicoleta Nedelcu.

„La poste de l’amitié ”

Căminul Cultural din localitatea Stancea, comuna Spanțov a găzduit astăzi evenimentul desfășurat în cadrul Parteneriatului educațional „La poste de l’amitié ”, avizat de Inspectoratul Școlar al Județului Călărași, respectiv de doamna inspector de specialitate Corina Diaconu, parteneriat care se află în cel de-al doilea an al derulării.
Parteneriatul a fost inițiat de doamna Georgeta Buturugă, profesor de Limba Franceză al Școlii Gimnaziale nr. 2 Stancea, comuna Spanțov, cu implicarea doamnelor profesor Tudorița Dumitru- Școala Gimnazială nr. 2 Stancea, Florentina Golea- Școala Gimnazială „Constantin Teodorescu” Șoldanu, Mioara Căpraru- Liceul Tehnologic „Matei Basarab” Mânăstirea.
Scopul acestei inițiative este de implica în activități instructiv- educative cu caracter cultural-artistic, dar și științific, cât mai mulți copii și a dezvolta acestora competențe de comunicare în Limba franceză, comunicare interpersonală, stimularea creativității, dar și promovarea culturii franceze.
Parteneriatul s-a derulat pe parcursul unui an, activitatea de azi reunind elevii și cadrele didactice implicate din cele trei școli pentru a sărbători prietenia prin prezenatrea unui program artistic, care a respectat agenda de activități :
Échange culturel
”Ma chanson préferée”
„ Mon interprète préféré”
„Mes vers préférés”
Activitatea s-a desfășurat într-o atmosferă antrenantă, veselă și atractivă, ceea ce a condus la promisiunea continuării parteneriatului și în anul școlar viitor. Partener media- RADIO TV OLTENITA !

Dragi prieteni, cu ocazia zilei internaționale „Ziua Copilului”, Muzeul Civilizației Gumelnița, în colaborare cu teatrul județean „Tudor Vianu” din Giurgiu, vă invită în data de 1 iunie 2017, la ora 10:00, la un moment de teatru pentru copii, „Școala Veselă”. Spectacolul avea la loc la scena din aer liber din Oltenița.
Vă așteptăm!

INĂLŢAREA DOMNULUI 2017.Sărbătoarea cade întotdeauna la 40 de zile după Înviere, de aceea se serbează mereu în joia saptamănii a şasea după Paşti. Deşi sărbătoarea are o bază biblică şi s-a prăznuit de timpuriu, mărturii scrise despre existenţa ei avem doar din secolele III – IV. Aşa, de exemplu, Constituţiile Apostolice o menţionează ca pe una dintre cele mai vechi sărbători. După unele mărturii istorice, ea se prăznuieşte la început odată cu Cincizecimea, sau Rusaliile, deci la 50 de zile de la Înviere. Începând cu secolul al IV-lea, o serie de Sfinţi Părinţi fac referire la această sărbătoare, lăsând predici sau cuvântări ţinute cu această ocazie, aşa cum fac Sf. Ioan Gură de Aur, Fericitul Augustin, Sf. Atanasie al Alexandriei şi Sf. Grigorie de Nissa, ca şi Socrate. Dacă pelerina Egeria vorbeşte de serbarea ei odată cu Rusaliile, Fericitul Augustin (sec. V) ne arată că în vremea lui ea era generalizată şi serbata la 40 de zile după Înviere, în toată lumea creştină.  – See more at: https://www.realitatea.net/inaltarea-domnului-2017_2066880.html#sthash.EZ6nYnNk.dpuf

SAMBATA 10 IUNIE 2017-Pentru a sărbători o nouă ediţie a „Zilei Comunei Mitreni”, va invitam la manifestarile cultural- artistice, ce se vor desfasura pe gazonul stadionului de fotbal situat in satul Mitreni, menite să va descrețească frunțile. Consideram ca si oamenii din comuna noastră merită o zi a lor, în care să se întâlnească cu toții, să uite de grijile cotidiene și să se simtă bine. Ne-am străduit să aducem artiști pe toate gusturile, și pentru tineri, și pentru cei mai în vârstă, fiindcă Ziua comunei este dedicată tuturor locuitorilor din Mitreni.
Vă așteptăm să fiți alături de noi!
PROGRAM
MANIFESTARE CULTURAL – ARTISTICĂ

Ora 10,00 – Deschiderea programului – CUVÂNTUL PRIMARULUI ŞI AL INVITAŢILOR
10,15 -Serbarea scolilor Mitreni si Valea Rosie
15,00 –Echipa de dansuri –Nitu Viforas
16,00- Slujba religioasa – Preoti:Enache,Schiopu,Nicolaie
16,30- Program artistic,muzica populara cu – Dumitru Dragon,Elena Baltos
18,30 –Program muzica populara Constantin Enceanu
19,30- Program muzica lautareasca Nicu Paleru
20,30- Program muzica Populara Emilia Ghinescu
21,30- Program muzica cu formatia Daggu Project
23,30-Foc de artificii
23,45- Inchiderea festivitatilor

Dragi prieteni, ne face plăcere să vă anunțăm că pe data de 26 mai 2017, Muzeul Civilizației Gumelnița, în colaborare cu Muzeul Municipal Călărași și Muzeul Județean Ialomița, organizează expoziția de fotografie „Viața urbană interbelică în Câmpia Bărăganului – Oltenița, Călărași și Slobozia” .
Vernisajul va avea loc la Biblioteca Națională a României în data de 26 mai, ora 17:00.
Expoziția va putea fi vizitată în perioada 26 mai – 23 iunie 2017 și va fi expusă în sălile „Puțu cu apă rece” , „Podu vechi cu palimpsest” și „Muzeul Cărții”.
Vă așteptăm în număr cât mai mare!

George Gulan s-a născut la 24 aprilie 1920 in Olteniţa judeţul Ilfov. A urmat cursurile şcolii primare, după care s-a înscirs la liceul „Constantin Alimăneşteanu“ din Olteniţa pe care l-a absolvit în anul 1938. Promoţia sa a fost formată din aproximativ 10 elevi, chiar dacă în clasa Ia de liceu s-au înscris peste 30 de elevi. Dintre colegii din promoţia anului 1938, dat fiind faptul că de atunci au trecut mai bine de şase decenii, nu mai ţine minte decât numai câţiva şi anume: pe Spirea Roşea, Nicu Chesăraicu, Aurel Uleu şi Mircea Postole. Pe toţi i-am cunoscut, iar în viaţă în anul 2006, nu mai era decât el şi doctorul Spirea Roşea care a fost şeful promoţiei 1938. Spirea Roşea apare în lucrarea de faţă la un copitol separat şi detailat. Nicu Chesăraicu a fost fiul lui Costică Chesăraicu. Familia Chesăraicu a locuit pe strada mea „Ctin Alimăneşteanu“ şi a avut depozit mare de lemne pe locul unde în zilele noastre se află casa familei Lichiardopol, cu extindere spre nord şi sud, la nr. 42. Nicu Chesăraicu a fost ofiţer de carieră, a fost rănit pe frontul de răsărit în al doilea război mondial, i s-a amputat un picior şi a fost adus în ţară cu un avion special. A murit de tânăr. Aurel Uleu, este fratele mai mic al lui Ioan V. Uleu care a fost mulţi ani şef de gară CFR la Olteniţa, până la ieşirea la pensie. Au locuit pe strada noastră. Ei au vândut casele Anei Stoicescu, le-a moştenit învăţătorul Oncescu Niculae după care au fost cumpărate de profesorul Constantin Zegrea. Mircea Postolea, a fost fiul cerealistului Costică Postolea, a locuit pe strada mea – Constantin Alimăneş- 141 teanu – iar casele au fost vândute fiului profesorului Zegrea. George Gulan îşi aminteşte că noua clădire a liceului „Ctin Alimăneşteanu“ a fost dată în folosinţă în anul 1934. Îşi mai aminteşte că, chiar din acel an, dat fiind faptul că liceul avea parchet, era obligatoriu ca toţi elevii să se descalţe la vestiar iar în clasă să intre cu ciupici sau papuci, pentru a nu zgâria. Acest obicei s-a menţinut şi pe timpul meu şi apreciez că măsura nu era rea. Excepţie a făcut perioada în care liceul a servit ca spital pentru armata germană, prin anul 1941. Pe acoperişul liceului pe aripa dinspre sud, spre clădirea vechii primării, era un cerc mare vopsit cu alb cu un diametru de vreo 18 metri, având la mijloc o cruce roşie, spre a se vedea din avion că acolo este spital şi că potrivit regulilor internaţionale ale războiului, asemenea locuri sunt intgerzise bombardamentului. Aproape 20 de ani această cruce roşie de pe acoperişul liceului, se putea vedea cu ochiul liber de pe digul din partea de vest a oraşului şi de la podul de peste Argeş din partea de nord. Revenind la cazul lui George Gulan, parcă urmând tradiţia familiei de militari, aşa cum o să vedem în contrinuare, la 26 aug. 1940 George Gulan intră în şcoala de ofiţeri de aviaţie din Bucureşti, pe care o absolvă cu brio la 10 mai 1942, cu gradul de sublocotenent. Interesantă şi imposibil de descifrat este următoarea coincidenţă pe care numai providenţa probabil să o dezlege şi anume că, tot la 10 mai 1942, fratele său mai mic Aurelian Gulan, absolvise şcoala de ofiţeri de infanterie şi în calitatea sa de şef de promoţie, la solemnitatea din 10 mai 1942, prilejuită de avansarea promoţiei de ofiţeri, în faţa Regelui Mihai I şi a mareşalului Ion Antonescu şeful statului, ţine discursul din partea absolvenţilor. Primeşte o sabie pe a cărei lamă este scris, pe o parte: „Mihai I Regele Românilor“, iar pe cealaltă parte „sublocotent Aurelian Gulan şeful promoţiei de ofiţeri 1942 „Dezrobirea“, după care a fost repartizat în batalionul de gardă al lui Antonescu. Predecesorul său, şeful de promoţie din 1941 a fost Marius Dumitrescu de la care – potrivit tradiţiei – a primit spada de onoare. George Gulan proaspăt sublocotenent de aviaţie îşi continuă perfecţionarea ca pilot de vânătoare pe avionul marca „I.A.R. 80“ la Călăraşi, ,Buzău şi Galaţi până la 10 noiembrie 1943 când a fost brevetat ca pilot de vânătoare. (I.A.R. = Industria de Avioane Române care avea sediul la Braşov). A fost încadrat la flotila 2 vânătoare din Ploieşti la 13.XI.1943, iar apoi la Grupul I Vânătoare de la Roşiorii de Vede în escadrila 64. A participat la toate acţiunile ordonate ca urmare a alarmelor aeriene, zburând pe acest tip de avioane la înălţimea de 6000 metri, în ântâmpinarea şi atacarea valurilor de avioane de bombardament anglo-americane, mult superioare, atât din punct de vedere al parametrilor tehnici cât şi sub raport numeric. * * * Botezul focului, cum se spune, l-a avut la 4 aprilie 1944 în jurul prânzului, şi din cele 37 de misiuni pe care le-a îndeplinit, într-un număr de 28 misiuni a fost atacat sau a atacat incisiv formaţiile inamice, reuşind să doboare două bombardiere tip „Liberator“ iar avionul său a fost ciucuit de mai multe ori. Cititorul trebuie să aibă în vedere că George Gulan, stăpânit de simţul patriotic, sub impulsul specific tinereţii şi curajului, sigur pe sine şi echilibrat, sub aspect profesional, acţiona în acest fel, dând în mod concret dovada de eroism, mai presus decât jertfa supremă, la numai 24 de ani, când trei sferturi din populaţia ţării, îi era frică sau nu ştia nici cel puţin să meargă pe bicicletă. Ţinta principală a bombardamentelor anglo-americane de la 4 aprilie 1944, a fost Gara de Nord, iar atunci în acele momente când nu se prea cunoşteau efectele bombardamentelor, toate trenurile fugeau din Gara de Nord în afara capitalei. Trenul de Olteniţa care pleca atunci din gara Obor, sau Gara de Est cum i se mai spunea – pentru că era situată în partea de est a capitalei – printre pasagerii olteniţeni, se afla şi Nicu Vornicu – în anul 2003 în vârstă de 76 de ani – pe care tatăl său îl aştepta în gară la Olteniţa. Nicu Vornicu trăieşte şi poate să confirme ceea ce scriu eu aici. Modul de a reacţiona al aviaţiei române, după aproape patru ani de război, a impresionat aviaţia angloamericană, nu prin tehnică ci prin maniera, curajul şi profesionalismul de a ataca, fapt pentru care avioanele 142 inamice la următorul bombardament din 21 aprilie 1944, au venit însoţite de avioane de tip „Mustang“ mult superioare ca performanţe tehnice faţă de IAR-urile 80 care erau construite în anul 1938 la Industria de Avioane Române. În acea zi de 21 aprilie 1944, formaţia de cinci avioane româneşti condusă şi comandată de sublocotenentul George Gulan, a fost atacată în forţă, decisiv de celula de două avioane „Mustang“ care au venit de la 10.000 metri. Şi nu întâmplător, primul avion care a fost ciucuit a fost al lui George Gulan, care a scăpat făcând un picaj de 3000 m – când inamicul credea că avionul a fost atins – iar restul de 4 coechipieri au fost omorâţi în luptă. Din 20 de ofiţeri şi subofiţeri care au fost încadraţi în escadrila 64, au scăpat numai doi. Sublocotenentul George Gulan a fost comandantul escadrilei până în noiembrie 1944, când Grupul I Vânătoare a fost încadrat în Flotila I Vânătoare de la Popeşti-Leordeni. La 20 iulie 1944, Şeful Statului Major al Aerului, generalul Emil Gheorghiu, a analizat situaţia şi a apreciat riscurile enorme şi sacrificiile făcute de personalul navigand şi constatând numărul redus de personal şi avioanele rămase, a ordonat oprirea ieşirilor de zbor a avioanelor I.A.R.80, inferioare faţă de capacităţile şi dotările inamicului. A decorat personalul navigand, iar George Gulan a primit „Ordinul Virtutea Militară clasa Crucea de aur“, cu baretă şi „Ordinul Coroana României“. După aşa-zisul armistiţiu de la 23 august 1944, în zilele de 25 şi 26 august, au primit ordin de retragere de la Urleasca la aerodromul de la Roşiorii de Vede cu indicaţia de a ocoli capitala, unde nemţii bombardau Bucureştiul. În zilele de 25 şi 26 august 1944, George Gulan în fruntea unei formaţii cu încă cinci avioane, decolând, şi îndreptându-se spre Olteniţa a zburat şi pe deasupra casei părinţeşti din Olteniţa ca un semnal al termnării războiului, la joasă înălţime, fiind văzut de tatăl său, nea Gheorghiţă Gulan, bun prieten cu tatăl meu. Era în plină zi, aveam 12 ani, şi întâmplarea a făcut ca nu numai eu, dar şi alţi olteniţeni să-l vedem în carlinga avionului pe George Gulan care ne făcea semn cu mâna din avion şi care, cu întrega formaţie a făcut două rondouri magistrale asupra oraşului, după care s-a îndreptat în direcţia vest, spre Roşiorii de Vede. La puţin timp, ţin minte, a venit la noi acasă nea Gheorghiţă Gulan plângând de bucurie că-l văzuse pe fiul lui George, dar în acelaşi timp plângând şi pentru că, despre fiul său mai mic Aurelian Gulan, nu mai ştia nimic de mai multă vreme. Dintre cei care l-au văzut pe George Gulan făcându-ne semn din avion se numără şi Gică Moise – care este şi neam cu familia lui Gheorghiţă Gulan şi care în anul 2006 – deja a trecut de 94 ani. Atunci când a venit la noi nea Gheorghiţă Gulan şi s-a dat în vorbă de fiul său mai mic, Aurelian Gulan, aşa cum aveam să aflăm mai târziu – deja era căzut prizonier, i se făcuse propunerea să colaboreze cu N.K.V.D.- ul sovietic, urmând ca să beneficieze de o serie de avantaje, dar pentru că a refuzat, pe loc, i s-a înscenat un simulacru de proces şi l-a condamnat la 25 de ani de gulag sovietic. Aurelian Gulan face obiectul altui capitol separat. Pe atunci în Olteniţa nu existau blocuri, singurele clădiri mai înalte fiind castelul – rezervorul de apă, Moara „Dunărea“, ambele situate în partea de nord a oraşului, apoi policlinica şi liceul, mai spre sud, iar în parte de est, depozitul de fermentarea tutunului, clădiri binecunoscute de experimentatul pilot aviator George Gulan spre a le feri. După zborul lui George Gulan deasupra oraşului şi când lumea a aflat că cel care făcea semn cu mâna el era, olteniţenii au comentat evenimentul până spre toamnă târziu. Într-adevăr, a fost ceva ieşit din comun care nu se mai întâmplase niciodată şi nici după aceea. După acea dată memorabilă de 26 august 1944, lucrurile se precipitau, veştile erau contradictorii, armata germană, acea maşină complexă de război care până atunci funcţionase perfect, cum noi nu mai văzusem, intrase în derută, în stare de disperare, se retrăgea în degringoladă, fie în grupuri fie pe cont propriu fiecare, spre a forţa trecerea Dunării la Turtucaia în Bulgaria, care încă nu întorsese armele împotriva lor. În urma lor, la o distanţă de două, trei zile trupele ruseşti, şuvoaie neîntrerupte de oameni, îi urmărea în deaproape, şi unde găsea un neamţ sau mai mulţi, ruşii îi împuşcau pe loc, în cap de preferinţă, fără nicio for- 143 malitate şi acolo îi lăsa.Prin urmare, după retragerea în fugă a nemţilor care oricum preferau mai degrabă să se predea românilor decât ruşilor – cu toate că până la urmă tot ruşii îi luau, olteniţenii trăiau alte evenimente şi anume apariţia primelor trupe ruseşti. Aşa după cum aveam să aflăm ulterior, cei din prima linie, erau infractori de drept comun eliberaţi din puşcării de Stalin, cu promisiunea că, dacă scapă cu viaţă din război vor fi iertaţi şi de pedepsele pentru infracţiunile comise. Mai târziu, din cărţi, am aflat că un asemenea ordin a dat şi Hitler în ultimele zile ale războiului, când ruşii se apropiau de hotarele Germaniei. * * * În noiembrie 1944, escadrila a fost încadrată în corpul Aerian Român, şi după câteva antrenamente, George Gulan a început să piloteze avionul marca Messerschmit 109 G, cu care din luna ianuarie 1945, a plecat în misiuni ordonate contra armatei germane, de pe aerodromurile din România şi anume de la Corabia, apoi de pe cele din Ungaria: Mişcolţ, Zrolen, Lucineţ, Benca-Bistriţa şi Trencin şi a ajuns la Pirstisch, unde a trăit memorabila zi de 9 mai 1945 care a marcat sfârşitul celui de al doilea război mondial, dată care i-a rămas adânc întipărită în suflet şi memorie. În această campanie, George Gulan la cei 25 de ani ai lui cu avionul Messerschmit 109 G, care la vremea respectivă însemna o performanţă, a făcut misiuni de însoţire a aparatelor noastre de bombardament, indiferent dacă era zi sau noapte. Pentru misiunile făcute a primit a 2-a baretă la „Ordinul Virtutea Aeronautică“, precum şi „Ordinul Steaua României“ fiind totodată avansat la gradul de locotenent aviator pilot, aceasta la vârsta de doar 25 de ani. La 9 august 1946 a fost trecut în cadrul disponibil, iar la 15 august 1947 a fost trecut în rezervă cu gradul de căpitan. În mod normal, cu gradul de căpitan aviatorii ofiţeri ieşeau la pensie. Potivit unor statistici militare din domeniul aviaţiei române din timpul celui de al doilea război mondial – nu le cunoaştem pe cele străine – puţine au fost cazurile în care, tineri doar cu gradul de sublocotenent la numai 23 de ani, primind brevet de aviator pilot de vânătoare, având la activ multe lupte aeriene, pe timp diurn sau nocturn, atacând sau fiind atacat, reuşind să facă faţă cu toate avariile suferite, să revină teafăr la sol şi chiar să doboare avioane inamice net superioare din punct de vedere tehnic, scoase din fabricaţie cu numai un an înainte de a fi introduse în serviciu, avioanele noastre româneşti I.A.R. 80 construite în anul 1938, fiind mult inferioare tehnic, motiv pentru care curajul, discernământul, echilibrul psihologic, abnegaţia, iniţiativa, patriotismul şi sacrificiu, i-au fost recunoscute şi răsplătite cu însemnate distincţii militare. A fost citat în mai multe rânduri, prin ordini de zi. Acestea sunt adevăratele fapte şi motive pentru care în momentul trecerii în rezervă la 15 august 1947, la numai 27 de ani, avea gradul de căpitan de aviaţie, pilot de vânătoare, care zburase pe mai multe tipuri de avioane. În linii mari – fără a avea pretenţia că am epuizat complexitatea problematicii acestui caz de excepţie – aceasta a fost activitatea de ofiţer militar de aviaţie, pilot de vânătoare, disciplinat şi curajos, până la sacrificiu suprem, pus în slujba patriei de căpitanul George Gulan, pe care de nenumărate ori la pândit moartea în orice secundă şi care acum la vârsta senectuţii, privind în urmă spune că numai Dumnezeu l-a scăpat cu viaţă. Las la aprecierea cititorului să observe singur, câtă diferenţă a fost între un ofiţer al armatei române, al aviaţiei noastre, din timpul celui de al doilea război mondial, care absolvise un liceu la curs de zi – iar liceul „Constantin Alimăneşteanu“ din Olteniţa era recunoscut în Bucureşti, şi o şcoală de ofiţeri de doi ani, cu ofiţeri de carieră, care a luptat efectiv până la sacrificiu, punându-şi, în mod conştient viaţa în pericol în orice moment şi mulţi ofiţeri din timpul regimului comunist, la care se cerea doar 4 clase primare şi fiind de exemplu locţiitori politici – după modelul sovietic – la început, după numai câteva luni, primeau direct gradul de locotenent, ofiţer superior sau chiar general, deşi s-a ocupat de cu totul altceva decât însemna efectiv armata şi anume: de „gazeta de perete“, de „cursurile politice“ de propagandă comunisto-sovietică, de „citirea presei“, de „controlul pachetelor“ pe care le primeau militarii de acasă, de „citirea scrisorilor“ trimise de militari acasă, de „violarea corespondenţei primite de militari“ de acasă, şi chiar de urmărirea propriilor colegi ofiţeri, deveniţi în această postură, tot pe criterii politice, însă trebuia aplicat sistemul perfid al regimului sovietic. În lucrarea „Membrii C.C. al P.C.R. 1945 – 1989“ – dicţionar editura enciclopedică Bucureşti 2004 144 întocmită de Consiliul Naţional pentru Studierea Arhivelor Securităţii, tratat de 625 de pagini, sunt date destule exemple când oameni cu patru clase primare, meseriaşi – au fost făcuţi direct generali. În cartea intitulată „Aşa a început războiul“ scrisă de Ivan Histoforovici Bagramean Mareşal al Uniunii Sovietice, mareşal de stat major, se arată că a existat mareşal sovietic aproape neştiutor de carte. * * * Încetând cariera militară aviatică destul de agitată şi stresată George Gulan şi-a reluat viaţa civilă. În anul 1945 s-a căsătorit cu Elena Gulan pe atunci studenţă la Facultatea de Medicină din Bucureşti pe care a absolvit-o în anul 1949, obţinând titlul de „Doctor în medicină şi chirurgie“ iar în anul 1961 devine medic primar, şef de clinică şi şef sector cercetare ştiinţifică“. În anul 1983 George Gulan s-a pensionat din funcţia de şef serviciu la o centrală industială, unde a activat ca economist întrucât în anul 1957 s-a înscris la Academia de Studii Economice din Bucuresti.

Chirnogi-Intreita sarbatoare 9 mai 2017

Localitatea Chirnogi a fost din nou in sarbatoare,dis de dimineata centrul localitatii fremata de oameni care soseau pentru a participa la un eveniment oarecum inedit pana acum si anume sarbatorirea zilei de 9 mai :

-in plan spiritual –aducerea moastelor sf Nicolae la Bari –(hramul de vara al parohiei Chirnogi)

– in plan istoric 9 mai (1877) proclamarea independentei de stat a Romaniei

-In plan politic Ziua Europei

Toate acestea au fost marcate in cate un fel s-a inceput cu o slujba religioasa in biserica plina cu credinciosi a parohiei Chirnogi ce a serbat acest al doilea hram ,,SF Nicolae de Vara “ ,unde au fost aduse cu binecuvantarea si sprijinul preacucernicului parinte protoiereu dr. Necula Marian o raclita avand epitrahilul ce acoperit moastele sf Nicolae,si sfant mir izvorat din mormantul sf Nicolae de la Bari (italia ) unde au fost aduse (in secolele trecute ) de teama profanarii sf moaste al sf Nicolae din Bizant. Slujba a fost oficiata de catre cei doi preoti slujitori ai parohiei Pr. Adrian Postolea si Pr. Danut Dumitru Ionita ,iar la sfarsitul slujbei s-a organizat un concurs de toaca cu copii apartinand celor doua scoli din Chirnogi (1 si 3) ,unde au demonstrat maiestria copiii :(Nenciu Marius ,Vasile Buleandra,Nastase Catalin ,Paul Barza ,si Vasile Ionut) . Juriul format din membrii delegatiei sosite din Bulgaria din municipalitatea Tutrakan ( dna Stankova inspector probleme de invatatmant din Tutrakan, d-na Karaghiorghieva director adjunct Liceul Hristo Botev ,prof limba engleza dn-a Stefanov –sotia edilului din Bulgaria si d-na bibliotecar si traducator al municipalitatii Tutrakan ,prietena deosebita a celor de la Chirnogi d-na Stefka Kapincheva ),prezidat de catre dl primar ing. Irinel Roman a acordat deliberand premiul I tututror celor 5 participanti fiind toti foarte buni ,adevarati virtuoji . Dl primar Roman oferind diplome si mici daruri copiilor,totodata a oferit delegatiei bulgare si bisericii sf Nicolae cate o icoana cu ,,Aducerea moastelor Sf Nicoale la Bari “ Preotii parohiei au oferit din partea comunitatii locale cate o turta ca dar al pamantului oaspetilor ,dl consilier Ion Stefan a salutat prezenta unei deosebite doamne ce a reprezentat Romania in misiune diplomatica in Italia (temporar chiar si la Bari la organizarea unor alegeri ) ,scriitoare si diplomat, fondatoarea cenaclului Elina Doamna din Negoiesti distinsa Lia Maria Andreita ,invitat de onoare alaturi de membrii cenaclului literar Ramuri ,Muguri Mugurasi din Oltenita condus de prof Nicoale Mavrodin A urmat o agapa crestina ,toti participantii fiind poftiti sa guste din bucatele pregatite special spre cinstirea evenimentului crestin .

In ovalul ce cuprinde monumentele eroilor din Chirnogi ,d-nul primar Roman a tinut un scurt discurs ,iar copiii imbracati in frumoase costume populare romanesti dupa intonarea imnelor Bulgariei,Romaniei si al Europei-Oda Bucuriei au ridicat pe un catarg (special pregatit de catre dl viceprimar Adrian Chirica ) drapelele Romaniei si Europei.

Delegatia din Bulgaria a vizitat cele doua scoli din Chirnogi unde au fost intampinati de catre copii si cadre didactice – copii cu paine si sare comform frumoasei traditii romanesti .Alaturi au fost cei doi directori prof Monica Vasile si prof. Pana Stelian ,la scoala nr 2 delegatia bulgara s-a bucurat de cate un mic spectacol de cantec si poezie sustinut de catre copii la diverse clase incepand cu clasa pregatitoare si terminand cu clasa a patra.Au fost prezenti cadre didactice : Raboj Geta,Roman Doina ,Coarna Ionut ,Daniela Nachiu,Matei Tudora ,Costin Dan,Cucuta Maria ,Stefan Margareta si altii . Scoala nr 1 a fost doar vizitata cadrele didactice fiind deja implicate intr-o alta vizita a inspectoratului de invatamant Calarasi .

Apoi la clubul de pe langa biblioteca comunala ,s-a desfasurat sedinta reunita a celor trei cenacluri Chirnogi (scriitor Aurora Georgescu,scriitor Zorojan Viorica si altii ),cenaclul Elina Doamna (Lia Maria Andreita ) si cenaclul din Oltenita (prof Mavrodin Nicoale,prof Sofian,prof Dobra Elena ) . Totodata oaspetii au vizitat si biblioteca comunala ,apoi s-au discutat probleme de invatamant al parteneriatelor semnate incadrul infratirii celor doua localitati.

A consemnat pentru Radio tv Oltenita corespondentul din teritoriu ing. Relu Cotoban

Două nave militare (un monitor și o vedetă blindată) ale Divizionului 67 Nave Purtătoare de Artilerie din cadrul Flotilei Fluviale Brăila, desfășoară un marș de recunoaștere de la Brăila la Baziaș în cadrul Exercițiului FN-DANUBE PROTECTOR Nv.Art. 17.08.Azi au sosit in portul OLTENITA unde au fost intampinate de oficialitatile locale-care au facut si o scurta vizita la bordul celor doua nave de razboi!V a prezentam un scurt reportaj de la fata locului ,invitandu-va sa urmariti in continuare postarile viitoare pe de pe pagina RADIO TV OLTENITA-UNDE VETI VIZIONA INTREAGA VIZITA A DELEGATIEI MILITARE IN MUNICIPIUL OLTENITA !

Cu peste 60 de ani în urmă, copiii aveau tăbliţe negre pe care scriau cu condeiul. După ce scriau, ştergeau
cu buretele care, pentru a nu se pierde era legat cu o sforicică de tăbliţă. În aceeaşi clasă învăţau şi fetiţele şi
băieţii. Toţi erau îmbrăcaţi curat cu uniformă formată din şorţuleţe dintr-un material cu pătrăţele mici şi cu
gulerele albe, iar sub bărbiţă fundă tot albă.
În tot oraşul era o singură grădiniţă.
Înfiinţarea grădiniţei a fost aprobată cu data de 1 septembrie 1919, însă a început să funcţioneze abia
în decembrie 1919, iar cursurile regulate au demarat la 8 ianuarie 1920, când la conducerea grădiniţei a
fost numită doamna V.A. Pârvulescu.
Grădiniţa s-a folosit de clădirea şcolii primare de băieţi nr. 1 care, drept mobilier avea mese lungi şi bănci
rudimentare, considerate chiar nehigienice.
În anul următor s-a găsit şi s-a închiriat un imobil deosebit, dar aproape lipsit de curtea atât de necesară
copiilor pentru joacă. Din această cauză în anul 1925 s-a schimbat cu un nou local, de data asta propriu, unde
mai înainte fusese sediul poliţiei. Aproximativ în mijlocul curţii era clădirea grădiniţei.
În faţa clădirii era o scară cu vreo câteva trepte de ciment, cu care se ajungea deasupra solului, mai sus
cu un metru, într-o marchiză metalică luminoasă, având ferestre pe toate laturile. În acea marchiză, existau
cuiere fixe unde copiii îşi puneau lucrurile de îmbrăcăminte. La bază, în exteriorul parapetelor scărilor, existau
doi plopi care parcă străjuiau intrarea. Cu timpl aceştia au crescut înalţi de 12-15 metri şi groşi, un metru dia-
metru.
Din acea marchiză se intra într-o sală lungă şi lată, care avea pe fiecare parte câte două săli spaţioase de
clasă unde învăţau copii, iar în fundul sălii, erau trei camere mari care erau folosite ca locuinţă pentru directoare.
Grădiniţa avea grădină cu pomi, cu flori, cu plante de ornament şi legume în suprafaţă de 600 mp.
Starea acestui ultim imobil era foarte bună, cu mobilier şi cu condiţii corespunzătoare. E drept că şi lumea
era mai puţin pretenţioasă, de multe ori oamenii mulţumindu-se cu ce aveau.
Materialul didactic a fost cumpărat în cea mai mare parte în anii 1924-1925 (întreaga colecţie frobeliană)
de la Casa A. Pichelers Witor und Sohn din Viena, după ce s-au strâns prin liste de subscripţie şi de la serbări,
peste 26.000 lei
159
Averea mobilă şi imobilă a grădiniţei de copii după inventarul ce s-a făcut la 15 martie 1927 s-a ridicat
la 1.208.000 lei formată din:
valoarea clădirii 1.050.000 lei
valoarea mobilierului 128.000 lei
valoarea materialului didactic 30.000 lei
TOTAL 1.208.000 LEI
Serbările de Crăciun, de Paşte, participarea la sărbătorile naţionale şi serbările de sfârşit de an ale grădi-
niţei, constituiau cele mai apreciate şi mai plăcute evenimente pentru toţi orăşenii, dar în mod deosebit pentru
cei care aveau copii la grădiniţă.
Asemenea serbări constau din recitări de poezii, din cântece şi jocuri, după care li se împărţeau copiilor
coroniţe de flori sau câte un coşuleţ confecţionat din hârtie creponată, cu fel de fel de bomboane în ele, în care
cea mai de efect era culoarea ambalajelor.
Asistenţa numeroasă care lua parte la festivităţile oferite de copii, avea bucuria şi plăcuta surpriză ca la
sfârşitul serbării, să li se ofere şi să viziteze expoziţia de lucruri manuale executate de copii, din carton, constru-
cţii din cubuleţe de lemn, rotiţe, tăbliţe colorate, coşuleţe, batistuţe cu flori etc. toate acestea producând mare
mulţumire şi bucurii, pentru că erau admirate, părinţilor ale căror odrasle nu pierduse timpul degeaba un an
de zile.
În anul şcolar 1925-1926 – „Şcoala de copii mici din Olteniţa“ – cum îi mai spunea la grădiniţă – la expo-
ziţia de lucrări manuale organizată de Ministerul Instucţiunii Publice, a obţinut „Diploma de onoare“ distincţie
deosebită şi mult comentată în oraş la vremea respectivă.
În acelaşi an, atât doamna Vasilichia Pârvulescu cât şi domnul Alexandru Pârvulescu institutor, fost revizor
şcolar, au fost decoraţi cu „Răsplata Muncii cu Clasa I-a pentru învăţământ“ din partea Ministerului.
În ziua de 27 februarie 1927, domnul Negulescu inspector general şcolar, constata, între altele:
„Cu simpatie şi încrederea părinţilor, cu concursul neprecupeţit şi darnic al comitetului şcolar şi al auto
rităţii comunale ale oraşului, această grădiniţă de copii trece în rândul întâi al instituţiilor de educaţie din ţară,
putând să servească de model.
160
GRĂDINIŢA DE COPII
Este prima grădiniţă de copii înfiinţată în anul 1919 odată cu liceul „Constantin Alimăneşteanu“.
A funcţionat cu două clase, anul I numiţi „CEI MICI“ şi anul II „CEI MAR!“, clădirea fiind situată
pe str. Constantin Alimăneşteanu la nr. 71. Aici noi cei 5 fraţi am învăţat după care am urmat şcoala
primară. Mai târziu aici a fost sediul întreprinderii de industrie locală după ce clădirea a fost demo-
lată. În prezent este loc de joacă pentru copiii de la căminul de zi, şi clădirea căminului.
Notez această inspecţie cu calificativul „FOARTE BINE“ şi exprim mulţumirile mele doamnei directoare
Vasilichia Pârvulescu pentru munca energică şi priceperea didactică pe care le-a închinat educaţiei micilor
vlăstare ale neamului nostru.“
Constatarea inspectorului general şcolar (care la vremea respectivă era unicul pe ţară – nu ca în zilele
noastre când, fiecare judeţ are inspector general şcolar – deci 41)
este suficientă şi grăitoare şi conţine substratul
vizivil care se detaşează cu caracter curat de patriotism.
Ceea ce cred că trebuie reţinut de aici de către cadrele didactice cărora părinţii şi societatea în general le
încredinţează copiii în zilele noastre, este, în primul rând, că nimic nu se poate obţine fără muncă asiduă şi
mai ales că, faţă de domeniul pe care ţi l-ai ales în viaţă, nu reuşeşti să faci mare lucru dacă nu ai vocaţie, che-
mare, înclinare şi preocupare sinceră.-
Numărul copiilor care frecventau grădiniţa era destul de mare. Interesul deosebit care s-a manifestat apoi
de primărie faţă de această primă instituţie de educaţie preşcolară, se oglindea an de an prin valoarea subve-
nţiilor acordate.
Conducătoarele Grădiniţei de copii
Grădiniţa a fost condusă în exclusivitate de persoane de sex feminin. Iată că din acest punct de vedere,
niciodată lucrurile nu se pot excepta sau deroga. Aceste conducătoare au fost:
– doamna Sofia Carp 1919-1920
– doamna Vasilichia A: Pârvulescu 1920-1923
– domnişoara Maria Popescu 1923-1924
– domnişoara Elena Daniilescu 1924-1925
– domnişoara Angela Grigoropol 1925-1927
– domnişoara Elena Coman 1927-1942
Angela
Grigoropol a fost fiica cerealistului Costică Grigoropol, decedat în iarna anului 1954 şi care a
fost ţinut în casă mai bine de o săptămână mort, întrucât acea iarnă a fost deosebit de grea,, aşa cum apare în
lucrare la un capitol separat.
Costică Grigoropol, – grec – a locuit vizavi de casa părinţilor subsemnatului,
imobilul existând, fiind proprietatea lui Vlaicu Popa. Vlaicu a fost băiat de prăvălie de la vârsta de 9 ani la
Niculică Teodoru, care a avut manufactura Teodoru, după naţionalizare, a funcţionat mulţi ani Judecătoria
Olteniţa până s-a mutat în noul local situat în parta de nord a Grădinei publice. Casa există şi asătzi – cu un
etaj.
Niculică Teodoru a fost frate cu Vasile Teodoru, decedat în anul 1948. Casele lui Vasile Teodoru care i-
au fost naționalizate, sunt cele de pe strada mare (Argeş în zilele noastre) care găzduieşte sediul Procuraturii,
cu denumirea mai recentă de Parchetul de pe lângă Judecătoria Olteniţa.
VA URMA !

Profesorii din invatamantul preuniversitar sunt functionari publici „in acceptiunea Codului Penal”, a decis Inalta Curte de Casatie si Justitie. La ce ii ajuta acest lucru pe profesori? Practic, la nimic! Profesorii nu vor avea parte de noi drepturi, ci doar de noi raspunderi, mai ales atragerea raspunderii penale din aceasta perspectiva, devenind incidente faptele si pedepsele aplicabile acestei categorii.

UPDATE: Decizia a fost publicata in Monitorul Oficial din 25 aprilie 2017, astfel ca aceasta intra in vigoare si a inceput deja sa produca efecte.

 

Definirea profesorilor din invatamantul preuniversitar ca functionari publici se refera la acceptiunea data de Codul Penal notiunii de functionar public si este diferita fata de cea din limbajul comun, sau de cea mentionata in Legea functionarilor publici (personal din institutii/autoritati de stat).MAI MULTE-AICI—https://www.portalinvatamant.ro/articole/legi-25/ce-primesc-profesorii-declarati-siquotfunctionari-publicisiquot-raspundere-penala-si-pedepse-specifice-inclusiv-luarea-de-mita-7033.html

 

Echipajul coordonat de prof. Adina Voicu, format din Bogdan Niculita si Dragos Costache, elevi ai Liceului Tehnologic “Nicolea Balcescu”, au reusit imposibilul s-au clasat pe locul I mondial, asezand Romania in fruntea topului mintilor luminate ale lumii.
“Am muncit mult, am pus suflet, am incercat sa ii conving pe elevii mei ca se poate, ca nu am de gand sa mergem acolo doar sa participam. Dup ace am castigat faza nationala, lucrurile au inceput sa prinda contur. Chiar daca s-a intamplat sa stam cu nasul in diferite programe pana la 3 de dimineata, efortul nici nu mai conteaza. Da, am surclasat cele mai puternice echipe, cele din Mexic si Statele Unite si alte zeci de tari de pe toate continentele. Am fost echipa numarul 105 din 357 de echipe, concurenta a fost acerba. Recunosc, au fost momente cand tensiunea m-a doborat, dar am mai plans cate un pic, m-am racorit si am luat-o de la capat cu incapatanare, idei noi, improvizatii si toate cele. Baietii au fost la inaltime, ne-am sincronizat de minune toti trei, intotdeauna unul din noi a venit cu un raspuns prompt in fata juriului, fara nicio ezitare.
Da, suntem saraci, suntem singura tara care nu a fost sustinuta de minister, singura tara care nu investeste in valorile ei. Din fericire, am avut ingeri pazitori. Un grup de profesori, colegi de-ai mei, au strans cativa banuti cu care am cumparat dulciuri specifice Romaniei (chiar daca nu are legatura cu concursul, am fost anuntati ca fiecare tara trebuie sa aduca ceva, sa facem schimb, sa experimentam), iar portofoliul pentru juriu il datoram unui om care a avut incredere in noi si caruia ii dedicam victoria noastra: Ovidiu Bujor, un roman cu suflet mare stabilit in Germania, prin firma sa, “Interpart Business Solutions GmbH”, ne-a ajutat sa ne ducem munca la capat. Sincer, daca nu ar fi fost Ovidiu, proiectul nostru ar fi ramas nefinalizat. Mai multumim si lui George Tudor, un tanar exceptional, precum si celorlalti elevi care au fost implicati voluntar: Alexandra Corcan, Ariana Dinita, Andreea Preda.
Inca nu ne vine sa credem ca ne-am intors pe locul I, poate vom constientiza aceasta reusita in zilele urmatoare. Pana atunci, am un sfat pentru tanara generatie: studiul nu dauneaza grav sanatatii, doar tutunul si alcoolul o fac. Hai, Romania!”

Dar pentru că au existat birjari care n-au avut pământ, ci numai cai şi trăsuri, şi pentru a-i termina şi pe aceştia deşi nu mai existau alte mijloace de transport, conducătorii comunişti ai oraşului, consiliului popular,
miliţia etc., au invocat mai întâi curţenia, iar apoi au introdus restricţii în circulaţia trăsurilor pe principalele
străzi.
Deci practic pe orice căi şi prin toate mijloacele trebuiau eliminaţi iar breasla de birjari să dispară.
Şi au dispărut din moment ce toţi au fost împotriva lor, adică a unor oameni care nu avea nici pământ iar în trecut
nu făcuse niciun fel de politică.
Aşa se face că olteniţenii au fost vitregiţi, în mod intenţionat, de exponenţii regimului comunist,
 de posibilitatea de a transporta un doctor să consulte un bolnav la domiciliu, să ducă un bolnav în stare gravă la
spital – pe atunci nu existau salvări – sau pur şi simplu de a face o plimbare prin oraş sau până la port.
Şi nunţile se făceau tot cu trăsuri.
Birjarii staţionau de regulă cu trăsurile pe strada mare, în faţa tutungeriei lui Eremia Drumulescu, chiar
pe colţ în centru şi în faţa cafenelei şi hotelului lui Ion Paniu, pe locul unde se află azi clubul Şantierului naval
Olteniţa, iar cu 15 minute înainte de sosirea trenurilor de la Bucureşti, se duceau la gară să ia pasagerii.
Cu foarte mare greutate, numai câţiva birjari au putut rezista până la începutul anilor 1959-1960, când
statul, prin Întreprinderea de Gospodărie Comunală Orăşenască – I.G.O. – a scos pe piaţă primele două maşini,
taxiuri – lumea le zice getaxcuri, de culoare beji. Benzina era relativ ieftină, iar preţurile la început erau mai
mici decât cele practicate de birjari şi asta bineînţeles, intenţionat. În acest fel birjarii s-au exclus de la sine şi
n-au mai putut rezista.
În privinţa birjarilor, la 10 noiembrie 1957, când am făcut eu nunta, am avut patru trăsuri, birjari
fiind: Mitică Dorobanţu, Dobrică Bobe – tatăl Mariei Biobe care cânta în corul bisericii, Enică Păunică şi
Dobre Gaţea. Pe atunci nu existau mașini mici în Oltenița, cu excepția celor care aparțineau noilor autpri-
tăți comuniste: Comitetul Raional de Partid avea 4, Comitetul raional (administrativ) 2, Securitatea, Mi-
liția și Procuratura.
* *
*
Separat de cunoştinţele mele pentru că pe majoritatea birjarilor i-am cunoscut, a unor pensionari care se
mai întâlnesc în piaţă şi discută, sau pe băncile din faţa primăriei, date privind birjarii care au rezistat până
mai târziu mi-au fost furnizare de Tudor Gaţea în vârstă de 85 de ani, care locuieşte pe strada Mihai Bravu,
strada cimitirului – şi care 26 de ani a transportat cu dricul morţii din oraş, decedaţi de la domiciliul lor, la ci
mitir, care şi el la rândul său a fost birjar, de Ion Bodârlău, ieşit la pensie de la Şantierul Naval Olteniţa, născut
la 11 ianuarie 1925, domiciliat pe strada Traian nr. 60 şi de Stelian Ion Savu, cunoscut sub numele de Stelică
chelneru, şi acesta cunoştea birjarii, pentru că îi ducea acasă pe clienţii care se îmbătau la restaurantele şi câr
ciumile pe unde el a fost chelner.
Nu cunosc de unde vine expresia „înjuri ca birjarii“ pentru că după cunoştinţa mea şi a altora mai vârstnici,
în general birjarii aveau un comportament civilizat cu clienţii pe care îi transportau.
Trăsurile erau vopsite în lac negru închis strălucitor, cu roţile din faţă mai mici în diametru, iar cele din
spate mai mari. Din butucul central al roţii porneau spiţe din lemn, dreptunghiulare la bază, care se terminau
rotunzi într-un suport metalic pe o geantă tot metalică dar îngustă, care la partea exterioară avea un cauciuc
natural din anvelopă de autocamion, pentru ca să nu zdruncine. La extremităţi la majoritatea trăsurilor butucul
era din bronz, aşa cum era şi capătul oiştei de care se prindeau opritorile de ham.
Între osiile roţilor din spate şi din faţă şi corpul propriu-zis al trăsurii, existau arcuri la fiecare, care făcea
ca indiferent de calitatea străzii, pasagerii să nu fie zdruncinaţi.
Lateral pe ambele părţi ale trăsurii existau două aripi metalice protectoare. În faţă pe capră sta birjarul
care mâna caii. În dreptul caprii, de o parte şi de alta, existau un fel de cadelabre-felinare, care pe toate cele
patru părţi aveau sticlă, prin care pe timp de noapte, se vedea feştila aprinsă la felinar. În spatele birjarului, în
interior, era o banchetă de 2-3 locuri rabatabilă.
În spate era un fel de canapea tapiţată de trei locuri, iar la spatele acesteia exista un fel de coviltir deca-
potabil din piele groasă (pe atunci nu se inventase încă vinilinul) care pe timp de ploaie se derula dinspre
spatele trăsurii spre birjar pentru a-i proteja pe pasageri de intemperii.
În partea exterioară, pe spatele trăsurii sta scris cu alb: „Tx. şi un număr dat de poliţie (ceeace însemna
taxi nr…. în loc de număr de circulație).
În concluzie, o plimbare cu trăsura era o relaxare neegalată de nimic, era ceva firesc, normal, natural în
aer liber, un mijloc de recreere, un remediu reconfortabil împotriva asteniei nervoase, a stresului (fenomene
care pe atunci nu apăruseră încă), e drept că pe distanţe mici şi cu viteze reduse, transporta tot atâţia pasageri
cât şi un autoturism în zilele noastre, nu necesita consum de carburanţi, nu polua cu nimic atmosfera, mediu
114
sau liniştea, nu s-a înregistrat niciodată niciun fel de accident.
„Schimbătorul de viteze“ era biciul din fişcă şi cu un ciucurel care servea mai mult de decor pentru că nu
prea era cazul ca să fie folosit. Caii erau mâncaţi de grăunţe iar birjarul se înţelegea cu ei din vorbă.
Trăsurile făceau parte în mod organic din peisajul citadin şi din viaţa socială a oraşului, era ceva util, in-
dispensabil, fără de care olteniţenii nu-şi concepeau viaţa, iar oraşul fără aceste trăsuri, părea pustiu. Cele mai
plăcute plimbări erau pe strada mare, sub privirile trecătorilor, din centru spre gară, ocolind grădina publică
care pe atunci era în formă pătrată şi din centru până la port.
Şoseaua portului avea pe ambele părţi, pomi mari, groşi, bătrâni, cu multe ramificaţii ale căror crengi se
uneau, deasupra, pe axul şoselii, căreia îi da aspectul unui tunel viu de culoare verde închis, prin care cu greu
pătrundau razele soarelui.
Când trăsurile erau angajate la nunţi, în număr mai mare de 6-8, mirele cu trăsurile şi rudele lui se duceau
şi lua mireasa de acasă, apoi naşii, se făcea cununia civilă la primărie, apoi cununia religioasă la biserică, se
mergea la fotograf unde se făceau mai multe poziţii, în grup, separate etc., apoi se dădea un tur, două, împrejurul
grădinii publice, timp în care, fiecare lăutar, cu vioara, cu acordeonul sau cu ţambalul, etc., câte unul pe capră
alături de birjar, cântau toţi „marşul miresii“ după care coloana de trăsuri se îndrepta cu tot alaiul spre salon
unde avea loc nunta până a doua zi.
Şi în modul de desfăşurare al nunţilor, exponenţii regimului comunist aveau să intervină cu „inovaţii“
pentru a-şi face simţită prezenţa. Astfel că, „justificat“ de faptul că nuntaşii nu pot merge a doua zi la serviciu,
petrecerea trebuia terminată până la orele 23 şi numai în cazuri excepţionale până la miezul nopţii, faţă de
cum era obiceiul ca nunta să ţină până a doua zi.
În plus apărând Legea nr. 18 privind dobândirea bunurilor în mod ilicit, de unde până atunci, lăutarul
anunţa în gura mare darul de la fiecare nunta, acum banii se puneau în plic, iar la urmă socrii nu anunţau suma
adunată pentru ca lumea să aprecieze dacă cei care au făcut nunta şi-au scos sau nu cheltuielile.
* * *
Mulţi birjari, la sărbători, sau cu ocazia altor evenimente mai deosebite, împleteau coamele şi cozile la
cai, simplu sau şi cu funde roşii, iar alţii înodau cozile împletite.
Iarna, când după căderea zăpezii se formau pârtii trăsurile erau înlocuire cu sănii, traseele erau aceleaşi
ca şi ale trăsurilor, iar până la „cedarea Cadrilaterului în anul 1940, când îngheţa Dunărea, traseul săniilor se
prelungea până la Turtucaia. Deosebirea era că iarna caii, aveau câte un şir de clopoţei şi ciucure la gât care
da un plus de farmec unei plimbări cu sania. Stau şi mă gândesc şi ca mine şi dumneavoastră iubiţi cititori, în
trebându-mă şi întrebându-vă: Doamne, unde sunt acele timpuri? Cine şi cu ce drept ni le-a răpit? Cui şi ce
rău făcea cuiva un asemenea mod de viaţă?
„Binefacerile regimului comunist“ priin metodele-i specifice a suprimat şi acest mod de viaţă patriarhal,
care se statuase în viaţă şi obişnuinţa oamenilor de-a lungul timpului.-
Din punct de vedere psihologic şi fiziologic, oamenii se obişnuise cu caii, iar caii cu stăpânii lor, ţinea la
ei, îi îngrijea, pentru că una era când calul era mâncat şi îngrijit de acelaşi om şi altă soartă au avut-o caii la
întovărăşiri sau la colectiv când au avut nenumăraţi vizitii.
Unii birjari, îi vedeam că în timp ce-şi aşteptau clienţii, le dădea la cai din mână, bucăţi de zahăr, pâine
biscuiţi etc.
DAR IATĂ CINE ERAU BIRJARII DIN OLTENIŢA
1. Mitică Dorobanţu
, un fel de fanion al birjarilor care avea dragoste faţă de cai şi parcă şi caii simţeau
acest lucru.
Avea patru cai frumoşi care mergeau în buestru, cu coama pe gâtul şi greabănul încordat, iar lumea
când îi vedea îi scuipa să nu se deoache, iar el era mândru şi bucuros când îi mâna.
El era cel care ducea morţii cu dricul, de la domiciliul celor decedaţi, până la biserică, iar după oficierea
slujbei, la cimitir.
Cei 4 cai înhămaţi la dric, erau îmbrăcaţi într-un fel de mantăi dintr-un material de pânză groasă de culoare
neagră, inclusiv capetele cailor, din care erau ieşite afară urechile şi se vedeau doar ochii.
Hamurile groase din piele neagră, cusute cu fişcă albă, mereu unse ca să fie frumoase şi să fie moi ca să
nu-i jeneze pe cai, cu catarămi, rozete, paftale, nituri, capse din alamă strălucitoare, se mulau pe trupurile
cailor graşi, mereu ţesălaţi şi bine îngrijiţi.
Copitele cailor cu unghiile curăţate la potcovar, erau date cu un fel de unsoare neagră, lucioasă, ca un fel
de pantofi, văcsuiţi. Între glezne şi genunchi, caii aveau un fel de jampieri, dintr-un fel de meşină de culoare
115
deschisă, care se prindeau de piciorul calului cu câte două cureluşe de piele cu catarame strălucitoare din
bronz.
Deşi caii aveau două perechi de hăţuri, una pentru cei din faţă şi alta pentru cei din spatele lor din imediata
apropiere a dricului, totuşi, pentru siguranţă – şi cei din faţă şi cei din spate, de o parte şi de alta, erau ţinuţi de
dârlogi, de câte un om, pentru ca nu cumva să se sperie şi să o ia la fugă. Aceasta şi pentru că, cortegiul funerar
mergea încet, caii dădeau semne de nervozitate şi parcă jucau pe loc.
Caii erau mânaţi de Mitică Dorobanţu care sta pe capră îmbrăcat într-un fel de manta lungă până la glezne
şi largă din pluş de culoare închisă, încins la mijloc cu un fel de brâu, lat, cu trei catarame, cam cum e chimirul
la ciobani, iar pe cap avea şapcă de culoare închisă cu cosorog, cum aveau portari la marile hoteluri din Bu-
cureşti. Atât el cât şi oamenii care mergau pe lângă cai şi-i ţineau de dârlogi, aveau prinse la spate de umăr,
câte un ştergar ţesut în casă. Peste ani, denumirea de ştergar, în special la oraş, a fost înlocuită cu cea de pro-
sop.
Dricul, asemănător la exterior de forma unui cupeu, numai că, în spatele vizitiului, în loc de canapele,
exista un spaţiu superior mărimii sicriului.
Din cadrul cortegiului funerar, cel mai principal era dricul pentru că acolo se afla cel decedat.
Dricul propriu-zis, construit din lemn – prin părţile laterale – având geamuri cu diverse ornamente în jurul
lor, era vopsit negru lucios, iar în interior alb.
Dricul era montat pe arcuri paralele din foi de oţel, iar acestea, prin şuruburi, erau prinse de osii. Roţile
din faţă aveau diametrul de un metru, iar cele din spate, puţin mai mari.
Căpăţânile butuc ale roţilor, aveau la exterior câte un cerc metalic, lat, de culoarea bronzului. Deasupra
dricului avea montat – probabil executat de un meşter modelar iscusit – un îngeraş cu aripi, în picioare, vopsit
în alb, de statură mijlocie.
Sub regimul comunist, în timp, lucrurile au degenerat aşa de mut, întrucât asemenea ritualuri nu erau vă-
zute cu ochi buni pentru că reprezentau simboluri ale credinţei în Dumnezeu, şi pentru că vedeau că lumea, la
asemenea evenimente triste, se aduna în număr mare şi se solidariza cu cei aflaţi în suferinţă, în primul rând
cu cei din partea decedatului.
Astfel că acest dric fastuos de altă dată a fost înlocuit cu unul mai simplu, mai mic, mai puţin ornamentat,
cu roţi de autoturism, în loc de 4 cai, în timp dricul a fost tras doar de doi cai, iar în cele din urmă a rămas
numai un cal. Calul nu mai e îmbrăcat în nimic, vizitiul de pe capră este îmbrăcat curat însă în ţinută obişnuită.
Hamul nu mai are zorzoane metalice strălucitoare, iar morţii nu au mai fost conduşi cu lăutari care să cânte
marşuri funebre.
Cine vrea să vadă cam cum arătau dricurile de altă dată, poate să meargă la biserica eroilor, unde un dric,
stă aruncat şi părăsit în spatele bisericii.
Revenind la Mitică Dorobanţu – căci despre el este vorba – avea trăsură frumoasă, îngrijită, la fel erau şi
caii, avea şi sanie iarna. Îi era dragă viaţa, era cunoscut şi apreciat de olteniţeni, iar el îi cunoştea pe orăşeni.
Până la înfiinţarea automobilului şi trenului, birjarii în Olteniţa erau de mare valoare şi aveau sindicatul
lor, lucru despre care scriu detailat în lucrarea de faţă.
2. Dobre Gatea:
avea 4 cai cumpăraţi de la Bucureşti, doi negri şi doi suri. Cei mai în vârstă cred că îşi
aduc aminte. Avea trăsură şi sanie pentru doi cai şi căruţă mare cu care căra la chirie.
3. Dobrică Bobe,
era un om bun, cumsecade, de viaţă şi mereu bine dispus. Avea trăsură şi sanie de doi
cai. Avea şi căruţă cu care căra la chirie.
4. Mitică Chelu,
arhicunoscut în Olteniţa. În permanenţă fie iarna, fie vara, el purta căciulă din blană de
oaie. A fost ani de zile birjar pe trăsura primăriei. El este omul care a schimbat cei mai mulţi primari şi singurul
care a stat cu spatele la toţi primarii.
5. Nae Pestriţu,
poreclit şi „omul de lemn“ pentru că avea reunatism cronic la coloana vertebrală şi ni
ciodată nu putea să îndoaie capul spre faţă.
Avea trăsură şi sanie de doi cai şi căruţă cu care căra cereale.
La birjerie i-a urmat fiul său Dode.
Şi-a trăit tinereţea din plin şi era foarte zvăpăiat. Era băiat de viaţă şi
în mod special era preferat şi căutat de tineret, de cei de seama lui. Dode când mergea cu trăsura, dar mai ales
iarna cu sania, mergea cu cea mai mare viteză prin oraş. A ieşit la pensie de la Şantierul Naval, iar acum este
în vârstă de 75 de ani.
6. Niculae Vidra
(vidra era porecla pentru că pe el îl chema de fapt Pană, dar lumea aşa îl cunoştea). A
avut trăsură şi sanie cu doi cai, iar căruţă cu care căra cereale de 4 cai. L-am cunoscut bine pentru că era neam
cu noi. Era un om foarte curios. Nu avea răbdare. Câd mânca ciorbă de exemplu, şi era prea fierbinte, punea
puţină apă în ea ca să se răcească puţin. Nici acum nu-mi pot închipui, cum putea să scrie dar nu ştia să citească.
116
Avea în gură o putere de neimaginat. Sta în genunchi, în poziţie verticală, şi apuca dintr-o margine masa cu
dinţii, care avea pe ea farfurii pline de mâncare, sticle, sifoane şi de toate şi o ridica în sus, la nivelul corpului.
Nici acum nu-mi imaginez de unde atâta forţă, plus alte ciudăţenii pe care spaţiul, nu-mi permite să le descriu.
Mama lui, cunoscută în cartier de cei bătrâni sub numele de baba Liţa a trăit 105 ani. A avut doi băieţi, iar în
viaţă mai trăieşte un nepot de al său Costel Pană şi el pensionar, tânăr.
7. Enică Păunică; 8. Nae Zanea; 9. Ion Chirnogeanu; 10. Costică Păun,
toţi aceştia aveau trăsuri,
sănii de doi cai, şi căruţe cu care cărau la chirie.
11. Niculae Măcău,
locuia pe strada 23 aprilie, avea trăsură, sanie cu doi cai şi căruţă cu care căra chirie,
cereale în port. În mod deosebit îşi îngrijea mustaţa.
12. Niculae Cercel; 13. Costică Nedelcu; 14. Fane Bodârlău.
Este tatăl lui Ion Bodârlău, născut la 11
ianuarie 1925, domiciliat pe strada Traian la nr.60, ieşit la pensie de la Şantierul Naval, este cel care mi-a dat
relaţii importante despre birjarii de altă dată.
15. Ivan Troacă; 16. Enciu Savu; 17. Marin Creţi; 18. Mitică Aprozeanu; 19. Niculae Les
al babii
Miclii aşa era cunoscut de olteniţeni;
20. Costică Orneaţă; 21. Tudor Tănase
toţi aveau trăsuri şi sănii cu
doi cai şi căruţe, cu excepţia ultimului care nu avea căruţă.
22. Niculae Pitacu,
pe fiul lui l-a împuşcat în port la restaurantul lui Fănică Lală,
care a locuit spre gară,
la colţul din intersecţia cu bulevardul exterior – actualul bulevard 1 Ddecembrie 1918, cu bulevardul Republicii
(strada gării).
23. Marin Bozan; 24. Costea Măcău; 25. Gheorghe Serbu; 26. Marin Orneaţă; 27. Mihalache Bo
dârlău; 28. Anghel Bozan; 29. Ion Lulea; 30. Costică Aron; 31. Ivan Țală,
frate cu Costică Țală;
32. Marin
Ursu; 33. George Nenică; 34. Alexandru Toropoc; 35. Niculae Manciu; 36. Niculae Toropoc; 37. Nafură
din Olteniţa rurală;
38. Tudor Gatea,
frate cu cel de la numărul curent 2 şi care a dus morţii cu dricul la cimitir
şi care avea şi trăsura şi caii mereu foartre îngrijiţi;
39. Stelică Badea; 40. Dobrică Zeamă-neagră; 41. Ion
Fleşeru; 42. Sandu Manciu; 43. Marin Pestriţu; 44. Iancu Untescu; 45. Dobrică Grigorescu; 46. Tincă
Manciu; 47. Dode Bozan şi 48. Ivan din Atârnaţi.
Prin metodele specifice, regimul comunist, mai întâi i-a înlăturat pe aceşti oameni nevinovaţi, din care
nu ştiu şi nu cred că poate nici jumătate din ei, nu aveau patru clase primare, erau oameni care prin prestările
lor de servicii erau utili societăţii şi oraşului, îşi câştigau existenţa prin muncă în mod cinstit, nu au făcut vreun
rău nimănui niciodată, nu au făcut politică de niciun fel, nu aveau timp de aşa ceva şi nici nu-i interesa pentru
că îşi vedeau de treaba lor, nu au avut antecedente penale, şi-au plătit dările către stat integral şi la timp, nu au
avut cine ştie ce pământ, unii poate n-au avut deloc, nu au exploatat pe nimeni pentru că spre deosebite de
toate meseriile, pentru a deveni birjar nu trebuia să facă ucenicie şi totuşi, în mod nejustificat şi inexplicabil,
au fost distruşi de regimul comunist.
Practic le-au fost suprimate sursele cinstite de existenţă.
Iată cum ies la iveală cu timpul şi cu fiecare ocazie, consecinţele răutăţii şi prostiei unui regim politic
care prin doctrina şi ideologia sa, şi-a săpat singur groapa, unde, în cele din urmă a căzut singur fără a mai fi
nevoie să-i facă cineva brânci.
Şi aceasta nu s-a întâmplat numai în România ci chiar în patria comunismului – U.R.S.S. Şi în toate ţările
din Europa care s-au aflat sub influenţă sovietică.
Partidul Comunist Român, liderii săi, exponenţii acestei ideologii utopice, perimate şi depăşită, nu au
înţeles că fiecare, indiferent de treapta socială pe care se află şi de profesia pe care o practică, ne suntem utili
şi datori unul faţă de celălalt şi că nu putem trăi singuri, izolaţi, dar cu o condiţie esenţială: să avem liberetate
reală – nu doar scriptică în constituţie – să ne bucurăm de atributele şi valorile ei, şi să fim lăsaţi în pace, să
trăim aşa cum am pomenit – respectându-ne reciproc în mod civilizat şi demn
iar legea să fie aceeaşi pentru toţi în faţa căreia să fim egali şi nu diferenţiaţi printr-un carnet de culoare roşie.
* * *
TRĂSURILE, BIRJARII FĂCEAU PARTE DIN PEISAJUL CITADIN AL LOCALITĂŢII NOASTRE.
Olteniţenii nu concepeau oraşul lor fără trăsuri. Niciuna din vederile cu caracter de suvenir, din acele vremuri,
nu erau fără trăsuri.
Pentru ocazii unice în viaţa oamenilor, la nunţi, botezuri, la cununii, la înmormântări, la
alte ocazii, trăsurile erau nelipsite. Erau utile oamenilor şi nu deranjau în niciun fel pe nimeni, cu nimic.
Toamna când tinerii recrutau să plece în armată – era un eveniment unic în viaţa lor – făceau chef şi se
plimbau cu trăsura prin oraş. Birjarii făceau curse la Ulmeni şi la Chirnogi, în special pe timpul bâlciului.
Olteniţa a avut şi maniaci cu stare – e drept puţini la număr – care, când erau bine dispuşi, dorind să se
117
etaleze, luau trei trăsuri. În prima trăsură îşi punea pălăria de paie cu boruri drepte, în a doua bastonul sau um
brela, iar în a treia sta el. Nu deranja pe nimeni cu nimic, era mulţumit că era văzut de lume. iar birjarului îi
plătea cât îi cerea.
Birjarii erau şi o sursă de informare.
Dacă îl întreba cineva, ştia ora de plecare şi de sosire a trenurilor în
gară şi la port, cât face trenul până la Bucureşti, cât costă biletul. Cu aproximaţie cunoştea bacurile lui Decu
lescu şi Bărbulescu de pe Dunăre, orele la care acostau şi plecau din portul Olteniţa la Turtucaia, curse care
aveau oarecum un mers regulat.
Deasemeni orele de sosire şi plecare în şi din portul Olteniţa a vaporului de
pasageri care făcea curse regulate pe ruta Giurgiu-Călăraşi.
Deasemeni, dacă cineva venea pentru prima dată, cu trenul, la Olteniţa şi întreba de o anumită persoană,
era imposibil ca birjarul să nu-l cunoască pe cel în cauză şi să nu-l ducă direct la destinaţie.
Cunoştea avocaţii, preoţii, doctorii, poliţaii, gardienii, judecătorul, funcţionarii de la primărie, iar dacă
erau întrebaţi puteau să-ţi dea un sfat în legătură cu cei mai căutaţi de lume.
Cunoştea negustorii, comercianţii şi profilul magazinelor unde puteai găsi un anumit lucru. Cunoştea
toate cârciumile, bodegile, restaurantele, grădinile de vară, gheţăriile, pe proprietarii acestora şi erau în măsură
să-ţi spună cam ce profil au fiecare şi unde îşi poate satisface gusturile clientul respectiv.
De exemplu, pe strada mare – în zilele noastre Argeşul – pe locul unde acum se află un bloc în care fun
cţionează Trezoreria, era arhicunoscutul restaurant al lui Mihai Popa – frate cu Gheorghe Popa care avea res
taurant şi grădină de vară la piaţă. Restaurantul lui Mihai Popa de pe strada mare era profilat pe tot felul de
mâncăruri din peşte preparate chiar de soţia sa. Se dusese vestea despre restaurantul său. Olteniţenii mai
bătrâni, cred că îşi aduc aminte că pe strada mare, în special duminica, veneau bucureşteni în grup, cu maşini
mici să servească fel de fel de specialităţi din peşte.
În acele vremuri apele nu erau poluate – lumea nici nu avea ideie despre această noţiune – iar Mihai Popa
îşi procura scrumbiile, parcă le văd, între 1 şi 1,5 kg bucat, cu spinarea albastră şi cu burta de un alb imaculat
– renumitele scrumbii de Dunăre – cegă şi somn cum şi alte feluri de peşte de la Balta Greaca.
Balta Greaca a fost asanată de regimul comunist în anul 1968, lucrările au cosat un miliard de lei, dar nu
au fost recepţionate nici până în ziua de azi.
Reluând firul povestirii, arăt că pe atunci nu se inventase „condica de sugestii şi reclamaţii“, pentru că
nu era necesară şi nici televizorul pentru reclame. Fiecare patron şi fiecare chelner îşi făceau singuri reclamă
şi amândoi localului, direct, la faţa locului, în relaţia cu clientul, prin modul ireproşabil de servire.
La Olteniţa se ajunsese ca fiecare restaurant sau grup de cârcimi – de mâna întâi sau de mâna a doua – să
aibă lăutarii să. De exemplu la Mihai Popa era nelipsit Cărăruie şi cu fiică sa Jeana. Nevasta lui Mihai Popa
era sora soţiei lui Vatică Oblu – ambele erau fiice de preot, din Luica.
Vatică Oblu avea depozit en gross de
bere la sticle (de 1/2 şi 1 litru „Luther şi Bragadiru“). Marfa o aducea cu camion tras de cai, de la Bucureşti,
Vatică Oblu avea şi batoză de treierat păioase.
Pe atunci în Olteniţa, era foarte puţină lume străină de oraş.
Oamenii se cunoşteau între ei, când se întâl-
neau se salutau binevoitori, discutau şi îşi vedea fiecare de treaba lui. Se obişnuise fiecare să fie aşa cum e.
Starea de lucruri parcă era un dat de la Dumnezeu.

Elevii se pregatesc pentru vacanta de Paste 2017, care teoretic va incepe pe 19 aprilie. Practic, insa, scoala se va incheia pe 14 aprilie, vineri. Dat fiind ca 16 aprilie este sarbatoarea Pastelui, 17 si 18 aprilie vor fi zile libere pentru elevi (a doua si a treia zi de Paste). Conform structurii anului scolar 2017, vacanta de Paste dureaza pana pe 30 aprilie, insa, pentru ca 1 mai este zi libera, copiii vor reveni la scoala abia pe 2 mai.

Cand incepe Vacanta de Paste? Teoretic pe 19 aprilie. Practic, insa, elevii vor avea ultima zi de scoala pe 14 aprilie.
Vacanta de Paste din 2017 este programata, conform structurii anului scolar, intre 19 si 30 aprilie. Practic, insa, de Paste elevii vor avea liber pe 16 aprilie (duminica – prima zi de Paste), 17 aprilie (luni – a doua zi de Paste) si 18 aprilie (marti – a treia zi de Paste), dupa care, pe 19 aprilie, intra in mod normal in vacanta de primavara, pana pe 30 aprilie. sursa-https://www.portalinvatamant.ro/articole/structura-anului-scolar-19/vacanta-de-paste-din-2017_incepe-pe-15-aprilie-si-tine-pana-pe-2-mai-7042.html?utm_source=legislatiamuncii-22032017&utm_medium=email&utm_campaign=newsletter&uid=580067

                            PATRIARHIA ROMÂNĂ

                          EPISCOPIA SLOBOZIEI ȘI CĂLĂRAȘILOR

                          SECTORUL MASS-MEDIA

 920023  Slobozia, str. Episcopiei, nr. 2, Ialomița, tel. 0243 231711;

                                        0751 156 230; tel./fax 0243 231 154; web: www.sf-esc.ro

Comunicat de presă

Marșul pentru viață 2017

Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”

Sâmbătă, 25 martie 2017

 

 

În perioada 1–31 martie 2017, în numeroase orașe și localități din România și Republica Moldova se va desfășura Luna pentru viață 2017 „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”, având ca punct culminant Marșul pentru viață 2017Ajută mama și copilul! Ei depind de tine”, organizat sâmbătă, 25 martie 2017.

 

Marșul pentru viață este la a VII-a ediție națională. Tema „Ajută mama și copilul! Ei depind de tine” oferă posibilitatea dezbaterii necesității, posibilității și eficienței sprijinirii femeilor aflate în criză de sarcină.

La nivel național, aceste manifestări nu au un organizator unic, ci în fiecare oraș sau localitate există organizatori locali independenți, care reprezintă diferite organizații și instituții pro-viață locale.

Prin Marşul pentru viaţă promovăm conştientizarea societăţii şi sprijinirea femeii să nască viaţa pe care o poartă în ea, precum şi proclamarea familiei creştine tradiţionale ca o moştenire sfântă primită de la străbunii noştri.

 

Iată câteva aspecte care motivează tema aleasă pentru acest an.

România ocupă locul al doilea în lume în statistica numărului de avorturi raportat la populația actuală (Rusia este pe locul întâi): 22.832.650 de avorturi legale, chirurgicale, doar în spitalele de stat, în perioada 1958–iunie 2016, față de o populație de 19.760.000 de persoane la 1 ianuarie 2016.

În condițiile în care civilizația tradițională și spiritualitatea românească nu au valorizat  avortul, numărul uriaș de avorturi este cauzat de ignorarea problematicii crizei de sarcină și existenței unei mentalități publice pro-avort, ambele cu rădăcini în perioada și în ideologia comunistă.

 

De aceea, este folositoare implicarea tuturor pentru ca la acest Marş pentru viaţă să participe şi copii, suflete nevinovate şi pline de viaţă şi de dorinţa de a creşte şi de a-şi întemeia la rândul lor familii. Este important ca încă de mici, prin intermediul educaţiei parentale, şcolare şi religioase copiii să conştientizeze că viaţa este un dar primit de la Dumnezeu.

În goana omului contemporan pentru căutarea fericirii, în special trupeşte, cu orice preţ, se uită că omul este în primul rând o fiinţă ce trebuie să îşi asume responsabilitatea propriilor acţiuni. Suprimarea vieţii fătului nenăscut nu este o simplă procedură chirurgicală, o înlăturare a unei tumori, ci întreruperea unui ciclu de dezvoltare natural, conform legilor biologice, sădite de Dumnezeu în Creaţia Sa.

De aceea, credem, dincolo de permisivitatea legislativă, creştinii şi nu numai trebuie să militeze pentru Viaţă şi bucuriile acesteia.

Aşadar, în lumina celor spuse, vă invităm să ne însoţiţi în demersul nostru nobil.

Mulţumindu-vă anticipat, vă aşteptăm să vă alăturaţi nouă în data de 25 martie 2017, în ziua Buneivestiri, la ora 15.00, în Municipiul Oltenița.

 

ORGANIZARE:

 

  • Marșul se va desfășura pe ruta bulevardul Republicii (plecare din fața gării din Oltenița) – bulevardul Tineretului (sensul de mers spre București) – bulevardul Tineretului (sensul de mers spre port) – bulevardul Republicii – strada Alexandru Iliescu – Biserica „Sfântul Nicolae” – Oltenița Centru;
  • În incinta Bisericii „Sfântul Nicolae” – Oltenița Centru se va săvârși slujba de Te – Deum;
  • Activitățile culturale se vor desfășura pe o scenă amenajată în parcul din spatele blocurilor ANL din Oltenița, pe ruta strada Alexandru Iliescu – bulevardul Republicii – bulevardul Tineretului (sensul de mers spre București). Programul cultural este organizat de Clubul Copiilor din Oltenița intitulat „Ajută mama și copilul”!
  • Atelier de desene pe asfalt pentru copii intitulat ,,Desenăm împreună pancarta mea pentru viață – Alege viața”, cu participarea copiilor din cadrul școlilor și grupurilor de cateheză ale parohiilor prezente la marș.
  • Diferite jocuri interactive.
  • Pe tot parcursul marșului, siguranța participanților va fi asigurată de Poliția Rutieră, Jandarmerie și Poliția Locală;

 

 

 

 

Biroul de Presă

al Episcopiei Sloboziei și Călărașilor

birpresesc@yahoo.ro

 

. Primul primar care figurează sub numele de „Tache magistratul” adevărat a fost – pentru o perioadă
destul de lungă de timp – numai prenumele de Tache fiindcă „magistratul” reprezenta de fapt porecla, poate
bine atribuită de inventivitatea olteniţenilor, devenind astfel nume, pentru că în urmă cu un secol şi jumătate,
în viziunea cetăţenilor funcţia de primar era sinonim
ă cu cea de magistrat.
După cum – probabil – se ştie, în Roma antică, magistratul însemna în fapt un cetăţean ales pentru ex-
ercitarea unor importante atribuţii de conducere în autoritatea publică şi administrativă şi – concomitent – un
om, al legii.
Pentru perioada de 24 de ani, cuprinsă între anul 1853 şi 1877 – dat fiind faptul că arhiva primăriei a fost
distrusă de război, nu aveam o listă oficială a primarilor care au condus şi răspuns de destinele oraşului. Apar
totuşi în lucrare câteva nume de primari şi ajutori de primari – sinonimi cu funcţia de viceprimar de după rev-
oluţia din decembrie 1989 – depistaţi pe diverse acte de stare civilă păstrate de oameni, semnate de aceştia sau
prin alte documente de administraţie ale oraşului.
Puţinele monografii scrise până în momentul de faţă, pentru perioada 1853-1877, n-au menţionat numele
primarilor afirmând că arhiva a fost distrusă de război, ceea ce de fapt era adevărat. Totuşi, în urma incursiunilor
efectuate prin documente şi arhive, am reuşit în cele din urmă, împreună cu domnul prof. Done Şerbănescu,
directorul Muzeului de Arheologie Olteniţa şi am identificat persoanele care au ocupat funcţia de primar (sim-
ilară cu cea de magistrat, cum i se spunea şi cum era considerat la vremea respectivă de localnici), menţionate
la începutul acestei liste în persoana următorilor: Tache (MaTache Ioan), Davidolu Panaiotis şi Dimitrie Treti-
nescu. Am scris Tretinescu şi nu Trătinescu (deci cu e în loc de ă) cum s-au deprins olteniţenii să-l numească,
întrucât l-am identificat după unele semnături date pe câteva acte de stare civilă, chiar bunicilor şi părinţilor
mei aşa cum apar în lucrare.
Numele primului primar Matache Ioan, ale căror rămăşiţe pământeşti se află în mormântul de forma unui
monument mai mic, aflat în partea dreaptă a bisericii Sfântul Nicolae din centrul oraşului, a fost atribuit de
autorităţi străzii gării – bulevardul Republicii din zilele noastre, care mai înainte s-a numit Cantacuzino, Iancu
Slăvescu, etc., capitol care apare separat în lucrare.
Potrivit actului de fondare a oraşului Olteniţa, care stă scris de decenii prin litere încrustate pe pisania de
marmură – un fel de micro monument, aflat pe partea stângă la intrarea în catedrala „Sfântul Nicolae” din cen-
trul oraşului, şi care arată detaliat, condiţiile şi modul de întemeiere a oraşului, scrie:
„Astăzi 28 iulie 1872 sub patronajul Măriei Sale Domni
torul României, Carol I, proprietarii oraşului
Olteniţa, au ridicat această piatră – este vorba de pisanie – pentru veşnică recunoştinţă de toţi privotori şi moşten-
itorilor, bazele fundamentale acestui oraş, actul de tranzacţiune pentru fondarea acestui oraş Olteniţa… ”
(în lucrare apare integral actul de fondare scris în stilul şi expresiile vremii spre a-i păstra autenticitatea).
Un neghiob – expresia îmi aparţine – pentru că altfel nu-l pot numi, pus de comunişti, a încercat însă n-a
reuşit, ca să şteargă de pe acestă pisanie, numele Domnitorului Carol I. Se vede cum a fost scrijelită marmura
cu un obiect dur. Nu ştiu dacă analfabeţii respectivi cunoşteau că suveranul nostru Carol I a făcut şi a reprezentat
o istorie veritabilă pentru ţara noastră şi pentru Europa, şi că regele Carol
cu lunga sa domnie de 48 de ani, se situează pe locul trei în lume, primul fiind deţinut de Regina Angliei, iar
al doilea de împăratul Hirohino al Japoniei, recorduri unice nedepăşite până în zilele noastre. De asemeni, în
cadrul ţării noastre Carol I cu cei 48 de ani de domnie deţine primul loc, urmat de Ştefan cel Mare care a
domnit 47 de ani.
Prinţul ALEXANDRU Dimitrie GHICA a vândut locuitorilor din moşia sa în anul 1853 suprafaţa de 600
pogone (100 pogone pentru vatra oraşului) şi (500 de pogone) pentru locuitorii ce se vor înmulţii. Pentru tran-
zacţia acestei operaţiuni s-au format două epitropii:
– una din partea Casei Domneşti formată din domnii: Maiorul C. Ieronom, Pitarul Alexandru Zalichi şi
Vasile Biar;
– cealaltă, din partea doritorilor de pământ compusă din domnii: Pitarul Nicolae Protopopescu, Pitarul
Dimitrie Tretinescu şi Panaiot Davidolu.
Am făcut această relatare pentru a arăta că Pitarul Dimitrie Tretinescu, este în fapt cel care avea să devină
primar al oraşului. La timpul potrivit, pentru a se înţelege mai bine, arăt că, şi din această cauză cât şi pentru
înfăptuirile edilitare ale primariatului său, olteniţenii, din respect faţă de memoria lui, i-a atrbuit unei străzi
numele său care, la început s-a numit Minerva, apoi Dorobanţi, după aceea Tretinescu, care în zilele noastre
se numeşte Dunărea.
Numele lui Dimitrie Tretinescu a fost înlocuit cu „Dunărea” în timpul regimului comunist – aşa se numeşte
şi în zilele noastre, mai întâi fiindcă nu ştia de Tretinescu, dar mai ales pentru că aveau oroare faţă de denumirile
vechi, fiind convinşi că trebuia să semnifice ceva, iar acel ceva trebuia obligatoriu uitat. O să vedem că ulterior
vor fi schimbate denumirile multor străzi cu nume care n-au nimic comun cu oraşul. Deci şi din acest punct
de vedere, şi pe această cale, exponenţii regimului comunist urmăreau de fapt cu o înverşunare şi constantă
ambiţie politizarea şi îndoctrinarea.
C.N. Daniilescu (deci nu Danilescu) a fost una din cele mai reprezentative personalităţii ale vremii care
s-au numărat în rândul primarilor, lucru demonstrat şi de faptul că acesta a fost ales de cetăţeni primar, în patru
mandate, cazuri neîntâlnite de la înfiinţarea oraşului şi până acum. Prin urmare acesta a fost ales primar în
anii: 1881, 1890-1900, 1901-1902, 1907-1909, totalizând 15 ani de primariat, altfel spus 10% din întreaga pe-
rioadă de la fondarea oraşului de un secol şi jumătate.
In perioada lui de primariat, s-a remarcat nu numai prin bunătate şi de înţelegere faţă de solicitările oa-
menilor, dar şi cu realizările edilitare şi chiar prin comportamentul şi ţinuta sa morală. După multe căutari,
mi-a ajutat Dumnezeu şi am găsit o fotografie de familie, datată 12 mai 1912 a lui Gh. N. Daniilescu, făcută
în faţa casei lor – pe atunci în construcţie – împreună cu fiii săi şi familiile acestora, iar alta reprezentându-i pe
cei doi fraţi Eftache Daniilescu poliţaiul oraşului şi fratele său Hristache Daniilescu primarul.
Casa în care a locuit familiile acestora şi cei doi fraţi, există şi în zilele noastre, fiind un imobil destul de
impunător şi rezistent, parcă sfindând trecerea timpului fiind un fel de mostră arhitecturală. Este situată pe
strada fostă Constantin Alimănişteanu nr. 42, vizavi de blocurile de 10 etaje, în spatele său spre sud, fiind casa
lui Duşcă Savu.
Aici locuieşte şi este în viaţă în anul 2007, în vârstă de 87 de ani, Jeana Daniilescu, care locuieşte împreună
cu fiica sa Filofteia (Fifi), ambele pensionare. Jeana Daniilescu este soţia lui Mielu Daniilescu care a fost şef
serviciu livrări la Fabrica de Conserve Valea Roşie. Jeana Daniilescu este fiica lui Marin Oblu, fost cârciumar,
om de seamă în Olteniţa rurală, cunoscut la vremea lui de toată lumea. A avut casa şi cârciuma pe locul unde
se află casele fiilor săi, Gheorghe (Goaţă) şi Gigel Oblu.
Casa Daniileştilor, situată la numărul 42 – vizavi de blocul cu zece etaje, a fost complet renovată în pe-
rioada 2005-2008, este foarte frumoasă şi poate rezista încă multe decenii. Nu mi-a spus nimeni dar apreciez
că lucrările au costat 1,5 – 2 miliarde de lei vechi suportaţi de Ţucu Daniilescu, fiul Janei Daniilescu.
Şi Eftache Daniilescu care a fost mulţi ani poliţaiul oraşului, s-a remarcat prin exigenţă şi seriozitate, în
sensul că la vremea lui, în oraş era ordine şi linişte, chiar dacă existau peste 50 de cârciumi, restaurante şi
bodegi, nu-i era frică numănui să meargă singur pe stradă indiferent dacă era zi sau noapte. Cei câţiva gardieni
publici patrulau permanent pe stradă, în special după ce se întuneca. Aşa a fost odată în Olteniţa şi din păcate,
acum nu mai este şi nu ştiu dacă va mai fi vreodată. Aceste lucruri le ştiu de la tatăl meu – şi de la alţi oameni
în vârstă – care, pe Eftache Daniilescu poliţaiul nu-l vorbeau decât de bine.
Privind cu atenţie fotografia de familie a lui Gh. N. Daniilescu, făcută la 12 mai 1912 observăm cam cum
era portul în urmă cu un secol. Din acesta se degajă nota de sobrietate şi seriozitate, atât pentru cei tineri cât
şi pentru cei bătrâni, fie că este vorba de bărbaţi, fie de femei.
Sexul feminin, indiferent de vârstă, purta îmbrăcămintea lungă, până la încălţăminte şi, indiferent de
vârstă, fără ca să fie excentrică, era ajustată pe corp scoţând în evidenţă un bust plăcut. La femeile în vârstă,
chiar şi în mijlocul verii, îmbrăcăminea era croită până la gât – cum se spune -, iar la cele tinere decolteurile
erau scurte, nici vorbă să-şi expună sânii la vedere ca în zilele noastre, având sub gât, prins de un lănţişor de
valoare, un medalion vizibil.
Pieptănătura era simplă, modestă, dar totuşi frumoasă, fără a acoperi în vreun fel, faţa. Bărbaţii toţi purtau
cravate cu nod mare (italian), iar reverele la haină, scurte şi late, tot după moda italienilor.
Indiferent de anotimp, la bărbaţi încălţămintea la modă, erau ghetele, bineînţeles că pe timp de vară acestea
erau din piele subţire, fină, care se mula pe picior, numită şevro (piele franţuzească de încălţăminte fină
chevreau). în acele vremuri, după cum se vede, lumea nu prea purta pantofi.
De la fondarea oraşului nostru şi până în zilele noastre, o singură dată, Olteniţa a avut primar un preot.
Aceasta s-a întâmplat în anii 1931-1932 când olteniţenii noştri l-au ales primar pe arhicunoscutul popa Ghe-
orghe Sachelarie. El a îndeplinit funcţia de primar concomitent cu cea de paroh, protopop şi preot care oficia
serviciul religios în biserica „Sfântul Nicolae” din centru. în acelaşi timp, persoanele trecute de 70 de ani
cunosc faptul că preotul Gheorghe Sachelarie se ocupa şi de „Protecţia animalelor”. Era un mare sufletist. L-
am cunoscut foarte bine pentru că a fost vecin cu noi şi locuia pe strada Constantin Alimăneşteanu la nr. 73
unde, în zilele noastre, de ani buni locuieşte cu familia profesorul Constantin Zegrea.
Prezint mai jos un caz cu totul inedit.
Întâmplarea a făcut ca pe timpul primariatului său, părintele Gheorghe Sachelarie, l-a primit în gara CFR
Olteniţa, pe suveranul României, Regele Carol al II-lea, venind cu trenul de la Bucureşti, în trecere spre port
şi mai departe, pe Dunăre, făcând o escală de numai câteva minute. Pe atunci, în mod obligatoriu, absolut toate
trenurile mergeau până în port.
Părintele Gheorghe Sachelarie fiind îmbrăcat în strae preoţeşti, aurii – nu l-am văzut niciodată în viaţa
mea îmbrăcat civil – şi aceasta este o diferenţă între preoţii de azi şi cei de altădată – şi având pe piept pusă în
diagonală, eşarfa cu tricolorul românesc, emblema primarului, Regelui Carol al II-lea i s a părut curios şi a în-
trebat cine este personajul, şi când i s-a spus că este primarul oraşului a rămas surprins, dar impresionat plăcut
şi a zâmbit.
Preotul Gheorghe Sachelarie a avut două licenţe, conservatorul şi teologia. La timpul potrivit, în cadrul
capitolului „Oameni de seamă ai oraşului nostru nostru” voi prezenta detaliat puternica personalitate a preotului
Gheorghe Sachelarie.
N-am cercetat şi deci nu ştiu dacă există vreo legătură, însă informativ arăt că „ Sachelar” provine din
limba greacă care înseamnă grad onorific în ierarhia preoţească, preot care poartă acest grad.
Locotenent-colonelul Nicolae Tudor, care a fost primar în perioada 1938-1939, era ofiţer superior trecut
în rezervă. A fost un primar care s-a impus prin prestanţă, seriozitate, comportament şi caracter. Olteniţenii
povestesc despre el că se ferea ca să facă promisiuni, însă – în general – căuta pe cât putea să se ţină de cuvânt.
Doctorul Constantin Sava, a fost primar în patru rânduri, timp în care – separat de atrbuţiunile primariatului
– şi-a făcut datoria şi ca medic, fie al oraşului, fie al spitalului. L-am cunoscut, în sensul că pe atunci, aveam
trei vaci şi îi duceam zilnic – contra cost – câte o sticlă cu lapte, înainte de a mă duce la şcoală. Mă bucuram
pentru că nevasta lui, ori îmi da un covrig ori o bomboană fondată. Toată lumea îl vorbea de bine.
Doctorul Sava a fost în patru rânduri primar pentru că, atunci când un primar nu mai corespundea şi se
retrăgea, dânsul era ca o soluţie de siguranţă. Din „dragă” nu scotea pe numeni, fie simplu cetăţean, fie pacient.
Aceasta dovedeşte – încă odată – că primarii rămân în memoria oamenilor, în primul rând, în funcţie de com-
portament.
În perioada 1942-1943, pentru prima dată şi iată că până acum şi pentru ultima oară, Olteniţa a avut un
primar ofiţer superior activ – şi la propriu şi la figurat – în persoana locotenentului-colonel Dumitru Băiculescu,
poreclit de olteniţeni „ţiganu” pentru că întradevăr era cam brunet.
Îl prezint pentru că apare în fotografie, alături de alţi trei colonei, cu corul bisericesc.
Din presă şi de la radio – pe atunci nu se înfiinţase încă la noi televizorul – şi din ce discuta lumea, aflasem
că mareşalul Antonescu, şeful statului, fiind şi în plin război, hotărâse ca în mai multe oraşe, să numească pri-
mari din rândul ofiţerilor pentru a întrona şi menţine ordinea şi disciplina, iar pe perioada respectivă nu au
mai funcţionat consilieri comunali, în acest fel realizându-se însemnate economii la nivel naţional.
Se introdusese raţionalizarea, astfel că alimentele de bază, iar mai târziu şi combustibilul (lemnele de foc,
cărbunii şi petrolul) au fost cartelate. în plus Olteniţa avea o situaţie aparte în comparaţie cu alte localităţi. Nu
se rezolvase problema miilor de persoane venit în urma „cedării” Cadrilaterului – judeţele Durostor şi Caliacra,
şi în mod deosebit a celor din Turtucaia, din vara şi toamna anului 1940. La aceasta se mai adauga şi situaţia
unor persoane refugiate din Bucovina – mai precis chair din Cernăuţi
din nordul Moldovei şi de la Galaţi.
Şi aşa după cum se întâmplă în viaţă vorba proverbului „o nenorocire nu vine niciodată singură”, în ziua
de Joi 19 martie 1942, în jurul prânzului, Olteniţa a fost inundată, aşa cum nu se mai întâmplase
poate – de mult – de apele revărsate ale Dunării şi Argeşului, astfel că, la rândul nostru, chiar şi noi olteniţenii
a trebuit să fim evacuaţi în comunele limitrofe, de regulă la Ulmeni şi Curcani şi chiar în partea de vest a co-
munei Chirnogi, pentru că partea de est, satul Stupinele, era tot inundat.
A urmat la funcţia de primar avocatul Ionel Marinescu care a trebuit să facă faţă, cu dificultăţi inimagin-
abile, unei situaţii inedite, complexe, ivite în perioada 1945-1946, când s-a trezit brusc de la o anumită ordine
socială, la un regim nou, nemai întâlnit, atunci când rămăsese situaţia generată de apariţia trupelor sovietice,
după ce în degringoladă, se retrăseseră trupele germane, trecând disperate în mare viteză şi cu multe riscuri,
Dunărea, spre a scăpa de ruşi care-i urmăreau pas cu pas şi care, în marea lor majoritate, cum îi prindea îi îm-
puşca pe loc fără niciun fel de altă formalitate. Atunci conducerea oraşului – era asigurată mai mult de coman-
dantul garnizoanei militare române, în prima fază, iar apoi de cea sovietică.
In atari împrejurări unice, dintr-o dată, populaţia oraşului şi primarul Ionel Marinescu, au fost puşi în faţa
unor greutăţi şi lipsuri imposibile de imaginat şi greu de redat în câteva cuvinte, trebuia să asigure zilnic hrana
la cel puţin 1500-2000 de militari sovietici – dar diferenţiat trupa de ofiţeri -, şi la peste 500 de cai, cu care
ruşii intraseră în Olteniţa. Iar când se purtau asemenea discuţii între primar şi coloneii sovietici – impresarii
generalilor ruşi- acestea nu se derulau pe un fond amiabil, civilizat, ci cu pistoalele pe masă.
Mitică Chelu – cum îl poreclea lumea pe birjarul de pe trăsura primăriei – pe atunci nu avea maşină mică
– şi care şi iarna şi vara umbla cu căciula, era obligat să stea aproape în permanenţă cu caii înhămaţi în faţa
primăriei (actuala clădire a I.G.O. din zilele noastre) cu fân dinaintea cailor, întrucât era trimis şi de două ori
pe noapte să-l scoale şi să-l aducă de acasă pe primar ca să discute şi să stea la dispoziţia comandamentului
rus, format din colonei care, în permanenţă erau turmentaţi de băutură. Totuşi, lumea spera că acest val va
trece şi poate lucrurile, cât de cât, vor intra în normal.
Al doilea război mondial, pentru majoritatea populaţiei, aparent, se profila că se apropie de sfârşit. Existau
destule familii îndoliate, multe mame, copii, taţi, soţii, fraţi, surori, bătrâni, care mai aşteptau şi încă mai
credeau şi sperau să se întoarcă de pe front, cei dragi. Şi lumea credea, aşa după cum se întâmplase după fiecare
război, că, cu toate aceste nenorociri, în doi, trei ani, lucrurile vor intra în normal, iar timpul va aşterne peste
toate, veşnica şi neîndurata uitare.
Pe străzile oraşului puteau fi văzuţi oameni tineri în cârje, fără un picior, fără o mână, cu un ochi, mergând
strâmb, mutilaţi, unii din ei vorbind singuri, râzând fără motiv, sau plângând speriaţi. Numai ei ştiu prin ce au
trecut.
Oamenii mai în vârstă ştiu că a existat un olteniţean poreclit „Vasile inamicu” un om care făcuse frontul,
trecuse prin multe şi îi rămăsese întipărit în minte groaza de „inamic”. I se făcuse o operaţie şi se zicea că are
o placă de platină la cap, şi când se îmbăta, începea să-şi imagineze cum a fost pe front şi striga mereu obsesiv:
„Inamicu, Inamicu!…” Tocmai de ceea olteniţenii l-au poreclit Vasile Inamicu. Odată, în centru a dat foc la un
vraf de jurnale „Scânteia”, fiind invalid de război avea voie să vândă ziare, a fost văzut de Ştefan Gheorghe
primarul, l-a arestat, însă i-a dat drumul pentru că Vasile avea acte că nu e sănătos.
In virtutea practicilor şi regulilor de război cunoscute până la al doilea război mondial, trupele învingătoare
– după terminarea războiului – încheiau un act prin structurile diplomatice ale statului, se retrăgeau pe teritoriile
lor în cadrul frontierelor de stat şi într-un anumit timp convenit; se evaluau şi se pretindeau despăgubiri de
război pentru pagubele respective şi se făcea schimb de prizonieri.
Dar în acelaşi timp, olteniţenii – ca şi populaţia ţării în general – avea de pe frontul de răsărit veşti confuze
şi îngrijorătoare despre bolşevism şi comunism, despre sărăcia ruşilor, despre înapoierea lor în privinţa civi-
lizaţiei, depsre modul lor de viaţă la grămadă, în colective obligatorii, un fel de societate civilă încazarmată
care îşi desfăşoară activitatea sub supraveghere şi din ordin, existând un singur stăpân – statul – nu se ştia atunci
mai nimic despre Partidul Comunist Bolşevic al Uniunii Sovietice, despre lipsa de libertate a oamenilor dar
mai ales despre o teamă permanent impusă de o forţă şi de un aparat nevăzut al statului, ceva cu totul neclar,
greu de definit şi de descifrat de către noi olteniţenii şi românii în general, care, nu că nu mai văzusem dar nici
nu mai auzisem despre aşa ceva.
Auzisem că s-a făcut pace, că la 23 August s-a încheiat un armistiţiu, nu avea nimeni ideie, cum, unde şi
în ce condiţii, însă toţi bănuiam şi speram că va fi bine. Doamne, când îmi aduc aminte, aveam să realizăm ul-
terior prin ce deziluzii am trecut.
Spre sfârşitul lunei august, pe strada mare, avea să-şi facă apariţia pentru prima dată, primele flancuri din
linia întâia ale trupelor sovietice. O coloană, un şir nesfârşit de căruţe cu câte 6-7 militari fiecare, cu „balalaice”,
cum le spuneam la puştile automate de gât, stând pe nişte saci, bagaje, baloturi, lăzi de muniţii, etc., moţăind
cu excepţia vizitiului care conducea căruţa, cu feţe descompuse, parcă epuizate fizic, după multe nopţi de ne-
somn, cu ochii întredeschişi, mânau caii la trap. Pe atunci strada mare ca şi toate străzile oraşului nu erau as-
faltate. O temperatură încinsă, o căldură înăbuşitoare, făcea ca transpiraţia acestor militari, să le iasă, prin
uniforme, peste care se aşeza praful. Era o imagine dezolantă. Aceşti oropsiţi ai sorţi veneau de la mii de kilo-
metri, din stepe despre care aveam vagi cunoştinţe de la geografie, urmând să parcurgă – cine ştia – alte mii de
kilometri. Până la venirea ruşilor la noi nu ştiam ce-i aceea rubaşcă şi nici nu auzisem despre cizmele dintr-un
fel de pânză tare, poate chiar cauciucată.
Fără a le spune cineva anume, toţi negustorii de pe strada mare, la sosirea coloanelor de căruţe cu militari,
înfioraţi de puhoiul din faţa ochilor, un şir nesfârşit, au tras obloanele prăvăliilor, în special cârciumari. Se
dusese vestea despre ruşi că sunt beţivi. V A   U R M A  !

poza grecia

bisericaPe data de 8 martie 2015, ora 10:30, la Biserica Panaghia Odighitria din Pireu va avea loc un eveniment istoric pentru românii din diaspora grecească. Arhiepiscopul Serafim, Mitropolitul Pireului, va participa la Sfânta Liturghie în limba română săvârșită de părintele Matei Vulcănescu împreună cu toată comunitatea. În cadrul Sfintei Liturghii, părintele Matei va fi ridicat la rangul de protoprezbiter, cel mai înalt rang preoțesc în Biserica Greciei. La eveniment vor fi prezenți oaspeți de seamă. După slujbă, toți cei prezenți sunt invitati în sala din subsolul bisericii, unde vom servi o gustare. Invitația este deschisă tuturor românilor din Attiki și nu numai.
În fiecare duminică și sărbătoare mare, de la ora 11:00, la biserica Panaghia Odigitria din Pireu, str. Tainarou 3, Lofos Vokou, se slujește Sfânta Liturghie în limba română. După slujbă, în sala din subsolul bisericii, părintele explică Evanghelia și răspunde la întrebările credincioșilor. În același timp, se servește cafea, ceai și prăjituri. De asemenea, copiii prezenți la Sfânta Liturghie, după ce se împartășesc, merg cu doamnele profesoare în sala bisericii, unde au parte de educație religioasă în limba română, prin rugăciuni, pilde și cântece bisericești, și participă, totodată, la jocuri și activități specifice vârstei.
Părintele Matei vine în ajutorul familiilor care au copii pe care nu i-au botezat încă din motive financiare sau din cauza faptului că nu au naș, oferindu-le posibilitatea de a-și boteza copiii fără a plati vreo taxă la biserică și chiar de a le găsi naș pentru copii. La fel și pentru cei care vor să se căsătorească și se află în aceeași situație.

muzeu 2 025

muzeu 2 003muzeu 2 013muzeu 2 019muzeu 2 025muzeu 2 030muzeu 2 033Vineri,13 februarie 2015, ora 12: 00,a avut loc în sala mare a Muzeului Civilizaţiei Gumelniţa Oltenița deschiderea vernisajului expoziţiei  de fotografie aeriană ,,Peisaje la Dunărea de Jos”, organizată de muzeu în colaborare cu Institutul Naţional al Patrimoniului.
Expoziţia pe care o prezentăm publicului face parte din proiectul „Arheopeisajele Europei” (Archaeolandscapes Europe).
Autorii acestui proiect au făcut, în anii 2007 – 2012, 25 de  zboruri de fotografiere aeriană a peisajului dintre Olt la vest, Dunăre la sud, țărmul Mării Negre, la est și zona subcarpatică între Ialomița și Prahova la nord, cu unele incursiuni și dincolo de Munții Carpați, pe traseul autostrăzii Sibiu – Orăștie – Deva.
 A rezultat o arhivă de cca. 7.000 de imagini care contribuie la completarea repertoriului arheologic, studierea modificărilor intervenite în peisaj (atât cel cultural, cât și cel geografic), monitorizarea amenințărilor patrimoniului și sprijinirea eforturilor de cercetare și salvare pe traseele lucrărilor de infrastructură pentru a diminua, pe cât posibil, daunele produse de aceste intervenții, prin realizarea unor mărturii documentare peste timp.
Expoziția prezintă o mică selecție din aceste fotografii aeriene. Autorii fotografiilor aeriene sunt Carmen Bem și Irina Oberländer-Târnoveanu (proiect ArcLand).
 

anunt importantSubsemnatul GHICA Marian-Vasile, domiciliat în com. Cuza-Vodă, sat Călăraşii-Vehi, culegător de folclor, deţinător al Titlului „Tezaur Uman Viu”, iniţiat de UNESCO şi conferit de Ministerul Culturii din România, vă aduc la cunoştinţă următoarele:

Eu, ca „Tezaur Uman Viu” am fost invitat de către marele artist şi profesor universitar GRIGORE LEŞE şi am deschis Concertul din Crăciun, la Sala Palatului şi la alte concerte din Bucovina, urmând ca din 2 martie 2015, să efectuăm şi alte concerte prin ţară. Pentru participarea la proiectele culturale, fac repetiţii împreună cu grupurile pe care le coordonez, în sala Căminului Cultural din satul Călăraşii-Vechi.

În data de 10.02.1015, în jurul orei 16.00 am fost sunat de către primarul comunei Cuza-Vodă, Stan Aurel, care m-a ameninţat şi m-a jignit prin telefon, vorbindu-mi trivial şi ameninţându-mă că vine şi mă ridică cu mascaţii, dacă mai fac repetiţii în clădirea Căminului Cultural din Călăraşii-Vechi, repetiţii pe care le făceam cu „Fiii Satului”, majoritatea elevi, membri ai Grupul folcloric, deţinător al Premiului Cultural al Anului 2014.
Tot în data de 10.02.2015, la 5 minute după ce primarul mi-a ştirbit din demnitate, m-a sunat şi viceprimarul Buzoianu Viorel (fost şofer ITA şi poştaş al comunei), adresându-mi înjurături şi ameninţându-mă cu bătaia !

Motivul adevărat este că fiul viceprimarului, în preajma Sărbătorilor de iarnă, s-a luat la bătaie cu alţi colegi. Savin Ionuţ şi Dobre Claudiu au fost agresaţi, iar unul dintre ei a fost bătut chiar în propria locuinţă de către viceprimar.

În data de 11.02.2015, am fost la Instituţia Prefectului – Judeţul Călăraşi, la domnul Prefect, prezentându-i aceste întâmplări neplăcute, sugerându-mi-se să fac plângere !

De fapt, problemele din spaţiul Căminului Cultural sunt generate de gaşca din care face parte fiul viceprimarului, aceştia intrând în mod repetat, noaptea în cămin şi stând până dimineaţa, consumând băuturi alcoolice şi practicând jocuri de noroc ! Menţionez că în dimineaţa în care au aflat că m-am plâns la Prefectură, au intrat în Căminul Cultural (cheie de acolo nu mai are decât viceprimarul) şi au luat din clădire obiectele pe care le aveau acolo pentru distracţie ! De asemenea, menţionez că repetiţiile noastre se fac doar până la ora 17.00 (vara) şi ora 16.00 (iarna).

Menţionez că dl. primar, Aurel Stan, a făcut şi face, în continuare, o serie de abuzuri din propria-i putere, profitând de funcţia pe care o are. Se poartă foarte dur cu angajaţii, pe majoritatea i-a dat afară, iar angajaţii câştigând toate procesele în instanţă. Biblioteca publică din comună a fost paralizată, bibliotecara fiind dată afară. Aceasta şi-a câştigat drepturile în instanţă, dar primarul refuză să o reangajeze !

În apropierea alegerilor, octombrie 2014, s-a spart o conductă care alimentează apa potabilă din satul Călăraşii-Vechi, sătenii au apelat la sprijinul primarului Stan, dar el nu a fost de acord, răzbunuându-se pe sătenii din localitatea Călăraşii-Vehi, că nu a fost votat pe raza localităţii şi ameninţându-l pe electrician, salariat al Primăriei, care se ocupa de remediere că dacă intervine îl dă afară, ceea ce a şi pus în aplicare.
Dl. Primar Stan Aurel, deseori le-a spus apropiaţilor săi că satul Călăraşii-Vechi l-ar ara şi-ar planta pepeni!?…

Purtându-se ca un dictator cu salariaţii, în toată perioada de când este primar în comuna Cuza Vodă, prin intimidare şi abuz, cu jigniri şi ameninţări, a reuşit să îndepărteze toţi salariaţii cu vechime şi experienţă, aproximativ 15 funcţionari.

Rog autorităţile să mă sprijine pentru a reîncepe repetiţiile pentru concerte şi pentru „Sărbătorile Pascale”.

Marian-Vasile GHICA

Site acreditat SEAP
---------------